Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere

Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere din Iași




Gabriela Pădurariu

Gabriela Pădurariu
Sediul profesional:

Iaşi, str: Sărăriei nr. 58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com


Sunt Gabriela Padurariu din Iasi iar acesta este locul meu virtual in care imi expun opinia despre diverse aspecte juridice. Accept orice comentariu facut cu bun simt doar pe marginea a ceea ce am scris pe acest blog. In privinta sfaturilor juridice va rog sa nu uitati ca ele nu se pot acorda profesional decat față în față si nu virtual .
Informatiile de pe acest blog nu reprezinta consultanta juridica. Ele nu vor fi folosite decat in scop de informare generala, nu pentru luarea unor decizii. Pentru luarea unor decizii trebuie sa ma contactati personal sau sa apelati la alti profesionisti.
Aceste precizari au semnificatia unei declinari de obligatie.


ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB

DESPRE GABRIELA PĂDURARIU:

Recunoscută pentru atenţia sa la detalii, Gabriela Pădurariu reprezintă în instanţa de judecată cât şi în faţa altor autorităţi, persoane juridice – societăţi comerciale, ONG-uri, etc. – în diverse cauze civile, comerciale, penale, în special în executarea silită.

Funcţie de interesul celui pe care îl reprezintă ştie să urgenteze sau să temporizeze soluţionarea unei cauze – în special executări silite, cauze comerciale sau procedura insolvenţei -, caută şi găseşte întotdeauna cele mai bune soluţii tehnice din punct de vedere juridic şi al strategiei soluţionării corecte a cauzei de către instanţa de judecată, în sensul că-i oferă toate informaţiile necesare atât în fapt cât şi în drept pentru ca aceasta să poată pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.

Din experienţa acumulată în practica dreptului execuţional civil, poate spune că stăpăneşte în amănunt toate subtilităţile şi tertipurile de care se folosesc atât părţile din executarea silită – creditor şi debitor – cât şi executorul judecătoresc şi chiar instanţa de executare, pentru tergiversarea urmăririi silite.

De asemenea, cunoaşte foarte bine cum îşi ascund debitorii bunurile şi veniturile de la urmărire şi cum pot fi acestea descoperite sau readuse în patrimoniul debitorului pentru a putea fi executat silit.

În cazul în care în legătură cu soluţionarea unei cauze s-au ivit probleme legate de ineditul situaţiei fie anterior sesizării autorităţii corespunzătoare, fie în derularea unui proces civil, comercial, penal, fie în faza de urmărire silită, a apelat la grupul de profesionişti în drept – grupul său de colaboratori - care s-a format în timp şi în care dezbat foarte serios probleme de drept material, obiectiv, substanțial, cât şi de procedură, căutând cele mai eficiente soluţii de rezolvare.



DOMENII DE COMPETENŢĂ:


*Servicii juridice în regim de outsourcing (externalizare);

* Consiliere si redactare de opinii juridice;

*Reprezentare in fata instantelor judecatoresti in procese variate (civile, comerciale, drept al muncii, drept penal, etc.);

*Reprezentare in fata altor autoritati (OPC, OSIM, BEJ, OCPI, etc.);

*Specializată in drept executional civil, consiliere in materie de executare silita/ contestatii la executare , contestatii la titlu, orice act juridic care are legatura cu executarea silita;

*Litigii civile (consultanta si redactari de acte, reprezentare, anulari de acte si contracte, executari silite, evacuari, iesiri din indiviziune, alte cereri );

*Litigii comerciale (consultanta referitoare la contracte comerciale , dizolvari voluntare, procedura insolventei, recuperari de debite prin procedura somatiei de plata, ordonantei de plata, etc);

*Plangeri contraventionale (amenzi O.P.C., amenzi D.R. Antifraudă, amenzi de circulatie, amenzi ITM, etc.);

*Litigii de munca: consultanta la incheierea contractelor de munca, negocierea conflictelor de munca, reprezentare, etc.





SEDIUL PROFESIONAL:

Iaşi, str: Sărăriei nr. 58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com

Adresa:

Adresa:
Clic pe foto

Lista arbitri judiciari - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi

Lista arbitri judiciari - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi
Click pe fotografie

Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi

Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi
Clic pe fotografie

Despre Biroul de Mediator Gabriela Pădurariu:

Biroul de mediator Gabriela Pădurariu oferă servicii mediere în Iași în toate tipurile de conflicte, cu expertiză de abordare fie individual, fie ca echipă.


