Viitorul aparţine celor care cred în frumuseţea propriilor vise.” (Eleanor Roosevelt)

Sunt Gabriela Padurariu din Iași iar acesta este locul meu virtual in care îmi expun opinia despre diverse aspecte juridice. Accept orice comentariu făcut cu bun simt doar pe marginea a ceea ce am scris pe acest blog. În privinta sfaturilor juridice vă rog să nu uitați că ele nu se pot acorda profesional decât față în față și nu virtual .
Informatiile de pe acest blog nu reprezintă consultanță juridică. Ele vor fi folosite doar în scop de informare generală, nu pentru luarea unor decizii. Pentru luarea unor decizii trebuie să mă contactați personal sau să apelați la alți profesioniști.
Aceste precizări au semnificația unei declinări de obligație.


DESPRE GABRIELA PĂDURARIU:

DESPRE GABRIELA PĂDURARIU: Recunoscută pentru atenţia sa la detalii, Gabriela Pădurariu reprezintă în instanţa de judecată cât şi în faţa altor autorităţi, persoane juridice – societăţi, ONG-uri, etc. – în diverse cauze civile, comerciale, penale, în special în executarea silită. Funcţie de interesul celui pe care îl reprezintă ştie să urgenteze sau să temporizeze soluţionarea unei cauze – în special executări silite, cauze comerciale sau procedura insolvenţei -, caută şi găseşte întotdeauna cele mai bune soluţii tehnice din punct de vedere juridic şi al strategiei soluţionării corecte a cauzei de către instanţa de judecată, în sensul că-i oferă toate informaţiile necesare atât în fapt cât şi în drept pentru ca aceasta să poată pronunţa o hotărâre legală şi temeinică. Din experienţa acumulată în practica dreptului execuţional civil, poate spune că stăpăneşte în amănunt toate subtilităţile şi tertipurile de care se folosesc atât părţile din executarea silită – creditor şi debitor – cât şi executorul judecătoresc şi chiar instanţa de executare, pentru tergiversarea urmăririi silite. De asemenea, cunoaşte foarte bine cum îşi ascund debitorii bunurile şi veniturile de la urmărire şi cum pot fi acestea găsite/descoperite sau/și readuse în patrimoniul debitorului pentru a putea fi executat silit. În cazul în care în legătură cu soluţionarea unei cauze s-au ivit probleme legate de ineditul situaţiei fie anterior sesizării autorităţii corespunzătoare, fie în derularea unui proces civil, comercial, penal, fie în faza de urmărire silită, a apelat la grupul de profesionişti în drept – grupul său de colaboratori - care s-a format în timp şi în care dezbat foarte serios probleme de drept material, obiectiv, substanțial, cât şi de procedură, căutând cele mai eficiente soluţii de rezolvare. Apără și argumentează exclusiv ce i se potrivește persoanei și ce poate duce speța respectivă atât din punct de vedere uman cât și juridic. De foarte multe ori a consiliat partea să renunțe la anumite pretenții pentru că nu puteau fi dovedite, pentru că erau doar ambiții și dorințe neîntemeiate și pentru că totodată nu poate munci, nu poate crea intelectual un lucru, o cerință care nu este validă, care nu e parte din povestea acelei persoane, a acelui dosar.

Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere

Arbitru judiciar - Secretar general - Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial;

Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere din Iași;

Reprezentant al Consiliului de Mediere în relația cu, Curtea de Apel Iași




ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB
SEDIUL PROFESIONAL:

Iaşi, str: Sărăriei nr. 58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com

Adresa:

Adresa:
Clic pe foto

Lista arbitri judiciari - Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial

Lista arbitri judiciari - Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial
Click pe fotografie

Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial

Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial
Clic pe fotografie

Arbitraj și Mediere

Corpul Profesional al Mediatorilor din Județul Iași

Despre Biroul de Mediator Gabriela Pădurariu:

Biroul de mediator Gabriela Pădurariu oferă servicii mediere în Iași în toate tipurile de conflicte, cu expertiză de abordare fie individual, fie ca echipă.


