Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere

Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere din Iași




Gabriela Pădurariu

Gabriela Pădurariu
Sediul profesional:

Iaşi, str: Sărăriei nr. 58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com


Sunt Gabriela Padurariu din Iasi iar acesta este locul meu virtual in care imi expun opinia despre diverse aspecte juridice. Accept orice comentariu facut cu bun simt doar pe marginea a ceea ce am scris pe acest blog. In privinta sfaturilor juridice va rog sa nu uitati ca ele nu se pot acorda profesional decat față în față si nu virtual .
Informatiile de pe acest blog nu reprezinta consultanta juridica. Ele nu vor fi folosite decat in scop de informare generala, nu pentru luarea unor decizii. Pentru luarea unor decizii trebuie sa ma contactati personal sau sa apelati la alti profesionisti.
Aceste precizari au semnificatia unei declinari de obligatie.


ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB

DESPRE GABRIELA PĂDURARIU:

Recunoscută pentru atenţia sa la detalii, Gabriela Pădurariu reprezintă în instanţa de judecată cât şi în faţa altor autorităţi, persoane juridice – societăţi comerciale, ONG-uri, etc. – în diverse cauze civile, comerciale, penale, în special în executarea silită.

Funcţie de interesul celui pe care îl reprezintă ştie să urgenteze sau să temporizeze soluţionarea unei cauze – în special executări silite, cauze comerciale sau procedura insolvenţei -, caută şi găseşte întotdeauna cele mai bune soluţii tehnice din punct de vedere juridic şi al strategiei soluţionării corecte a cauzei de către instanţa de judecată, în sensul că-i oferă toate informaţiile necesare atât în fapt cât şi în drept pentru ca aceasta să poată pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.

Din experienţa acumulată în practica dreptului execuţional civil, poate spune că stăpăneşte în amănunt toate subtilităţile şi tertipurile de care se folosesc atât părţile din executarea silită – creditor şi debitor – cât şi executorul judecătoresc şi chiar instanţa de executare, pentru tergiversarea urmăririi silite.

De asemenea, cunoaşte foarte bine cum îşi ascund debitorii bunurile şi veniturile de la urmărire şi cum pot fi acestea descoperite sau readuse în patrimoniul debitorului pentru a putea fi executat silit.

În cazul în care în legătură cu soluţionarea unei cauze s-au ivit probleme legate de ineditul situaţiei fie anterior sesizării autorităţii corespunzătoare, fie în derularea unui proces civil, comercial, penal, fie în faza de urmărire silită, a apelat la grupul de profesionişti în drept – grupul său de colaboratori - care s-a format în timp şi în care dezbat foarte serios probleme de drept material, obiectiv, substanțial, cât şi de procedură, căutând cele mai eficiente soluţii de rezolvare.



DOMENII DE COMPETENŢĂ:


*Servicii juridice în regim de outsourcing (externalizare);

* Consiliere si redactare de opinii juridice;

*Reprezentare in fata instantelor judecatoresti in procese variate (civile, comerciale, drept al muncii, drept penal, etc.);

*Reprezentare in fata altor autoritati (OPC, OSIM, BEJ, OCPI, etc.);

*Specializată in drept executional civil, consiliere in materie de executare silita/ contestatii la executare , contestatii la titlu, orice act juridic care are legatura cu executarea silita;

*Litigii civile (consultanta si redactari de acte, reprezentare, anulari de acte si contracte, executari silite, evacuari, iesiri din indiviziune, alte cereri );

*Litigii comerciale (consultanta referitoare la contracte comerciale , dizolvari voluntare, procedura insolventei, recuperari de debite prin procedura somatiei de plata, ordonantei de plata, etc);

*Plangeri contraventionale (amenzi O.P.C., amenzi D.R. Antifraudă, amenzi de circulatie, amenzi ITM, etc.);

*Litigii de munca: consultanta la incheierea contractelor de munca, negocierea conflictelor de munca, reprezentare, etc.





SEDIUL PROFESIONAL:

Iaşi, str: Sărăriei nr. 58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com

Adresa:

Adresa:
Clic pe foto

Lista arbitri judiciari - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi

Lista arbitri judiciari - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi
Click pe fotografie

Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi

Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi
Clic pe fotografie

Despre Biroul de Mediator Gabriela Pădurariu:

Biroul de mediator Gabriela Pădurariu oferă servicii mediere în Iași în toate tipurile de conflicte, cu expertiză de abordare fie individual, fie ca echipă.


Dacă vă doriți o rezolvare rapidă pentru disputele dumneavoastră prin servicii de mediere,Biroul de mediator Gabriela Pădurariu cu sediul în Iași, vă pune la dispoziție servicii de mediere ce asigură rezolvarea rapidă a oricărui litigiu de la cele de drept civil precum : grănițuire, revendicare, evacuare, partaj, divorț, încredințare minori, vizitare minori, executarea contractelor, litigii între asociați, la cele de drept penal – plângeri prealabile de lovire, tulburare de posesie, distrugere, precum și de dreptul muncii – drepturi salariale, concedieri.


Medierea reprezintă o alternativă în raport cu justiția de soluționare a conflictelor dintre părți, prin care o terță persoană neutră, imparțială și fără putere de decizie – mediatorul – ajuta părțile să găsească împreuna o soluție care să rezolve neînțelegerile dintre ele.


Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluționare a litigiilor – ADR ( Alternative Dispute Resolution).

Numărul din ce în ce mai mare al proceselor din instanțe este semnificativ pentru lipsa de dorință, dar și de informare a justițiabililor de a folosi cu eficiență dialogul pentru rezolvarea disputelor.

Pentru ca mediul juridic actual descurajează soluționarea rapidă a disputelor, pentru unele conflicte, societatea are nevoie de o modalitate mai eficientă de rezolvare a acestora. Această modalitate este medierea.

Procedura medierii costă și durează relativ mai puțin, aceasta se desfășoară în condiții de confidențialitate maximă, mediatorul având obligația de a păstra secretul dezbaterilor, atât față de persoanele cu care intră în contact în cadrul procedurii de mediere, cât și față de experții pe care părțile îi angajează în diferite cauze.