Dacă vă doriți o rezolvare rapidă pentru disputele dumneavoastră prin servicii de mediere,Biroul de mediator Gabriela Pădurariu cu sediul în Iași, vă pune la dispoziție servicii de mediere ce asigură rezolvarea rapidă a oricărui litigiu de la cele de drept civil precum : grănițuire, revendicare, evacuare, partaj, divorț, încredințare minori, vizitare minori, executarea contractelor, litigii între asociați, la cele de drept penal – plângeri prealabile de lovire, tulburare de posesie, distrugere, precum și de dreptul muncii – drepturi salariale, concedieri.


Medierea reprezintă o alternativă în raport cu justiția de soluționare a conflictelor dintre părți, prin care o terță persoană neutră, imparțială și fără putere de decizie – mediatorul – ajuta părțile să găsească împreuna o soluție care să rezolve neînțelegerile dintre ele.


Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluționare a litigiilor – ADR ( Alternative Dispute Resolution).

Numărul din ce în ce mai mare al proceselor din instanțe este semnificativ pentru lipsa de dorință, dar și de informare a justițiabililor de a folosi cu eficiență dialogul pentru rezolvarea disputelor.

Pentru ca mediul juridic actual descurajează soluționarea rapidă a disputelor, pentru unele conflicte, societatea are nevoie de o modalitate mai eficientă de rezolvare a acestora. Această modalitate este medierea.

Procedura medierii costă și durează relativ mai puțin, aceasta se desfășoară în condiții de confidențialitate maximă, mediatorul având obligația de a păstra secretul dezbaterilor, atât față de persoanele cu care intră în contact în cadrul procedurii de mediere, cât și față de experții pe care părțile îi angajează în diferite cauze.

NOUTĂȚI LEGISLATIVE ȘI OPINII JURIDICE

NOUTĂȚI LEGISLATIVE ȘI OPINII JURIDICE

5 decembrie 2008

Cauza Beian împotriva României

Traducere din limba franceză

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a III-a

HOTĂRÂREA

din 6 decembrie 2007

în Cauza Beian împotriva României

(Cererea nr. 30658/05)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate

suferi modificări de formă.

În Cauza Beian împotriva României (nr. 1),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: Domnii B.M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan,Doamnele E. Fura-Sandström,A. Gyulumyan,Domnul E. Myjer,Doamnele I. Ziemele,I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 15 noiembrie 2007, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

 

1. La originea cauzei se află cererea nr. 30658/05, introdusă împotriva României,

prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Aurel Beian (reclamantul), a sesizat Curtea la

data de 4 august 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul a fost reprezentat de soţia sa, doamna Elena Beian. Guvernul

român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan Horaţiu

Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a invocat inechitatea unei proceduri privind acordarea unei alocaţii

sociale, precum şi de un tratament discriminatoriu comparativ cu alte persoane aflate într-o

situaţie similară.

4. La 2 iunie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalânduse

de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi

examinate împreună.

 

ÎN FAPT,

 

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în anul 1932 şi locuieşte la Sancraiu de Mureş.

6. În 1953 reclamantul a fost chemat să satisfacă serviciul militar. Cu toate acestea,

din cauza opunerii tatălui său faţă de colectivizarea terenurilor agricole, nu i s-a permis să

participe la instrucţia militară, dar a fost trimis în mai multe unităţi militare, printre care şi

unitatea militară de la Vatra Dornei, ca muncitor constructor. Serviciul său militar s-a

încheiat în 1955.

7. În 1961 Direcţia Generală de Muncă (în continuare denumită « D.G.M. »), organ

administrativ care reuneşte unităţile militare special create pentru a-i primi pe recruţii

cărora le era interzisă instrucţia militară, a fost desfiinţată.

8. Legea nr. 309 din 22 mai 2002 a recunoscut munca depusă în cadrul unităţilor

militare subordonate D.G.M. ca fiind muncă forţată şi a instituit măsuri reparatorii, printer care o indemnizaţie lunară, gratuitatea tratamentului medical şi scutirea de la plata taxei de abonament la radio si televizor.

9. La 22 august 2002 reclamantul a cerut la Casa judeţeană de pensii şi asigurări

sociale (« casa judeţeană ») acordarea drepturilor prevăzute de legea nr. 309/2002. Printro

hotărâre din 19 decembrie 2002 casa judeţeană a respins cererea pe motiv că

reclamantul nu-şi satisfăcuse serviciul militar într-o unitate militară subordonată D.G.M.