Dacă vă doriți o rezolvare rapidă pentru disputele dumneavoastră prin servicii de mediere,Biroul de mediator Gabriela Pădurariu cu sediul în Iași, vă pune la dispoziție servicii de mediere ce asigură rezolvarea rapidă a oricărui litigiu de la cele de drept civil precum : grănițuire, revendicare, evacuare, partaj, divorț, încredințare minori, vizitare minori, executarea contractelor, litigii între asociați, la cele de drept penal – plângeri prealabile de lovire, tulburare de posesie, distrugere, precum și de dreptul muncii – drepturi salariale, concedieri.


Medierea reprezintă o alternativă în raport cu justiția de soluționare a conflictelor dintre părți, prin care o terță persoană neutră, imparțială și fără putere de decizie – mediatorul – ajuta părțile să găsească împreuna o soluție care să rezolve neînțelegerile dintre ele.


Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluționare a litigiilor – ADR ( Alternative Dispute Resolution).

Numărul din ce în ce mai mare al proceselor din instanțe este semnificativ pentru lipsa de dorință, dar și de informare a justițiabililor de a folosi cu eficiență dialogul pentru rezolvarea disputelor.

Pentru ca mediul juridic actual descurajează soluționarea rapidă a disputelor, pentru unele conflicte, societatea are nevoie de o modalitate mai eficientă de rezolvare a acestora. Această modalitate este medierea.

Procedura medierii costă și durează relativ mai puțin, aceasta se desfășoară în condiții de confidențialitate maximă, mediatorul având obligația de a păstra secretul dezbaterilor, atât față de persoanele cu care intră în contact în cadrul procedurii de mediere, cât și față de experții pe care părțile îi angajează în diferite cauze.

Protected by Copyscape Duplicate Content Penalty Protection

NOUTĂȚI LEGISLATIVE, EVENIMENTE JURIDICE ȘI OPINII JURIDICE

NOUTĂȚI LEGISLATIVE, EVENIMENTE JURIDICE ȘI OPINII JURIDICE

17 februarie 2009

ASPECTE PRIVIND RECUPERAREA CHELTUIELILOR DE JUDECATĂ , ÎN CAZUL ADMITERII CONTESTAŢIEI LA EXECUTARE

Taxa de timbru pentru contestaţia la executare se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, cand acesta este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa nu poate însă depăşi suma prev.de lege, indiferent de valoarea contestată, care potrivit art.2 al.2 din legea nr.146/1997 modificată şi completată este de 194 lei.
Situaţii diverse s-au ivit în practică, privind recuperarea taxei de timbru şi a celorlalte cheltuieli de judecată de către contestator, în cazul admiterii contestaţiei la executare.

În mod greşit, unele instanţe obligă intimatul la restituirea taxei de timbru către contestator ori, în alte situaţii, pe executorul judecătoresc care a întocmit actele sau formele de executare, acesta din urmă fiind obligat şi la celelalte cheltuieli de judecată suportate de contestator (onorariu de avocat, cheltuieli transport), cu toate că executorul nu a fost parte în proces, nefiind citat.

Conform prev.art.23 al.1 lit.e din legea nr.146/1997, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie de către organele financiare la cererea petiţionarului, când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă, integral sau proporţional cu admiterea contestaţiei, după cum aceasta a fost admisă în întregime sau numai în parte.

Dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat în termen de un an de la data naşterii sale, iar cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti (art.23 al.3-4 din lege).
Taxa ce urmează a fi restituită nu poate fi inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligat intimatul.

Articolul 274 al.1 din Codul de procedură civilă prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească toate cheltuielile de judecată, deci să suporte atât cheltuielile făcute de a, cât şi cheltuielile efectuate de partea care a câştigat procesul.