NOUTĂȚI LEGISLATIVE ȘI OPINII JURIDICE

NOUTĂȚI LEGISLATIVE ȘI OPINII JURIDICE

6 decembrie 2008

Cauza Anghel împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a HOTĂRÂREA din 4 octombrie 2007 în
Cauza Anghel împotriva României (Cererea nr. 28183/03) Strasbourg
Devenită definitivă la data de 31.03.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Anghel împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), statuând în cadrul unei camere formate din: Domnii C.L. Rozakis, preşedinte, L. Loucaides, C. Birsan, Doamna N. Vajic, Domnii K. Hajiyev, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecători şi domnul S. Nielsen, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 13 septembrie 2007, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 28183/03, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, soţii Petre şi Maria Anghel (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 9 august 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. La 8 noiembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea reclamantului întemeiată pe inechitatea acţiunii în constatare a unui proces-verbal de contravenţie ce i s-a aplicat. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamanţii s-au născut în anul 1936 şi respectiv 1939 şi locuiesc la Pucioasa. A. Circumstanţele cauzei 1. Acţiune în constatare a unui proces-verbal de contravenţie 5. La 21 noiembrie 2002 domnul Petre Anghel (reclamantul) s-a deplasat la arhiva Judecătoriei Pucioasa pentru a obţine copia unei hotărâri pronunţate de Judecătorie în una din cauzele pe care le intentase la această instanţă. Conform declaraţiei reclamantului, doamna S., arhivară, a refuzat pe nedrept să-i predea documentul respectiv pe motiv că nu se afla în arhivă. Se pare că S. i-ar fi cerut pe un ton nepoliticos să părăsească biroul său. Cu ajutorul judecătorului desemnat cu supravegherea şi după ce reclamantul a insistat mult, dosarul în cauză a fost în sfârşit regăsit în arhivă şi interesatul a primit copia solicitată. Doamna S. şi doamna R., o altă angajată de la arhivă, au chemat un poliţist, domnul C., care a cerut reclamantului să dea o declaraţie asupra incidentului avut cu S.; reclamantul a acceptat. În opinia Guvernului, atunci când reclamantul a cerut copia unei sentinţe lui S., angajată la arhivă, a izbucnit o altercaţie. S. a cerut atunci poliţistului C., care era responsabil de menţinerea ordinii în clădirea Judecătoriei, să-l însoţească pe reclamant în faţa judecătorului, M.M., care a ordonat ca o altă angajată de la arhivă să elibereze copia de care interesatul avea nevoie. C. a luat apoi declaraţia lui S. şi a întocmit un proces-verbal în care a consemnat faptul că reclamantul folosise faţă de S. expresii vulgare de natură să lezeze onoarea şi demnitatea acesteia. El a citat numele lui R., o altă angajată de la arhivă, drept martor la faptele atribuite reclamantului. 6. La 24 noiembrie 2002 reclamantul a primit acasă procesul-verbal de contravenţie datat 21 noiembrie 2002, prin care i s-a aplicat o amendă contravenţională în sumă de două milioane de lei (ROL) (adică în jur de 59 euro conform ratei de schimb în vigoare la data comiterii faptelor) pentru că a rostit insulte şi, într-un loc public, a folosit faţă de S. expresii vulgare de natură să lezeze onoarea şi demnitatea acesteia, contravenţie prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. 7. La 17 decembrie 2002 reclamantul a depus la Inspectoratul de poliţie Dâmboviţa o contentaţie împotriva acestui proces-verbal. El a invocat faptul că acest proces-verbal era ilegal pe motiv că el nu comisese faptele de care era acuzat. Contestaţia sa a fost trimisă la Judecătoria Pucioasa, competentă să o examineze. 8. La datele de 30 ianuarie, 20 februarie şi 13 martie 2003 au avut loc audieri la această instanţă. 9. În cadrul şedinţei din 30 ianuarie 2003, reclamantul a fost audiat de un judecător, doamna D., care l-a întrebat dacă recunoaşte faptele ce-i erau atribuite. Reclamantul a negat şi a cerut instanţei să admită depoziţiile a doi martori care puteau confirma susţinerile sale. Instanţa i-a admis cererea şi l-a rugat să prezinte la dosar lista acestor martori în termen de cinci zile, sub ameninţarea decăderii din dreptul de a se prevala de proba respectivă. Reclamantul s-a conformat acestei prevederi. Instanţa a ordonat de asemenea prezentarea, la termenul următor, a doamnei R., funcţionară la arhivă, pe care poliţistul C. o indicase în procesul său verbal drept martor la faptele în litigiu. 10. În timpul şedinţei din 20 februarie 2003 instanţa a ascultat depoziţiile celor doi martori propuşi de reclamant. Primul, domnul A., a indicat că se afla la arhiva Judecătoriei atunci când reclamantul a cerut copia unor documente lui S., funcţionara de la ghişeul arhivei. El a precizat că discuţia respectivă s-a derulat pe un tot amabil şi că reclamantul nu a adresat cuvinte injurioase lui S. Al doilea martor, domnul D., a declarat că se afla la arhivă atunci când reclamantul a vorbit despre anumite documente cu funcţionara de la ghişeu. Nu cunoştea la conţinutul schimbului de replici. În fine, a menţionat că alte două sau trei persoane, pe care nu le cunoştea, se aflau de asemenea la arhivă în momentul acestei discuţii. 11. La 13 martie 2003 Judecătoria a audiat pe angajata de la arhivă R. Aceasta a declarat că la 21 noiembrie 2002 reclamantul s-a prezentat la arhivă pentru a cere copia unor documente. S. l-a rugat să aştepta, deoarece dosarul conţinând documentele respective nu se afla în arhivă. După zece minute de aşteptare, reclamantul a dat semne de nerăbdare şi a început să o jignească pe S. De altfel, R. a precizat că mai multe persoane au asistat la incident, printre care doamna B., avocată şi doamna G., grefieră şefă. Nu-şi amintea să-i fi văzut pe A. şi D., martorii interogaţi de instanţă la 20 februarie 2003 la cererea reclamantului, dar a declarat că îi cunoaşte, deoarece avuseseră de mai multe ori probleme la Judecătorie. 12. Instanţa a dat apoi cuvântul reclamantului, care a întrebat-o pe R. dacă dosarul a cărui copie o ceruse se afla la arhivă. Instanţa a respins această întrebare, considerând-o neesenţială. Reclamantul a cerut apoi instanţei să-i audieze din nou pe martorii apărării, A. şi D., pentru a confirma sau infirma declaraţiile lui R. şi a completa depoziţiile anterioare precizând că acestea nu fuseseră decât parţial predate de grefa Judecătoriei. Instanţa a respins aceste cereri ca neîntemeiate şi a declarat cauza în stare de judecată. Instanţa a dat cuvântul părţilor pentru a se exprima asupra fondului cauzei. Reclamantul a cerut admiterea contestaţiei sale. Inspectoratul de Poliţie Dâmboviţa, partea pârâtă, nu a fost reprezentată la termen. 