10. Printr-o acţiune înaintată la 5 mai 2003 împotriva casei judeţene reclamantul a

cerut Curţii de apel Târgu Mureş să anuleze hotărârea din 19 decembrie 2002 şi să

recunoască statutul său de persoană care a prestat muncă forţată în timpul serviciului

militar.

11. Printr-o decizie din 2 iunie 2003 Curtea de Apel a admis acţiunea şi a ordonat

casei judeţene să ia o nouă hotărâre acordând reclamantului drepturile prevăzute de legea

nr. 309/2002. Bazându-se pe menţiunile înscrise în livretul militar al reclamantului, Curtea de Apel a concluzionat că acesta a efectuat în unitatea militară din Vatra Dornei diferite  munci în construcţii şi că a fost lăsat la vatră ca « soldat de luptă neinstruit ».

12. Casa judeţeană a înaintat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

(« Înalta Curte de Casaţie »).

13. La cererea reclamantului, Înalta Curte de Casaţie a investit Curtea

Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a primului articol din legea nr. 309 din22 mai 2002. El a invocat că acest articol încălca art. 16 din Constituţie şi Convenţia

europeană a Drepturilor Omului, consacrând o discriminare între persoanele care au

prestat acelaşi gen de muncă forţată în timpul serviciului militar. El a estimat că această

diferenţă de tratament era nejustificată din moment ce nu se baza decât pe subordonarea

administrativă a unităţilor militare din care făceau parte recruţii.

14. Printr-o hotărâre din 1 aprilie 2004 Curtea Constituţională a respins excepţia,

considerând că :

« Stabilirea categoriilor de persoane care beneficiază de unele măsuri reparatorii

pentru constrângerile şi privările ale căror victime fuseseră în trecut (...), ţine de atribuţiileexclusive ale legiuitorului, cu condiţia să nu se creeze privilegii sau discriminări întrepersoanele care fac parte din aceeaşi categorie şi se află într-o situaţie identică. Primularticol al legii nr. 309/2002 nu relevă nici privilegii, nici discriminări contrarii art. 16 din Constituţie. »

15. Printr-o decizie din 8 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie a admis recursul Casei

judeţene, a casat decizia Curţii de Apel şi a trimis dosarul pentru administrarea de noi

probe cu scopul de a stabili dacă unitatea militară din Vatra Dornei făcuse parte din D.G.M.

16. Dând curs unei cereri de informaţii a Curţii de Apel, printr-o scrisoare din 1

noiembrie 2004, unitatea militară din Piteşti, care păstra arhivele armatei, a precizat că

unitatea militară din Vatra Dornei nu figura pe lista unităţilor militare care au făcut parte din D.G.M. Ea a menţionat de asemenea că, în temeiul regulilor de aplicare a legii nr.

309/2002, această listă fusese întocmită de Casa naţională de pensii şi asigurări sociale,

care o transmisese unităţii militare din Piteşti ca « instrument de lucru ».

17. La 3 noiembrie 2004 Arhivele Naţionale ale Ministerului de Interne şi

Administraţiei au informat Curtea de Apel că unitatea militară din Vatra Dornei nu făcuse

parte din D.G.M.

18. Bazându-se pe informaţiile oferite de unitatea militară din Piteşti şi Arhivele

Naţionale şi estimând că legea nr. 309/2002 nu se aplica decât la recruţii care au muncit în unităţi militare subordonate D.G.M., Curtea de Apel a respins acţiunea prin decizia din 8 noiembrie 2004.

19. Reclamantul a formulat un recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

invocând că unitatea militară din Piteşti nu răspunsese cu adevărat cererii de informaţii a

Curţii de Apel din moment ce s-a limitat la reproducerea informaţiilor cuprinse în lista

întocmită de Casa naţională de pensii şi asigurări sociale şi a omis să verifice dosarul de

recrutare care dovedea munca depusă.

20. În plus, el a reclamat discriminarea făcută de lege între recruţii care au prestat

munca forţată în unităţi militare făcând parte din D.G.M. şi ceilalţi recruţi care, deşi au

prestat acelaşi gen de muncă, nu beneficiau de dispoziţiile acestei legi pentru simplul motiv că unităţile lor militare nu făceau parte din ea. În orice caz, el a menţionat că printr-o decizie din 21 ianuarie 2004, un fost recrut aflându-se în aceeaşi situaţie cu a sa a obţinut câştig de cauză în faţa Înaltei Curţi de Casaţie recunoscându-i dreptul de a beneficia de dispoziţiile legii nr. 309/2002.