În cazul admiterii contestaţiei la executare, având în vedere prevederea menţionată printro lege specială, respectiv legea nr.146/1997, partea potrivnică, chiar dacă a pierdut procesul , nu poate fi obligată să achite contestatorului şi taxa de timbru, ci numai cheltuielile de altă natură făcute de către acesta în timpul procesului.
În niciun caz nu poate fi obligat prin hotarârea judecătorească executorul judecătoresc să achite cheltuielile de judecată în cazul admiterii contestaţiei, dacă nu a fost parte în proces.
În cazul în care îi poate fi imputabilă executorului judecătoresc soluţia instanţei (rămasă definitivă şi irevocabilă) partea potrivnică interesată se poate îndrepta împotriva acestuia, printro acţiune separată.

16 februarie 2009

Legislatie europeana / Linkuri

Declaratia Universala a Drepturilor Omului :
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php

Decizia nr. 1149/2007/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 septembrie 2007 de instituire, pentru perioada 2007-2013, a programului specific 'Justiție civilă' în cadrul programului general 'Drepturile fundamentale și justiția' :
http://vlex.com/vid/37343547


REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 1346/2000
din 29 mai 2000
privind procedurile de insolvena:
http://www.just.ro/Portals/0/CooperareJudiciara/LegislatieComunitara/1346%20insolventa.pdf


TRATATUL DE LA AMSTERDAM:
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf

Cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României (Cererea nr. 28333/02)