13. Printr-o sentinţă din 13 martie 2003, Judecătoria a respins contestaţia reclamantului, confirmând astfel legalitatea şi temeinicia procesului-verbal în litigiu. Ea şi-a motivat decizia în felul următor: « Judecătoria a audiat pe domnii D. şi A, în calitate de martori, la cererea reclamantului, precum şi pe doamna R., arhivară. D. a declarat că a auzit între reclamant şi angajata de la arhivă un schimb de cuvinte - al căror conţinut nu l-a putut preciza - privind unele documente. A. a precizat că pe când se afla la arhiva Judecătoriei, reclamantul a avut pe un ton amabil mai multe schimburi de replici cu angajata de la arhivă. R (angajată la arhivă) a declarat că interesatul, în prezenţa mai multor persoane, a adresat arhivarei S. cuvinte jignitoare, pe motiv că documentele pe care le ceruse nu-i fuseseră predate imediat. (...) În urma examinării probelor administrate, Judecătoria reţine faptele următoare: reclamantul, nemulţumit de felul în care angajata de la arhivă a răspuns cererii sale de obţinere a unor documente, s-a angajat într-o discuţie cu ea şi atunci i-a adresat cuvinte jignitoare. Prin urmare, instanţa, în temeiul art. 34 din ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, consideră că procesul-verbal de constatare a contravenţiei este legal şi întemeiat şi în consecinţă respinge plângerea formulată împotriva acestui document. » 14. La o dată neprecizată reclamantul a depus recurs împotriva acestei sentinţe. 15. Tribunalul Dâmboviţa, competent să statueze asupra recursului, a stabilit termenul de judecată la data de 26 mai 2003. Reclamantul nu s-a prezentat. Inspectoratul de Poliţie Dâmboviţa a fost reprezentat de un consilier juridic, care a cerut instanţei să confirme sentinţa pronunţată de instanţa de fond, pe care a considerat-o corectă. 16. Printr-o hotărâre definitivă din 26 mai 2003, Tribunalul a respins recursul reclamantului, reţinând mai întâi că: « Judecătoria a respins contestaţia reclamantului pe motiv că acesta nu şi-a putut dovedi nevinovăţia prin mijloacele de probă administrate în faţa judecătorilor de fond ». Apoi a considerat că din declaraţiile date de angajatele de la arhivă S. şi R., luate de poliţistul C., precum şi din declaraţiile martorilor A. şi D., audiaţi de Judecătorie, reieşea că acţiunile reclamantului reprezentau o tulburare a ordinii publice, contravenţie sancţionată de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991. Instanţa a reţinut în fine că amenda contravenţională aplicată de organele de poliţie fusese pronunţată legal şi în limitele prevăzute de lege. 17. La 16 iulie 2004 reclamantul a cerut Judecătoriei Pucioasa să suspende încasarea amenzii contravenţionale ce i-a fost aplicată prin procesul-verbal de contravenţie din 21 noiembrie 2002. 18. Printr-o sentinţă din 6 ianuarie 2005 instanţa i-a respins cererea pe motiv că hotărârea definitivă din 26 mai 2003, prin care Tribunalul Dâmboviţa i-a respins plângerea, avea titlu executoriu permiţând recurgerea la încasare fără a fi nevoie de alte formalităţi. 19. Printr-o sentinţă din 4 martie 2005, Tribunalul Dâmboviţa a admis recursul reclamantului împotriva sentinţei din 6 ianuarie 2005, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa. La 16 mai 2005 această instanţă a admis cererea reclamantului privind obţinerea unei suspendări a încasării silite a amenzii contravenţionale, aşteptând ca Curtea să se pronunţe asupra cererii nr. 28183/03 cu care reclamantul o investise. Acesta a menţionat că a fost totuşi somat la 11 octombrie 2005 să plătească amenda şi cheltuielile de judecată aferente măsurii de executare silită a acestei creanţe. 2. Alte cauze angajate de reclamanţi în faţa instanţelor naţionale a) Acţiunea în anulare a unui contract de vânzare 20. La 9 mai 1996 reclamanţii au intentat împotriva lui A.D. şi E.R. o acţiune în anulare a unui contract de vânzare privind un teren, pe care îl încheiaseră la o dată anterioară. 21. Printr-o sentinţă din 17 decembrie 2001 Judecătoria Pucioasa le-a respins acţiunea, pe motiv că toate condiţiile prevăzute de lege în privinţa valabilităţii contractului erau îndeplinite în speţă. 22. În urma apelului reclamanţilor Tribunalul Dâmboviţa a confirmat temeinicia acestei sentinţe printr-o hotărâre din 6 martie 2002. 23. Recursul reclamanţilor a fost respins printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Ploieşti la data de 3 iunie 2002. 24. Printr-o decizie din 12 septembrie 2002 Curtea de Apel Ploieşti a respins contestaţia în anulare formulată de reclamanţi împotriva hotărârii precizate anterior, pe motiv că erorile de judecată pretins comise de instanţele anterioare nu puteau fi examinate prin această cale de atac extraordinară. 25. La 20 mai 2003 procurorul general a respins cererea formulată de reclamanţi în vederea promovării unui recurs în anulare împotriva hotărârii din 3 iunie 2002 menţionând că în acest caz nu existau motive de exercitare a unei asemenea căi. b) Acţiune în anulare a diferitelor acte administrative 26. Printr-o sentinţă din 23 aprilie 2002 Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea promovată de reclamanţi împotriva Primarului localităţii Pucioasa şi mai multor funcţionari de la Primărie pentru anularea mai multor acte administrative, în special un plan de situaţie a unor imobile pe care le predase unor terţi. Tribunalul a constatat că reclamanţii nu înaintaseră acţiunea lor în termenul legal de un an de la data la care luaseră cunoştinţă de documentele în litigiu. 27. Printr-o hotărâre definitivă din 18 iulie 2002, Curtea de Apel Ploieşti le-a respins recursul şi a confirmat sentinţa Judecătoriei. 28. La 28 mai 2003 procurorul general a respins cererea formulată de reclamanţi pentru un recurs în anulare împotriva hotărârii din 18 iulie 2002 şi i-a informat că nu existau motive de exercitare a acestei căi. II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 1. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice (publicată în Monitorul Oficial din 18 august 2000) 29. La vremea comiterii faptelor dispoziţiile pertinente ale acestei legi prevedeau următoarele: Articolul 2 « Constituie contravenţie săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni: 1. săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi, obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare (...) de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice. » Articolul 3 « Contravenţiile prevăzute la art. 2 se sancţionează după cum urmează: b) pentru cele prevăzute la punctul 1 (...): cu amendă contravenţională de la 700.000 lei la 40.000.000 lei sau cu pedeapsa cu închisoare contravenţională de la cincisprezece zile la trei luni. » Articolul 7 « Contravenţiile se constată de către primar (...), de către ofiţerii sau subofiţerii de poliţie sau militarii din jandarmerie (...). În cazul contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea amenzii, agentul constatator, o dată cu constatarea aplică şi sancţiunea. » Articolul 8 « Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor prin care s-a aplicat [la judecătorie] sancţiunea amenzii se poate face plângere în termen de 15 zile de la comunicarea acestuia. » Articolul 16 « Contravenientul are obligaţia să achite amenda şi să depună recipisa de achitare a acesteia la organul constatator, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii. Dacă amenda nu a fost achitată în acest termen, organul care a aplicat contravenţia va sesiza instanţa de judecată (...), în vederea transformării amenzii în închisoare contravenţională. » 30. Atunci când pedeapsa cu închisoarea era prevăzută de lege în subsidiar unei amenzi, legea prevedea că poliţiştii, atunci când această ultimă sancţiune li se pare insuficientă, trebuie să trimită imediat procesul-verbal de contravenţie Judecătoriei, unica autoritate competentă să aplice, la nevoie, pedeapsa cu închisoarea contravenţională. 2. Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (aprobată prin Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002) 31. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele: Articolul 31 « Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. » Articolul 32 « Plângerea suspendă executarea (...) » Articolul 33 « Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei. » Articolul 34 « Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii (...). Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia contencios administrativ a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie. Recursul suspendă executarea hotărârii. » Articolul 47 « Dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. » 3. Codul penal 32. Înainte de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, articolele pertinente prevedeau următoarele: Articolul 205 - Insulta « Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, se pedepseşte cu închisoare de la două luni la doi ani sau cu amendă. » Articolul 206 - Calomnia « Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la trei luni la trei ani sau cu amendă. » 33. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002 a modificat durata pedepsei cu închisoarea aplicată pentru infracţiunea de calomnie - care este cuprinsă acum între două luni şi doi ani - şi a eliminat această pedeapsă pentru infracţiunea de insultă. 34. Noul cod penal, publicat în Monitorul Oficial din 29 iunie 2004 a dispus nesancţionarea insultei; în privinţa calomniei, de-acum este pasibilă în exclusivitate de pedeapsa cu amenda. 4. Practica internă privind regimul juridic aplicabil contravenţiilor. 35. Regimul juridic aplicabil contravenţiilor a făcut obiectul a numeroase excepţii de neconstituţionalitate ridicate de justiţiabili pe calea contestării proceselor-verbale de contravenţie. În faţa Curţii Constituţionale argumentele părţilor priveau în special cele ce urmează: a) dreptul de a constata faptele pesepsite drept contravenţii şi de a aplica o sancţiune revine agenţilor administrativi (poliţişti în acest caz), care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a putea fi consideraţi drept independenţi şi imparţiali; b) dacă contravenientul decide să sesizeze instanţa cu o plângere împotriva procesului-verbal de contravenţie, în calitatea sa de parte reclamantă îi revine sarcina de a-şi dovedi nevinovăţia, în timp ce în materie de probă nicio sarcină nu apasă asupra organului de poliţie care a aplicat sancţiunea şi care se prezintă la rândul său în faţa instanţei sesizate, în calitate de parte pârâtă; c) obligaţia contravenientului de a răsturna prezumţia de legalitate şi de temeinicie a procesului-verbal de contravenţie ar aduce atingere dreptului la respectarea prezumţiei de nevinovăţie. 36. Curtea Constituţională a concluzionat că dispoziţiile normative atacate sunt constituţionale şi a considerat că măsura luată pentru contestarea procesului-verbal de contravenţie (art. 34 din ordonanţa nr. 2/2001) era o măsură specială care nu implica răsturnarea sarcinii probei în detrimentul contravenientului ci care implica mai degrabă exercitarea de către contestatar a dreptului său la apărare (a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 183 din 8 mai 2003, nr. 349 din 18 septembrie 2003, nr. 317 şi 318 din 9 septembrie 2003). 37. Această poziţie de principiu a Curţii Constituţionale a fost criticată în doctrina românească asupra dreptului contravenţional (a se vedea în special "Curierul judiciar" nr. 7/2003, pag. 62 şi următoarele, nr. 11/2003, pag. 16 şi următoarele şi nr. 12/2003, pag. 30), în care se subliniază că regimul juridic aplicabil în materie de contravenţii este mai puţin favorabil celui care reglementează infracţiunile penale, în condiţiile în care primele sunt considerate de către legiuitor ca fiind mai puţin grave decât următoarele. Au fost invocate motivele următoare: a) contravenientul nu beneficiază de prezumţia de nevinovăţie în timpul etapei administrative în care i se aplică o sancţiune de către un poliţist; b) chiar dacă procedura deschisă în urma plângerii contravenientului respectă cerinţele unui proces echitabil, ea pleacă de la principiul că interesatul este vinovat, în condiţiile în care nu s-a stabilit nimic în cadrul unui proces echitabil; c) simplul fapt că contravenientul decide, dintr-un motiv oarecare, să nu se folosească de căile de atac prevăzute pentru a contesta procesul-verbal de contravenţie echivalează cu recunoaşterea definitivă a vinovăţiei sale pe baza unui proces-verbal întocmit de un agent care nu prezintă garanţii de independenţă şi imparţialitate. 38. La 29 ianuarie 2007 Curtea a comunicat Guvernului pârât cererea nr. 17857/03 înaintată la 18 aprilie 2003 de domnul C. Neata. În faţa Curţii acesta se plânge că printr-un proces-verbal întocmit la 8 iulie 2002 de un poliţist din Râmnicu-Vâlcea a fost condamnat la plata unei amenzi de 21.000.000 ROL (echivalentul a circa 670 euro) pentru că a proferat injurii şi a refuzat să părăsească sala unei instanţe în timpul unei şedinţe publice, contravenţie pedepsită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. Domnul Neata declară că a contestat acest proces-verbal la Judecătoria din Râmnicu-Vâlcea invocând că faptele povestite în acesta nu erau conforme cu ceea ce s-a întâmplat de fapt. Printr-o sentinţă din 3 aprilie 2003 Judecătoria i-a respins contestaţia, considerată nesusţinută. Instanţa s-a referit la art. 1169 din codul de procedură civilă, care cere individului care depune o cerere la instanţă să ofere mijloace de probă. Or, din moment ce domnul Neata nu a dovedit proba contrarie, procesul-verbal de contravenţie din 8 iulie 2002 avea drept efect stabilirea faptului că a comis faptele în litigiu. Instanţa a respins depoziţiile celor doi martori apărării audiaţi la cererea reclamantului, pe motiv că declaraţiile lor nu erau concordante. Această sentinţă a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului Vâlcea la data de 20 iunie 2003. 5. Modificările recente ale regimului juridic aplicabil contravenţiilor 39. Prin ordonanţa de urgenţă nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial la 26 decembrie 2003, Guvernul a retras închisoarea contravenţională de pe lista de sancţiuni aplicabile autorilor contravenţiilor. De-acum principalele sancţiuni ce ar putea fi pronunţate sunt avertismentul, amenda şi obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii. Această ultimă sancţiune nu poate fi aplicată decât de o instanţă. Toate sancţiunile de închisoare contravenţională prevăzute de diferite legi şi ordonanţe în vigoare se transformă în muncă în folosul comunităţii. În caz de refuz din partea contravenientului de a executa o asemenea sancţiune, instanţa o poate înlocui cu amenda. Executarea unei pedepse cu amenda se face conform regulilor referitoare la executarea creditelor băneşti, nicio tranformare a amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate nemaifiind posibilă în caz de neplată. 40. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice a fost modificată de legea nr. 265/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. De-acum tulburările ordinii publice, sancţionate drept contravenţii de art. 2 din legea nr. 61/1991 sunt pasibile în exclusivitate de amenda cuprinsă între 2.000.000 şi 10.000.000 lei. ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie 41. Reclamantul se plânge de o lipsă de echitate a procedurii referitoare la plângerea sa împotriva procesului-verbal de contravenţie, procedură care s-a încheiat prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa la data de 26 mai 2003. El invocă art. 6 din Convenţie care prevede următoarele: « 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa (...) 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul : a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa ; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ; (...) d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ; (...) » 42. Reclamantul consideră că în timpul procedurii încheiate prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa la data de 26 mai 2003 s-a aflat într-o poziţie nefavorabilă faţă de partea adversă, adică Poliţia din Pucioasa, căreia instanţele i-au dat câştig de cauză. 43. Guvernul relevă cu titlu preliminar că numai reclamantul are calitatea de victimă în privinţa procedurii în litigiu. El consideră apoi că art. 6 alin. 1 nu este aplicabil la procedura în cauză. El scoate în evidenţă mai întâi particularităţile regimului juridic al contravenţiilor, care în dreptul român sunt considerate şi tratate drept infracţiuni minore şi nu drept infracţiuni pedepsite penal. El admite că dispoziţia legală încălcată de reclamant, şi anume art. 2 punctul nr. 1 din legea nr. 61/1991, este o dispoziţie de aplicaţie generală, valabilă pentru toţi şi nu numai pentru un anumit grup de persoane. Cu toate acestea, el menţionează că mai multe cerinţe legale trebuie îndeplinite pentru ca această infracţiune să fie constituită: acţiunile pedepsite trebuie în special să fi fost comise în public şi să fi condus la o tulburare a ordinii publice sau să fi provocat indignarea cetăţenilor. El subliniează de altfel că art. 6 alin. 1 este de asemenea inaplicabil din cauza naturii sancţiunii aplicate reclamantului, şi anume o amendă administrativă în sumă mică - echivalentă, în moneda naţională, cu circa 59 euro -, pe care de altfel reclamantul nu a plătit-o şi pe care probabil că nu o va plăti, ţinând cont de regulile de prescriere în materie de executare silită. El insistă în plus asupra faptului că sancţiunea astfel aplicată nu putea conduce la o menţiune în cazierul judiciar al reclamantului. El relevă în fine că în România regimul juridic al contravenţiilor nu permite schimbarea amenzilor neplătite în pedeapsa cu închisoarea. 44. Asupra fondului, Guvernul consideră că procedura deschisă în urma plângerii reclamantului împotriva procesului-verbal de contravenţie s-a judecat echitabil de către Judecătoria Pucioasa, în faţa căreia reclamantul a fost prezent, a fost audiat, a putut asista la interogarea martorilor apărării şi prezenta la dosar documente pertinente, în cadrul unei proceduri cu respectarea principiului contradictorialităţii. Mai precis asupra respectării dreptului de prezumţie de nevinovăţie Guvernul menţionează că nimic nu indică faptul că instanţele care s-au pronunţat - în primă instanţă şi apoi recurs - asupra temeiniciei contestaţiei au avut idei preconcepute asupra acesteia. 45. Guvernul este de acord că ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu conţine reguli specifice în materie de obligaţie de prezentare a probei, dar subiliază totuşi că nicio dispoziţie aplicabilă nu cere din partea reclamantului să-şi dovedească nevinovăţia. Art. 34 din ordonanţă obligă instanţa să verifice dacă plângerea a fost introdusă în termen, să-l asculte pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, să ordone administrarea de orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal de contravenţie, şi să hotărască asupra sancţiunii. Această dispoziţie este completată de regulile codului de procedură civilă, a cărui principală regulă, în materie de probă, este enunţată de maxima latină onus probandi incumbit actori, în baza căreia obligaţia de prezentare a probei unei fapte revine celui care invocă această faptă. 46. Guvernul indică faptul că principiile aplicabile în materie civilă sunt adaptate de asemenea în funcţie de particularităţile acestor infracţiuni minore. Cu titlu exemplificativ, el face trimitere la faptul că principiul "disponibilităţii", conform căruia părţile stăpânesc derularea procedurii civile, nu este aplicabil stricto sensu în domeniul contravenţiilor: instanţa sesizată printr-o contestaţie împotriva unui proces-verbal de contravenţie este obligată să verifice ex officio dacă procesul-verbal în cauză nu este atins de nulitate absolută; ea este de asemenea obligată să citeze să compară martorii asistenţi menţionaţi în procesul-verbal, precum şi orice persoană ce ar putea contribui la descoperirea adevărului. Referindu-se la cauzele Blum împotriva Austriei (nr. 31655/02, 3 februarie 2005) şi, a contrario, Telfner împotriva Austriei (nr. 33501/96, 20 martie 2001), Guvernul consideră că Judecătoriei Pucioasa nu i se poate atribui încălcarea dreptului la prezumţia de nevinovăţie, acesta oferind reclamantului posibilitatea de a aduce dovada invocărilor sale şi de a contesta faptele stabilite prima facie de Poliţia din Pucioasa pe baza mărturiilor lui S. şi R., ceea ce nu ar putea fi interpretat drept o încălcare a dreptului garantat de art. 6 alin. 2. 47. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El menţionează că invocarea Guvernului conform căreia nu ar mai avea de plătit amenda este greşită, deoarece numele său continuă să fie înscris în registrele Direcţiei Generale a Finanţelor Dâmboviţa pentru încasarea silită a amenzii şi cheltuielilor de judecată privind procedura prin care a contestat temeinicia acestei sancţiuni. A. Asupra admisibilităţii 48. Curtea relevă, după exemplul Guvernului, că această plângere priveşte în exclusivitate reclamantul, care este direct şi personal afectat de procedura încheiată prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa la data de 26 mai 2003. 