21. Printr-o decizie definitivă din 13 mai 2005 Înalta Curte de Casaţie a respins

recursul şi a confirmat temeinicia deciziei Curţii de Apel, cu motivaţia următoare :

« În conformitate cu legea nr. 309/2002 persoanele care au satisfăcut serviciul

militar între anii 1950 şi 1961 în detaşamente de muncă subordonate D.G.M. beneficiază

de dispoziţiile acestei legi.

Reiese că elementul determinant pentru a beneficia de dispoziţiile acestei legi nu

este genul de muncă prestată într-o unitate militară, ca de exemplu munca în cconstrucţii,

ci apartenenţa acestei unităţi la D.G.M. în cadrul căreia detaşamentele de muncă au fost

create.

În acest context, ţinând cont de faptul că în scrisoarea unităţii militare din Piteşti se

precizează că unitatea militară din care a făcut parte reclamantul nu se afla pe lista

unităţilor militare subordonate D.G.M., Curtea de apel a considerat corect că condiţiile legii nu erau întrunite în cazul în speţă şi a respins acţiunea. »

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

1. Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi

persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961

Articolul 1

« Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana, cetăţean român, care a

efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a

Serviciului Muncii în perioada 1950-1961. »

Articolul 2

« Persoanele care s-au aflat în situaţia prevăzută la art. 1 au dreptul la o

indemnizaţie lunară (...) »

Articoul 4

« Persoanele prevăzute la art. 1 (..) vor beneficia de asemenea (...) de:

a) asistenţa medicală şi medicamente în mod gratuit (...);

b) scutirea de la plata taxei de abonament la radio şi televizor (...) »

Articolul 6 alin 2 şi 3

« Stabilirea drepturilor prevăzute de prezenta lege se face, la cerere, pe baza

înscrisurilor din livretele militare, din adeverinţele eliberate de centrele militare judeţene

sau de unitatea militară din Piteşti.

Cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de prezenta lege se depun la casele

teritoriale de pensii şi asigurări sociale. »

2. Hotărârea Guvernului din 10 octombrie 2002 privind normele de aplicare ale

Legii nr.309/2002

Articolul 7

« Pentru stabilirea drepturilor prevăzute de lege Casa Naţională de Pensii şi Alte

Drepturi de Asigurări Sociale poate solicita Arhivelor Naţionale (...), întocmirea unei

evidenţe a detaşamentelor de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, în baza documentelor pe care le deţin. »

3. Decizia din 2 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

22. Într-o cauză similară celei a reclamantului un fost recrut care a prestat muncă

forţată într-o unitate militară care nu era subordonată D.G.M. a cerut să beneficieze de

Legea nr. 309/2002. Casa judeţeană de pensii respingând cererea pe motiv că legea nu se

aplica decât recruţilor din detaşamentele de muncă, el a contestat cu succes această

hotărâre în faţa Curţii de apel.

23. Urmare recursului promovat de Casei judeţeane de pensii, Înalta Curte de

Casaţie a confirmat temeinicia deciziei Curţii de Apel, cu motivaţia următoare :

« Din moment ce existenţa muncii forţate nu este contestată (...) nu există nicio

justificare pentru a priva reclamantul de drepturile cerute. Procedând altfel s-ar crea situaţii inechitabile, lipsind de indemnizaţie persoanele care au efectuat serviciul militar în condiţii identice şi care, din cauza împrejurărilor pur formale legate în exclusivitate de

subordonarea ierarhică a unităţii militare, sunt supuse unui tratament diferit şi evident discriminatoriu. »

4. Alte decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

24. În mai multe decizii, printre care cele din data de 4 noiembrie 2003, 21 ianuarie,

2 iunie şi 14 decembrie 2004, 11 şi 19 ianuarie, 7, 14, 18, 22 şi 28 februarie, 1, 8, 14 şi 28

martie, 24 mai 2005, 24 mai şi 6 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie a exprimat aceeaşi

poziţie ca în decizia menţionată anterior.