Traducere din limba franceză Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a
HOTĂRÂREA din 12 iulie 2007 în Cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României (Cererea nr. 28333/02) Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: Domnii B.M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan, Doamnele E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, Domnul David Thor Björgvinsson Doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 21 iunie 2007, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
ROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 28333/02, introdusă împotriva României, prin care o societate de drept român, constituită în 1996, Ruxandra Trading (societatea reclamantă), a sesizat Curtea la data de 18 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Societatea reclamantă este reprezentată de doamna Ruxandra Awad, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de co-agentul guvernamental, doamna Ruxandra Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Societatea reclamantă se plânge, în temeiul art. 6 din Convenţie, de neexecutarea de către Primăria Bucureşti a unei sentinţe judecătoreşti definitive de 2 condamnare la eliberarea unei autorizaţii de construcţie permanentă şi la acordarea unui teren în concesiune. Ea vede de asemenea în asta o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. La 24 octombrie 2003 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
5. Societatea reclamantă este o societate cu răspundere limitată constituită în 1996 şi având sediul în Bucureşti. A. Cereri de eliberare a unei autorizaţii de construire
6. La 28 septembrie 1996 societatea reclamantă a închiriat un teren de 9.550 m2, situat la nr. 33 în strada Tipografilor în Bucureşti şi aparţinând Primăriei Bucureşti.
7. În 1996 societatea reclamantă a obţinut un certificat de urbanism pentru construirea pe terenul respectiv a unui centru comercial. La 26 septembrie 1996 Primăria a eliberat societăţii reclamante o autorizaţie de construire valabilă pe o perioadă de şase luni. Atât certificatul de urbanism cât şi autorizaţia de construire au fost eliberate de Consiliul general Bucureşti (« consiliul general ») şi semnate de Primarul General al Municipiului Bucureşti. La 11 martie 1997 societatea reclamantă a obţinut avizul Agenţiei de protecţie a mediului înconjurător de construire a centrului comercial.
8. La 24 februarie 1997 contractul de închiriere a fost reînnoit pe o perioadă de şase luni; o clauză din contract prevedea că putea fi prelungit din şase în şase luni. La 24 august 1997 acest contract a fost reînnoit automat. 1. Acţiune în evacuare împotriva societăţii reclamante
9. La 8 decembrie 1998 Primăria Generală Bucureşti (« Primăria ») a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva societăţii reclamante în evacuare de pe terenul în cauză pe motiv că contractul de închiriere nu fusese prelungit şi că nu dispunea de un titlu pentru a ocupa terenul. Printr-o sentinţă definitivă din 7 mai 1999 instanţa a respins acţiunea pe motiv că contractul fusese reînnoit în mod tacit pe o durată nedeterminată. 2. Acţiune vizând condamnarea Primăriei să elibereze societăţii reclamante o autorizaţie de construire
3 10. Printr-o hotărâre definitivă din 14 septembrie 1998 Curtea de Apel Bucureşti a condamnat Primăria să elibereze societăţii reclamante o nouă autorizaţie de construire pe acelaşi teren.
11. La 8 noiembrie 1999 Primăria a eliberat societăţii reclamante o autorizaţie provizorie de construire pe o perioadă de 12 luni, cu condiţia de a distruge construcţia în una din condiţiile următoare: modificarea planului de folosinţă a terenului, schimbarea situaţiei juridice a terenului, cererea expresă a Primăriei de a demola construcţia, neplata din partea reclamantei a taxelor aferente terenului.
12. Printr-o hotărâre administrativă din 4 mai 2000 Primăria a modificat planul de folosinţă privind terenul în litigiu. 3. Acţiune în anulare a autorizaţiei de construcţie din 8 noiembrie 1999. 13. Printr-o hotărâre din 8 iunie 2000 Curtea de Apel Bucureşti a anulat autorizaţia din 8 noiembrie 1999 şi a condamnat Primăria să elibereze societăţii reclamante o autorizaţie de construcţie permanentă, precum şi să încheie cu ea un contract de concesiune asupra terenului litigios.
14. Primăria a înaintat recurs, menţionând că societatea reclamantă nu putea obţine o autorizaţie de construcţie în condiţiile în care nu era nici proprietarul nici concesionarul terenului şi că în orice caz Primăria nu era competentă să decidă asupra concesionării terenului.
15. Deşi a fost citată legal pentru plata taxei de timbru privind procedura de recurs, Primăria nu a făcut-o. Printr-o hotărâre din 18 septembrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a anulat recursul Primăriei pentru neplata taxei de timbru. B. Demersuri pentru executarea hotărârii din 8 iunie 2000
16. La 8 iunie 2000 societatea reclamantă a cerut Primăriei executarea hotărârii din 8 iunie 2000, precum şi anularea hotărârii Primăriei din 4 mai 2000 pe care o considera contrară hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.