49. În privinţa aplicabilităţii art. 6 la procedura în litigiu, pe care Guvernul o contestă, trebuie constatat că dreptul intern nu califică drept "penală" contravenţia care a adus o amendă reclamantului, legiuitorul român alegând să dezincrimineze unele acţiuni care, deşi aduc atingere ordinii publice, au fost comise în circumstanţe care conduc la concluzia că nu constituie infracţiuni conform legii penale. În cazul în speţă reclamantului i s-a reproşat că a proferat la adresa unui funcţionar insulte de natură să lezeze demnitatea sa, faptă pedepsită drept contravenţie de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 69/1991. Această contravenţie era diferită de infracţiunile penale de insultă şi calomnie - pedepsite la vremea comiterii faptelor de art. 205 şi 206 cod penal -, atât prin procedura prevăzută pentru urmărirea şi pedepsirea autorilor săi cât şi prin consecinţele sale juridice (paragrafele 32 şi 33 de mai sus). 50. Acest lucru nu este totuşi hotărâtor în sensul aplicabilităţii art. 6 alin. 1 din Convenţie, indicaţiile pe care le oferă dreptul intern neavând decât o valoare relativă (Öztürk împotriva Germaniei, Hotărârea din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, pag. 19, par. 52). 51. În lumina criteriilor desprinse din jurisprudenţa sa constantă în materie (a se vedea, între altele, Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 39665/98 şi 40086/98, alin. 120, CEDO 2003-X), Curtea consideră că, în ciuda naturii băneşti a sancţiunii efectiv aplicate reclamantului, suma sa mică şi natura civilă a legii de pedepsire a contravenţiei respective, procedura în cauză poate fi asimilată unei proceduri penale. Trebuie constatat, mai întâi, că dispoziţia a cărei încălcare a fost atribuită reclamantului avea un caracter general şi nu se adresa unui anumit grup de persoane ci tuturor cetăţenilor; ea le impunea un anumit comportament şi însoţea această cerinţă cu o sancţiune care încerca în acelaşi timp să descurajeze şi să pedepsească (mutatis mutandis, Öztürk citat anterior, par. 53). 52. La asta se adaugă natura însăşi a sancţiunii atrase pentru faptele asupra cărora a fost angajată răspunderea contravenţională a reclamantului. Trebuie remarcat că abia prin ordonanţa de urgenţă nr. 108/2003 (publicată în Monitorul Oficial din 26 decembrie 2003) Guvernul a retras închisoarea contravenţională de pe lista pedepselor ce ar putea fi aplicate autorilor contravenţiilor (paragrafele 39 şi 40 de mai sus). Faptele atribuite reclamantului puteau fi pedepsite la acea vreme nu numai printr-o amendă ci şi prin pedeapsa cu închisoarea cu durata cuprinsă între cincisprezece zile şi trei luni (paragraful 29 de mai sus). Or, aici era vorba despre o sancţiune care, prin natura şi gravitatea sa, ţinea fără nicio îndoială de materia penală, art.6 aplicându-se de atunci în latura sa penală. 53. Curtea constată de altfel că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă. B. Asupra fondului 54. Reclamantul se plânge că instanţele naţionale care au statuat asupra contestaţiei sale privind procesul-verbal de contravenţie nu au ţinut cont de garanţiile fundamentale consacrate de art. 6 din Convenţie, printre care figurează prezumţia de nevinovăţie. El reproşează îndeosebi instanţelor sesizate faptul că au administrat prost probele, în special inversând obligaţia de prezentare a probelor. Curtea aminteşte că în materie penală problema administrării probelor trebuie analizată în lumina paragrafelor 2 şi 3 din art. 6. Primul consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie. El cere, între altele, ca îndeplinindu-şi funcţiile, membrii instanţei să nu plece de la ideea preconcepută că inculpatul a comis fapte atribuită; obligaţia prezentării probei revine acuzării şi îndoiala e folosită în avantajul acuzatului. În plus, aceasta trebuie să indice interesatului căror acuzaţii va face obiectul pentru a-i oferi ocazia de a-şi pregăti şi prezenta apărarea în consecinţă şi de oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A, nr. 146, pag. 33, par. 77; Bernard împotriva Franţei, Hotărârea din 23 aprilie 1998, Colecţia de hotărâri şi decizii 1998-II, pag. 879, par. 37). 55. Combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 obligă între altele Statele contractante să ia măsuri pozitive. Ele constau în special în informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, în acordarea timpului şi înlesnirilor necesare pentru a-şi pregăti apărarea, în garantarea dreptului la apărare personal sau fiind asistat de un avocat şi în a-i permite să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest ultim drept implică nu numai existenţa, în materie, a unui echilibru între acuzare şi apărare (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Bönisch împotriva Austriei din 6 mai 1985, seria A nr. 92, pag. 15, par. 32), ci şi faptul că audierea martorilor trebuie în general să îmbrace un caracter contradictoriu (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei citată anterior, par. 7 . 56. Curtea va analiza dacă a fost aşa în acest caz. Astfel, nu va putea nici să se pronunţe asupra vinovăţiei reclamantului nici să aprecieze ea însăşi elementele de fapt care au condus instanţele naţionale să adopte o asemenea decizie în locul alteia (a se vedea, printre multe altele, Rotaru împotriva României [GC], nr. 28341/95, par. 53, CEDO 2000-V; Contal împotriva Franţei (decizie), nr. 67603/01, 3 septembrie 2000). Curtea, conform art. 6 din Convenţie, are doar funcţia de a examina cererile care invocă faptul că instanţele naţionale au încălcat garanţiile procedurale specifice enunţate de această dispoziţie sau faptul că desfăşurarea procedurii în ansamblul său nu a asigurat un proces echitabil (Sarkisova împotriva Georgiei (decizie), nr. 73239/01, 6 septembrie 2005). 57. În cazul în speţă, reclamantul era "acuzat" cel mai târziu din 24 noiembrie 2002, dată la care a primit la domiciliul său procesul-verbal de contravenţie datat 21 noiembrie 2002, prin care i s-a aplicat o amendă contravenţională deoarece a proferat injurii şi a folosit expresii vulgare într-un loc public. 58. Guvernul menţionează că nimic nu demonstrează că instanţele sesizate asupra contestaţiei reclamantului ar fi avut idei preconcepute asupra vinovăţiei sale (paragraful 44 in fine de mai sus). Dacă este adevărat că instanţele sesizate asupra temeiniciei contestaţiei sale nu par deloc să fi decis anticipat asupra verdictului mai înainte de a fi confirmat prin sentinţele lor temeinicia procesului-verbal întocmit de poliţistul C., este adevărat că au aşteptat de la reclamant să inverseze prezumţia de legalitate şi de temeinicie a procesului-verbal în litigiu raportând proba contrarie la expunerea faptelor stabilită în procesul-verbal al poliţistului C. Acest element reiese clar din motivele sentinţei Tribunalului Dâmboviţa, care invocă faptul că primii judecători au respins contestaţia reclamantului pe motiv că acesta nu şi-a putut dovedi nevinovăţia prin mijloacele de probă administrate în faţa judecătorilor de fond (paragraful 16 de mai sus). 59. O asemenea abordare a instanţelor naţionale nu este surprinzătoare în măsura în care, aşa cum indică Guvernul, regimul juridic aplicabil contravenţiilor era completat de dispoziţiile codului de procedură civilă, reglementat în materie de probă de principiul onus probandi incumbit actori. Într-adevăr, în virtutea acestei reguli, obligaţia de prezentare a probei asupra unei fapte revine celui care invocă această faptă (paragraful 45 in fine de mai sus). Practica internă pertinentă în privinţa manierei prin care instanţele naţionale soluţionează contestaţiile similare celei prezentate în cazul în speţă de reclamant vin de altfel să confirme această abordare a principiului instanţelor naţionale în materie de obligaţie de prezentare a probei (paragraful 38, alin. 2 de mai sus). 