25. Cu toate acestea, în celelalte decizii, printre care cele datate 13 şi 28 noiembrie

2003, 11 martie, 15, 22 şi 29 aprilie 2004, 11 şi 18 ianuarie, 1, 17 şi 21 februarie, 1, 10 şi

28 martie, 13 şi 23 mai şi 4 noiembrie 2005, 12 şi 13 aprilie şi 25 mai 2006, aceeaşi

instanţă s-a pronunţat în sens contrar, şi anume că recruţii care nu-şi efectuaseră serviciul

militar într-o unitate militară subordonată D.G.M. nu puteau beneficia de dispoziţiile Legii nr. 309/2002.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

26. Reclamantul invocă o dublă încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.

27. Pe de o parte se plânge de o atingere adusă principiului siguranţei juridice din

cauza jurisprudenţei contradictorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pe de altă parte,

consideră că acţiunea sa nu a fost soluţionată de « o instanţă independentă şi imparţială »

datorită faptului că instanţele interne s-au sprijinit în mod hotărâtor pe informaţiile oferite de unitatea militară din Piteşti, care s-a limitat să reia informaţiile incluse în lista întocmită de partea pârâtă. Articolul 6 alin. 1 din Convenţie prevede următoarele:

« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o

instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi

obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »

A. Siguranţa juridică şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. Asupra admisibilităţii

28. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest

neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta

nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.

Asupra fondului

29. Guvernul susţine că în timpul litigiului instanţele interne au respectat în întregime

garanţiile de independenţă, imparţialitate, rapiditate, publicitate şi păstrare a echilibrului

procedural.

30. În opinia Guvernului, faptul că în cauze similare instanţele interne au dat câştig

de cauză altor foşti recruţi, a căror situaţie era similară cu cea a reclamantului, nu a avut

nicio influenţă asupra echităţii procedurii. În plus, Guvernul relevă că interpretarea pe care

judecătorii interni au dat-o primului articol din Legea nr. 309/2002 era conformă cu

jurisprudenţa Curţii constituţionale.

31. Reclamantul invocă faptul că interpretarea primului articol din Legea nr.

309/2002 a adus atingere principiului siguranţei juridice. El expune faptul că soluţia la care instanţele interne au ajuns în cauza sa erau în contradicţie cu cele ale altor instanţe şi în special ale Înaltei Curţi de Casaţie, în baza cărora s-ar fi aşteptat să aibă câştig de cauză.

32. Curtea reafirmă imediat că Convenţia nu impune statelor contractante nicio

obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica

Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).

33. Cu toate acestea, dacă statele decid mai întâi să adopte legi pentru a despăgubi

victimele nedreptăţilor comise în trecut, acestea trebuie să fie puse în practică cu o

claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi

incertitudinea pentru subiecţii de drept interesaţi. În această privinţă trebuie subliniat că

incertitudinea, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un

factor important care trebuie luat în calcul pentru a aprecia conduita statului (a se vedea,

mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, paragraful 151, CEDO 2004-V şi Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, paragraful 92, CEDO 2005-...(extrase)).

34. În cazul în speţă, Curtea constată că, în temeiul Legii nr. 309/2002, nu puteau

beneficia de măsurile reparatorii decât recruţii care au prestat muncă forţată în unităţi

aparţinând D.G.M. Bazându-se pe principiul nediscriminării, pornind de la decizia

pronunţată la 2 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie, într-o serie de decizii, a extins

însemnătatea acestei legi la toţi recruţii care au prestat o muncă forţată în timpul serviciului lor militar, fără a ţine cont de subordonarea ierarhică a unităţilor militare din care au făcut parte.

35. Cu toate acestea, într-o altă serie de decizii pronunţate în cursul aceleaşi

perioade, Înalta Curte de Casaţie a desfăşurat o jurisprudenţă contrară, din moment ce a

respins, ca în cazul reclamantului, acţiunile recruţilor care au prestat muncă forţată în afara D.G.M.

36. În lipsa unui mecanism capabil să asigure coerenţa practicii chiar în cadrul celei

mai înalte instanţe interne, aceasta din urmă a ajuns să pronunţe, uneori în aceeaşi zi,

decizii diametral opuse în privinţa domeniului de aplicare a Legii nr. 309/2002 (a se vedea, de exemplu, deciziile din 11 ianuarie, 1 şi 28 martie 2005).

37. Desigur, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natură, consecinţa

inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond

având autoritate asupra competenţei lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanţe

supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei (Zielinski

şi Pradal şi Gonzales şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 24846/94 şi 34165/96 la 34173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).