17. Printr-o sentinţă din 29 iunie 2000, la cererea societăţii reclamante, Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea Primăriei din 4 mai 2000. Printr-o sentinţă definitivă din 27 noiembrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a anulat recursul Primăriei împotriva acestei sentinţe, pe motiv că aceasta nu avea calitatea să introducă un asemenea recurs, această competenţă revenind Consiliului general.
18. Printr-o scrisoare din 16 martie 2001, ca răspuns la cererea societăţii reclamante de executare a hotărârii din 8 iunie 2000, Primăria a informat-o că contractul de 4 concesiune va fi încheiat după evaluarea şi clarificarea situaţiei juridice a terenului precum şi plata de către societatea reclamantă a taxei anuale de concesiune.
19. La 21 martie 2001, la cererea Primăriei, Direcţia Generală a Investiţiilor şi Achiziţiilor Publice a Primăriei informat-o pe aceasta din urmă că în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală concesionarea terenurilor trebuia să urmeze o procedură specială de licitaţie publică şi că, prin urmare, terenul nu putea fi concesionat societăţii reclamante.
20. Neobţinând executarea de bunăvoie a hotărârii din 8 iunie 2000, societatea reclamantă a trimis, prin intermediul unui executor judecătoresc, o nouă scrisoare Primăriei, la 6 martie 2002, solicitând executarea hotărârii înainte de 15 martie 2002. C. Acţiune vizând condamnarea societăţii reclamante la înlăturarea construcţiei existente pe terenul litigios
21. La 9 iunie 2003 Primăria a somat societatea reclamantă să înlăture clădirea pe care o construise pe terenul litigios în baza autorizaţiei de construcţie din 26 septembrie 1996 şi 8 noiembrie 1999.
22. Societatea reclamantă a sesizat Judecătoria cu o contestaţie la executarea acestei somaţii. Primăria nu a depus observaţii în sprijinul apărării. Printr-o sentinţă din 2 octombrie 2003 instanţa a admis contestaţia societăţii reclamante şi a anulat somaţia, pe motiv că beneficia de o hotărâre definitivă de condamnare a Primăriei să-i elibereze o autorizaţie de construire definitivă pentru aceste construcţii.
23. La recursul Primăriei, printr-o hotărâre definitivă din 12 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa, pe motiv că Primăria nu beneficia de un titlu executoriu pentru a cere demolarea construcţiilor. D. Acţiune în stabilirea unei amenzi
24. În 2003 societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o cerere de executare silită a hotărârii din 8 iunie 2000. Printr-o sentinţă preliminară din 21 august 2003 instanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv că obligaţia care revenea Primăriei nu putea fi realizată de o altă persoană şi că singura modalitate de a o constrânge pe aceasta să respecte sentinţa în cauză era de a o condamna la plata unei amenzi. În urma recursului societăţii reclamante, printr-o hotărâre definitivă din 27 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a confirmat această sentinţă.
25. La 7 octombrie 2003 societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei privind condamnarea acesteia la plata unei amenzi. Printr-o 5 sentinţă din 19 decembrie 2003 instanţa a respins acţiunea sa, pe motiv că această condamnare putea fi cerută în faţa instanţei care a ordonat executarea silită a respectivei sentinţe. Or, deoarece în cazul în speţă, instanţa declarase inadmisibilă cererea de executare silită, cererea de condamnare a Primăriei la plata unei amenzi era neîntemeiată. E. Acţiune în anulare a hotărârii Consiliului General din 26 aprilie 2005 şi a autorizaţiei de dezafectare din 23 iunie 2005
26. Printr-o hotărâre din 26 aprilie 2005 Consiliul General a acordat Ambasadei Franţei dreptul de a folosi gratuit (folosinţă gratuită) un teren de 17.470 m2 din care făcea parte terenul în litigiu, pentru a construi pe el un liceu. În hotărâre se menţiona că pe teren nu se afla nicio construcţie. 27. La 23 mai 2005, bazându-se pe dispoziţiile Legii nr. 29/1991 privind contenciosul administrativ, societatea reclamantă a cerut Consiliului general şi Primăriei să revoce hotărârea din 26 aprilie citată anterior.
28. La 23 iunie 2005, la cererea societăţii reclamante, prefectul a cerut Primăriei să găsească o soluţie pentru a executa hotărârea din 8 iunie 2000.
29. În aceeaşi zi, pentru a asigura executarea hotărârii din 26 aprilie 2005, Primăria a eliberat o autorizaţie de dezafectare a construcţiei pe care societatea reclamantă o ridicase pe terenul litigios, costul operaţiunii revenind acesteia din urmă.
30. La 27 iunie 2005 reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei în anulare a autorizaţiei de dezafectare din 23 iunie 2005 şi cu o acţiune împotriva Consiliului general în anulare a hotărârii din 26 aprilie 2005. 1. Acţiune în anulare a autorizaţiei de dezafectare din 23 iunie 2005
31. La 12 iulie 2005 societatea reclamantă a fost informată de Primărie că autorizaţia de dezafectare din 23 iunie 2005 fusese executată la 24 şi 27 iunie 2005, că construcţia ridicată pe teren fusese depozitată într-un spaţiu aparţinând Primăriei şi că era invitată să o recupereze.