60. Curtea a constatat deja că orice sistem juridic cunoaşte prezumţiile de fapt şi de drept; Convenţia nu le împiedică din principiu, dar în materie penală obligă statele contractante să nu depăşească un anumit prag. În special, art. 6 alin. 2 cere statelor să includă aceste prezumţii în limite rezonabile luând în calcul gravitatea mizei şi păstrând drepturile la apărare (Salabiaku împotriva Franţei, Hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, pag. 15, par. 28; Telfner împotriva Austriei, nr. 33501/96, par. 16, 20 martie 2001). Curtea va studia dacă aceste limite au fost depăşite în detrimentul reclamantului. 61. În privinţa gravităţii mizei, trebuie constatat în speţă că, în temeiul art. 6 din legea nr. 61/1991 (conform formulării în vigoare la vremea comiterii faptelor), în caz de neplată de către reclamant a amenzii contravenţionale în termen de treizeci de zile de la data la care această sancţiune a fost confirmată printr-o decizie definitivă, autoritatea care a aplicat această pedeapsă putea sesiza instanţa pentru transformarea amenzii în pedeapsa cu închisoarea contravenţională (paragraful 29 de mai sus). Desigur, după recenta modificare a regimului juridic aplicabil contravenţiilor, care a culminat cu retragerea închisorii contravenţionale de pe lista pedepselor aplicabile autorilor contravenţiilor, nicio schimbare a pedepsei amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate nu mai pare posibilă în caz de neplată a amenzii (paragrafele 39 şi 40 de mai sus); cu toate acestea, această posibilitate exista realmente la vremea comiterii faptelor, inclusiv la data la care pedeapsa aplicată reclamantului a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 62. În privinţa ocrotirii drepturilor la apărare, trebuie constatat că instanţele naţionale par să fi dat crezare celor două mărturii ale doamnelor S. şi R. - angajatele arhivei implicate direct în incidentul din 21 noiembrie 2002 - fără să fi încercat să obţină mărturiile altor persoane prezente în momentul comiterii faptelor, cum ar fi doamna B., avocată (paragraful 11 de mai sus). În plus, Judecătoria Pucioasa nu a ţinut cont, în raţionamentul său asupra derulării incidentului, de mărturiile martorilor apărării - printre care cea a lui A., care a contestat faptele atribuite reclamantului -, şi nu a precizat motivele pentru care nu le considera credibile (a se vedea, mutatis mutandis, Telfner citat anterior, par. 18-19 şi a contrario, Blum citat anterior, par. 29, 32 şi 33). 63. În ciuda caracterului deosebit al procedurii în cauză, ce a fost deschisă în urma unei contestaţii a reclamantului privind un proces-verbal şi nu a unei plângeri a părţii vătămate întemeiată pe art. 204 cod penal în vigoare la vremea comiterii faptelor (paragrafele 32-34 de mai sus), Curtea consideră că posibilitatea reclamantului de a fi confruntat cu martorii acuzării în prezenţa judecătorului, care trebuia în ultimă instanţă să ia o hotărâre în privinţa cauzei, rămânea o garanţie esenţială. Într-adevăr, observaţiile instanţei în privinţa comportamentului şi credibilităţii unui martor puteau avea consecinţe asupra rezultatului procedurii în cauză (a se vedea P.K. împotriva Finlandei (decizie), nr. 37442/97, 9 iulie 2002 şi, mutatis mutandis, Pitkänen împotriva Finlandei nr. 30508/96, par. 62-65, 9 martie 2004 precum şi Milan împotriva Italiei (decizie), nr. 32219/02, 4 decembrie 2003). Acest lucru este cu atât mai mult adevărat cu cât poliţistul care a întocmit procesul-verbal de contravenţie se pare că nu a fost prezent la incidentul din 21 noiembrie 2002 şi nu a intervenit decât după schimbul verbal dintre reclamant şi S. (paragraful 5 de mai sus; a se vedea, a contrario, Blum citat anterior, par. 5 şi 2 . Or actele aflate la dosar arată că mărturia acuzării lui S., căruia instanţele i-au dat crezare, nu a fost prezentată în faţa reclamantului, în şedinţă publică, ci a fost luată în aceeaşi zi a incidentului de poliţistul C., fără ca S. să fi fost apoi chemată să compară în cauza iniţiată după contestaţia reclamantului (paragrafele 13 şi 16 de mai sus). 64. În privinţa celei de-a doua mărturii căreia instanţele i-au dat crezare, cea a angajatei la arhivă R., din actele aflate la dosar reiese că instanţa a respins atât cererea reclamantului de confruntare între acest martor şi martorii apărării cât şi pe cea depusă pentru o nouă audiere a acestora din urmă în lumina faptelor relevate prin mărturia lui R. Or, aici era vorba despre mijloace de probă hotărâtoare din moment ce mărturia lui R. arunca o umbră serioasă de îndoială asupra veridicităţii mărturiilor apărării, care în plus erau singurele dovezi prin care reclamantul intenţiona să-şi susţină contestaţia. 65. Curtea constată în fine că, după recursul reclamantului, sentinţa Judecătoriei a fost confirmată de Tribunalul Dâmboviţa, care nu a indicat în plus motivele pentru care considera, după exemplul primilor judecători, că mărturiile apărării, în special cea a lui A., nu erau credibile (paragraful 16 de mai sus). 66. Curtea ia act de dispozitivul sui generis adoptat de legiuitorul român în materie de contravenţii, la care face referire Guvernul atunci când aminteşte, în special, amendamentele aduse la principiul "disponibilităţii", specific procedurilor civile (paragraful 46 de mai sus). Reiese că, dacă în temeiul art. 34 din ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 instanţa competentă să soluţioneze o plângere împotriva unui proces-verbal de contravenţie era într-adevăr obligată să verifice dacă această plângere a fost introdusă în termen, să asculte pe cel care a făcut-o, autoritatea care a aplicat sancţiunea precum şi martorii indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, nici această ordonanţă nici Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice nu restrâng în mod expres garanţii de procedură aplicabile în materie penală, ca de exemplu respectarea prezumţiei de nevinovăţie (a se vedea, a contrario, Öztürk citat anterior, par. 51 in fine). 67. Deşi statele au posibilitatea de a nu sancţiona unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională decât pe cale penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală (Grecu împotriva României, nr. 75101/01, par. 58, 30 noiembrie 2006). Convenţia lasă în principiu statelor libertatea de a ridica la rangul de în infracţiune penală şi de a o urmări ca atare, cu excepţia respectării cerinţelor art. 6 din Convenţie, un comportament care nu constituie exercitarea normală a unuia din drepturile pe care le protejează (a se vedea, mutatis mutandis, Deweer împotriva Belgiei, Hotărârea din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, par. 51). Or, în lumina celor de mai sus, Curtea nu este convinsă că această ultimă condiţie este îndeplinită în speţă. 68. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă nesancţionarea contravenţiei nu pune probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale - printre care prezumţia de nevinovăţie - care protejează indivizii în faţa posibilelor abuzuri ale autorităţilor impune în privinţa aceasta o problemă pe baza art. 6 din Convenţie. Reiterând importanţa, cu ocazia unei proceduri care poate fi calificată drept "penală", a unei asemenea garanţii chemată să restabilească echilibrul dintre autorii prezumaţi ai faptelor nelegale şi autorităţile desemnate să-i urmărească şi să-i sancţioneze, ea concluzionează că nu a fost judecată echitabil cauza reclamantului, aşa cum prevede art. 6 din Convenţie. 69. În consecinţă, a fost încălcată această dispoziţie. II. Asupra altor pretinse încălcări 70. Reclamanţii se plâng de asemenea de rezultatul altor două cauze pe care le-au intentat în faţa instanţelor naţionale, şi anume o acţiune în anulare a unui contract de vânzare şi o acţiune în anulare a diferitelor acte administrative (paragrafele 5-13 de mai sus). 71. Curtea aminteşte că conform art. 35 alin. 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne şi în termen de şase lui de la data hotărârii interne definitive. Or, ultimele hotărâri definitive în cauză au fost pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti la 3 iunie şi respectiv 18 iulie 2002, adică la peste şase luni de la data introducerii cererii, 9 august 2003. 72. În privinţa hotărârilor ulterioare de respingere a contestaţiei în anulare a reclamanţilor precum şi a cererii lor vizând introducerea, de către procurorul general, unui recurs în anulare împotriva hotărârilor definitive citate anterior, Curtea aminteşte că, conform regulii epuizării căilor de atac interne, un reclamant trebuie să se prevaleze de căile de atac disponibile şi suficiente în mod normal în ordinea juridică internă pentru a-i permite să obţină reparaţia încălcărilor invocate. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, în practică precum şi în teorie, altminteri le lipsesc caracterul efectiv şi accesibilitatea dorite. Nimic nu impune folosirea căilor de atac care nu sunt nici adecvate nici efective (a se vedea, între altele, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Colecţia 1996-IV, pag. 1210, par. 67; Andronicou şi Constantinou împotriva Ciprului, Hotărârea din 9 octombrie 1997, Colecţia 1997-VI, pag. 2094-2095, par. 159). De asemenea nu constituie căi de atac de epuizat, în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie, căile procedurale extraordinare care nu îndeplinesc criteriile de "accesibilitate" şi "eficienţă" (a se vedea, mutatis mutandis, Kiiskinen împotriva Finlandei (decizie), nr. 26323/95, CEDO 1999-V; Moyá Alvarez împotriva Spaniei (decizie), nr. 44677/98, CEDO 1999-VIII). Prin urmare, Curtea consideră că deciziile de respingere a contestării în anulare a reclamanţilor precum şi a cererii lor privind introducerea, de către procurorul general, unui recurs în anulare împotriva deciziilor definitive ale Curţii de apel din Ploieşti din 3 iunie şi 18 iulie 2002 nu pot fi luate în considerare la calcularea termenului de şase luni, deoarece este vorba despre căi procedurale extraordinare care nu îndeplinesc criteriile de "accesibilitate" şi "eficienţă". 73. Reiese că această parte a cererii este tardivă şi că trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie. III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie 74. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, « În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. » A. Prejudiciu 75. Reclamantul cere 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral şi material pe care i le-ar fi cauzat pedepsele "descurajante" aplicate de funcţionarii de la Secţia de Poliţie din Pucioasa cu concursul magistraţilor naţionali şi presiunile fizice, psihice şi sociale pe care le-ar fi suferit din 2002. El indică faptul că această sumă include costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în procedura în faţa Curţii. Nu îşi susţine pretenţiile şi cere ca Guvernul pârât să prezinte o expertiză asupra cheltuielilor sale. 76. Reclamanţii cer de asemenea 40.000 euro cu titlu de prejudiciu pe care l-ar fi cauzat deznodământul acţiunilor cu care au sesizat instanţele naţionale (paragrafele 5-13 de mai sus). 77. Guvernul cere respingerea cererii reclamanţilor ca nesusţinută şi neîntemeiată. El nu vede nicio legătură de cauzalitate între faptele în litigiu şi cererile formulate de interesaţi, împreună sau separat. 78. Curtea constată că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în cazul în speţă, în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanţiile art. 6 din Convenţie cu prilejul acţiunii în constatare a procesului-verbal de contravenţie (paragrafele 68 şi 69 de mai sus). Curtea consideră nestabilită realitatea prejudiciului material invocat, care de altfel nu este nici cuantificat nici justificat. Într-adevăr, nimic nu dovedeşte că reclamantul a plătit deja amenda, procedura de executare silită a acestei creanţe fiind în prezent suspendată (paragrafele 19, 43 şi 47). Cu toate acestea, Curtea nu consideră iraţional să creadă că din cauza caracterului inechitabil al procedurii în cauză interesatul a suferit un prejudiciu moral cert, a cărui încălcare nu o pot remedia suficient constatările din prezenta hotărâre. 79. Statuând în echitate, conform dispoziţiilor art. 41, alocă reclamantului 1.200 euro cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit. B. Costuri şi cheltuieli 80. În privinţa costurilor şi cheltuielilor cerute (paragraful 75 in fine), reclamantul nu le-a justificat şi expus realitatea şi necesitatea, aşa cum prevede art. 60 din regulament şi jurisprudenţa Curţii în materie (Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, par. 79, CEDO 1999-II; Öztürk împotriva Turciei [GC], nr. 22479/93, par. 83, CEDO 1999-VI şi Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, par. 88, CEDO 2000-III). 81. Curtea nu alocă deci nicio sumă cu acest titlu. C. Majorări de întârziere 82. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE: 1. declară cererea admisibilă în privinţa plângerii întemeiate de reclamant pe caracterul inechitabil al acţiunii în constatare a unui proces-verbal de contravenţie şi inadmisibilă pentru rest; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie; 3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 1.200 euro (una mie două sute euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii; b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; 4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 octombrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 dinRegulament. ChristosRozakis, preşedinte
SørenNielsen, grefier

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Teren de casa gratuit, de la stat, conform prev.Legii nr. 15 din 2003,  republicată în MO pe 13 martie 2014 :

Românii cu varste cuprinse intre 18 si 35 de ani pot primi de la stat un teren de casa gratuit pe care sa isi ridice o casa. Terenul, dat t...