38. În cazul în speţă, trebuie constatat că Înalta Curte de Casaţie se afla la originea

acestor divergenţe profunde şi persistente în timp.

39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare

din ţară, este în sine contrară principiului siguranţei publice, care este implicită în

ansamblul articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale

statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr.

28358/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-şi îndeplinească rolul său stabilind o

interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi sursa nesiguranţei

juridice, micşorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis

munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, paragraful 97, CEDO

2002-VII şi Păduraru citat anterior, paragraful 98, şi, a contrario, Pérez Arias împotriva

Spaniei, nr. 32978/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).

40. Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudenţială a avut drept

efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condiţiile în care altor persoane care au prestat o muncă forţată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispoziţiile acestei legi.

În consecinţă, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie

B. Independenţa şi imparţialitatea instanţelor interne

1. Asupra admisibilităţii

41. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest

neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta

nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.

2. Asupra fondului

42. Guvernul susţine că instanţele interne care au cunoscut cauza au îndeplinit din

plin condiţia de independenţă şi de imparţialitate. În această privinţă, el expune că

informaţiile menţionate în scrisoarea unităţii militare din Piteşti au fost coroborate cu

informaţiile oferite de Arhivele Naţionale şi de alte acte administrate la dosar.

43. Reclamantul continuă să susţină că instanţele interne nu ar fi trebuit să-şi

întemeieze deciziile pe scrisoarea unităţii militare din Piteşti, din moment ce aceasta se

limita a relua informaţiile oferite de partea pârâtă.

44. Curtea relevă că dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale de către o

instanţă independentă şi imparţială nu este decât un aspect de drept mai amplu decât un

proces echitabil, garantat de articolul 6 din Convenţie.

45. Ţinând cont de constatarea referitoare la articolul 6 (paragraful 40 de mai sus),

Curtea estimează că nu trebuie să examineze dacă în cazul în speţă s-a încălcat acest

articol în privinţa independenţei şi imparţialităţii instanţelor care au examinat cauza (a se

vedea, mutatis mutandis, Ciobanu împotriva României, nr. 29053/95, paragraful 41, 16 iulie 2002; SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03,  paragraful 39, 1 decembrie 2005 şi Dima împotriva României, nr. 58472/00, paragraful 42,16 noiembrie 2006).

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din

Protocolul nr. 1

46. Reclamantul se plânge de refuzul autorităţilor române de a-i acorda drepturile

prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru munca forţată efectuată în timpul serviciului său

militar. El se pretinde victima unei discriminări faţă de alte persoane aflându-se într-o

situaţie similară şi cărora instanţele interne, şi în special Înalta Curte de Casaţie, le-au

recunoscut dreptul de a beneficia de aceste drepturi. El invocă articolul 14 din Convenţie

combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 :

Articolul 14

« Beneficierea de drepturile şi libertăţile recunoscute în (...) Convenţie trebuie să fie

asigurată, fără nicio distincţie, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii

politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate

naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. »

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni

nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile

prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune

în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în

conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor. »

1. Asupra admisibilităţii

47. Deşi Guvernul nu a ridicat excepţia preliminară privind admisibilitatea acestei

plângeri, Curtea consideră necesar să examineze problema aplicabilităţii la faptele speţei a dispoziţiilor acestor două articole combinate (a se vedea, mutatis mutandis, Blečić

împotriva Croaţiei (decizie), nr. 59532/00, 30 ianuarie 2003).

48. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, articolul 14 din Convenţie

completează celelalte clauze normative ale Convenţiei şi Protocoalelor sale. Nu are o

existenţă independentă din moment ce contează numai pentru « beneficierea de drepturi şi libertăţi » pe care le garantează. Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a

cerinţelor lor şi, în această măsură, deţine o însemnătate autonomă, dar nu şi-ar găsi

aplicarea dacă faptele litigiului ar cădea sub imperiul cel puţin uneia din clauzele

menţionate (Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Colecţie de

hotărâri şi decizii 1996-IV, paragraful 36).

49. Curtea relevă că drepturile litigioase, şi anume o alocaţie lunară, gratuitatea

medicamentelor şi scutirea de la plata taxei de abonament la radio si televizor, erau

acordate persoanelor care au efectuat munca forţată în timpul serviciului lor militar.

Atribuirea acestor drepturi era deci legată de îndeplinirea muncii forţate în timpul serviciului militar, condiţie prealabilă acordării lor.

50. În cazul în speţă nu se contestă că reclamantul a prestat o muncă forţată în

timpul serviciului militar; refuzul de a-i acorda drepturile respective se întemeia în

exclusivitate pe constatarea că unităţile militare în care a lucrat nu figurau în rândul celor

subordonate D.G.M.

51. Curtea consideră că, în măsura în care sunt prevăzute de legislaţia naţională,

drepturile respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se

vedea, mutatis mutandis, Gaygusuz, citat anterior, paragraful 41). În orice caz, după

examinarea deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie de recunoaştere a drepturilor prevăzute de

Legea nr. 309/2002 persoanelor care au efectuat o muncă forţată în afara D.G.M., Curtea

consideră că reclamantul avea o « speranţă legitimă » de a obţine recunoaşterea creanţei

cerute (a se vedea, Kopecky împotriva Slovaciei, [GC], nr. 44912/98, paragraful 52, CEDO 2004-IX şi, a contrario, Ouzounis şi alţii împotriva Greciei, nr. 49144/99, paragraful 25, 18 aprilie 2002).

52. Prin urmare, articolul 1 din Protocolul nr. 1 îşi găseşte aplicarea la faptele speţei.

53. În privinţa aplicabilităţii articolului 14 din Convenţie, Curtea constată că

reclamantul a fost privat de dreptul de a beneficia de drepturile cerute. Guvernul nu

contestă faptul că altor persoane care au prestat o muncă forţată în afara D.G.M. li s-a

recunoscut de către Înalta Curte de Casaţie dreptul de a beneficia de dispoziţiile Legii nr.

309/2002. A existat deci o diferenţă de tratament între reclamant şi celelalte persoane

aflându-se într-o situaţie similară cu a sa. Articolul 14 va fi astfel luat în considerare.

54. În final, Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest

neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta

nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.

Asupra fondului

55. Guvernul expune că în temeiul jurisprudenţei Curţii statele beneficiază de o

anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii

în alte privinţe similare justifică diferenţa de tratament. El adaugă că în primul rând

autorităţilor interne şi mai eaxct curţilor şi tribunalelor, le revine sarcina de a interpreta

dreptul intern.

56. El consideră că, pentru a fi contrar articolului 14 din Convenţie, o discriminare

trebuie să se bazeze pe unul din criteriile enumerate în acest articol. Or, trebuie menţionat

că în speţă pretinsa diferenţă de tratament nu se baza pe niciunul din aceste criterii. În fine, el consideră că jurisprudenţa contradictorie nu ar putea fi asimilată unei discriminări în sensul articolului 14 din Convenţie.

57. Reclamantul continuă să susţină că, restrâgând dreptul de a beneficia de

măsurile reparatorii numai la recruţii din unităţile aparţinând D.G.M., Legea nr. 309/2002 a creat o discriminare între persoanele care au prestat acelaşi gen de muncă forţată.


 

 

58. El pretinde că a fost victima unei a doua discriminări din cauza jurisprudenţei

contradictorii a Înaltei Curţi de Casaţie care a recunoscut mai multor recruţi, care nu au

prestat o muncă forţată în aceste unităţi de acest gen, dreptul de a beneficia de dispoziţiile

legii.

59. Curtea relevă că pe baza articolului 14 din Convenţie o distincţie este

discriminatorie dacă « nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă », adică dacă nu

urmăreşte un « scop legitim » sau nu există un « raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat » (a se vedea în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).

60. În cazul în speţă Curtea aminteşte că trebuie constatată existenţa unei diferenţe

de tratament între diferiţi recruţi care au prestat o muncă forţată (a se vedea paragraful 53

de mai sus).

61. Cu toate acestea, ea constată că Guvernul nu a prezentat o justificare pentru

această diferenţă de tratament, argumentarea sa întemeindu-se în principal, pe de o parte,

pe faptul că pretinsa discriminare nu se bazează pe niciunul din criteriile enunţate la

articolul 14 şi, pe de altă parte, pe autonomia de care beneficiază instanţele interne în

interpretarea şi aplicarea dreptului intern.

62. În privinţa primului argument, Curtea subliniază că lista care cuprinde articolul

14 capătă un caracter indicativ şi nu unul restrictiv (a se vedea Engel şi alţii împotriva

Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr.22, pag. 30, paragraful 72 şi Rasmussen

împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, pag. 13,

paragraful 34).

63. In privinţa celui de-al doilea argument, Curtea reiterează că în cazul în speţă, nu

era vorba de simple divergenţe de jurisprudenţă, care sunt consecinţa inerentă a oricărui

sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, ci de o abatere a

Înaltei Curţi de Casaţie de la îndeplinirea rolului său de mediator al acestor conflicte.

64. Argumentele avansate de Guvern nefiind de natură să convingă Curtea, ea

constată că această diferenţă de tratament nu se baza pe nicio justificare obiectivă şi

rezonabilă.

65. Prin urmare, s-a încălcat articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din

Protocolul nr. 1

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 4 din Convenţie

66. Reclamantul se plânge de asemenea de faptul că între 1953 şi 1955 autorităţile

de la vremea aceea l-au obligat să presteze o muncă forţată în locul instrucţiei militare. El

invocă articolul 4 din Convenţie.

67. Curtea aminteşte că nu poate examina o cerere decât în măsura în care se

raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de

partea contractantă respectivă.

68. În cazul în speţă, faptele de care se plânge reclamantul au avut loc între 1953 şi

1955, adică cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare în

privinţa României.

69. Prin urmare Curtea constată că plângerea întemeiată pe articolul 4 din

Convenţie este incompatibilă ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

70. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a

protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o

înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă

este cazul, o satisfacţie echitabilă. »

A. Prejudiciu

71. Pentru prejudiciul material reclamantul cere o sumă, actualizată în raport cu

inflaţia, corespunzătoare cifrei indemnizaţiilor de care a fost privat din septembrie 2002.

Suma lunară a acestei indemnizaţii s-ar ridica, în opinia sa, la 52,5 lei noi româneşti

(RON), adică în jur de 15 euro. El cere de asemenea 21.460 euro pentru munca forţată

prestată în timpul serviciului militar.

El lasă la aprecierea Curţii stabilirea sumei de acordat cu titlu de prejudiciu moral.

72. Guvernul contestă aceste pretenţii. Deoarece nu a precizat suma totală a

indemnizaţiilor cerute, Guvernul estimează că reclamantul are posibilitatea de a obţine

satisfacţie cerând ca această sumă să fie calculată de casa judeţeană sau introducând o

acţiune de revizuire a Hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie. În plus, nicio sumă nu i-ar putea fi acordată pentru munca forţată prestată în timpul serviciului militar.

73. În fine, în privinţa cererii cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul consideră că

Hotărârea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă.

74. Curtea relevă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii

echitabile constă în speţă în încălcarea articolelor 6 alin.1 şi 14 combinat cu art. 1 din

Protocolul nr. 1. Plângerea întemeiată pe articolul 4 din Convenţie fiind declarată

inadmisbiliă, nicio sumă nu va fi acordată reclamantului cu acest titlu.

75. Statuând în echitate, aşa cum prevede articolul 41, Curtea acordă reclamantului

suma de 5.000 euro toate prejudiciile reunite.

B. Costuri şi cheltuieli

76. Reclamantul nu a supus atenţiei nicio cerere pentru costurile şi cheltuielile

suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.

77. În aceste condiţii Curtea nu-i acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Majorări de întârziere

78. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii

pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se

vor adăuga trei puncte marginale.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

 

1. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art.

6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie combinat cu art. 14

din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;

3. hotărăşte că nu trebuie examinat în plus capătul de cerere întemeiat pe art.

6 alin. 1 din Convenţie privind pretinsa lipsă a independenţei şi imparţialităţii

instanţelor interne;

4. hotărăşte că a fost încălcat art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenţie;

5. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din

Convenţie, 5.000 euro (cinci mii euro) toate prejudiciile reunite ;

b) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de

schimb aplicabilă la data plăţii şi că trebuie adăugată la aceasta orice sumă putând fi

datorată cu titlu de impozit;

c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul

efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală

cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală

Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;

6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

 

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 6 decembrie

2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupančič,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier


 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

CONCEDIUL DE MATERNITATE (PRE ȘI POST NATAL) PENTRU MAMELE-AVOCAT

Autor: Av. Diana Grama -  http://avocatdivortgalatidianagrama.blo      Am decis să scriu acest articol, deși nu este unul de larg intere...