32. Printr-o sentinţă din 16 decembrie 2005 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea societăţii reclamante, pe motiv că construcţia în cauză fusese realizată în baza autorizaţiei de construire provizorie care permitea autorităţilor să ordone demolarea fără nicio altă formalitate prealabilă. În plus, instanţa a constatat că Primăria era proprietarul terenului care fusese pus la dispoziţia Ambasadei Franţei.
33. Instanţa a reţinut de asemenea că deşi hotărârea din 8 iunie 2000 a ordonat eliberarea unei autorizaţii de construire definitivă societăţii reclamante, un asemenea 6 document nu putea fi eliberat decât cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale. Or, conform Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, numai proprietarul terenului putea cere eliberarea unei asemenea autorizaţi, condiţie pe care societatea reclamantă nu o îndeplinea în măsura în care nu obţinuse dreptul de concesiune asupra terenului.
34. Societatea reclamantă a formulat un recurs împotriva acestei sentinţe, menţionând că construcţia în cauză fusese ridicată în baza unei autorizaţii de construire provizorie şi că o hotărâre judecătorească definitivă condamnase autorităţile să-i elibereze o autorizaţie permanentă pentru aceeaşi construcţie. Ea a menţionat de asemenea că hotărârea din 8 iunie 2000 care condamna Primăria să încheie contractul de concesiune nu fusese executată.
35. Printr-o hotărâre definitivă din 11 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti a anulat autorizaţia de dezafectare în cauză. Ea a reţinut că: “în temeiul sentinţei din 8 iunie 2000, devenită definitivă, autoritatea publică era obligată, pe de o parte, să elibereze o autorizaţie definitivă de construire şi, pe de altă parte, să demareze procedura necesară pentru concesionarea terenului (...). Ordonând demolarea construcţiei ridicată pe baza unei autorizaţii provizorii de construire şi pentru care era codamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă să elibereze o autorizaţie de construire definitivă, Primăria Bucureşti a abuzat de puterile sale în calitate de autoritate publică locală autonomă, (...), lezând interesele legitime ale reclamantei.” 2. Acţiune în anulare a hotărârii Consiliului general din 26 aprilie 2005
36. Printr-o sentinţă din 22 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea societăţii reclamante în anularea hotărârii Consiliului general din 26 aprilie 2005. Instanţa a reţinut că hotărârea din 8 iunie 2005, care viza o obligaţie intuitu personae, nu fusese executată în termenul legal de trei ani şi că în prezent societatea reclamantă era decăzută din dreptul său de a cere executarea acesteia.
37. Societatea reclamantă a formulat un recurs, menţionând ilegalitatea hotărârii contestate. În observaţiile de răspuns Consiliul general a relevat că societatea reclamantă nu avea niciun drept asupra terenului în cauză şi că hotărârea din 8 iunie 2000 fusese pronunţată împotriva Primăriei şi că prin urmare nu era competent să o execute.
38. Printr-o hotărâre definitivă din 11 septembrie 2006 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul societăţii reclamante şi a anulat hotărârea din 26 aprilie 2005 în partea sa privind terenul de 9.550 m2. Curtea de apel a constatat că obligaţia intuitu personae de a 7 executa hotărârea din 8 iunie 2000 revenea unei autorităţi publice şi că Consiliul general nu putea invoca lipsa de competenţă pentru a o executa în măsura în care autorităţile, şi anume Consiliul local şi Primăria, făceau parte din administraţia municipiului Bucureşti. Ea a considerat de asemenea că în măsura în care societatea reclamantă beneficia de o hotărâre definitivă de condamnare a autorităţilor publice să încheie cu ea un contract de concesiune, aceste autorităţi nu puteau atribui terenul unei alte instituţii.
39. Printr-o hotărâre din 19 februarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia în anulare formulată de Consiliul general împotriva hotărârii din 11 septembrie 2006 citată anterior.
40. Din actele prezentate de societatea reclamantă reiese că hotărârea din 8 iunie 2000 a rămas în continuare neexecutată. Printr-o scrisoare din 20 martie 2007 Guvernul a informat Curtea că Primăria Bucureşti deţinea proprietatea şi posesia terenului litigios.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
41. Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală Articolul 5 alin. 1 « Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive (...) » Articolul 44 alin. 1 « Primarul indeplineşte următoarele atribuţii principale: a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei şi ale legilor ţării (...) ale hotărârilor consiliului judeţean; b) asigură executarea hotărârilor consiliului local (...); t) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile prevăzute de lege. »
42. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. Articolul 2 « Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor. » Articolul 10 « 1. Terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativteritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate ori închiriate prin licitaţie 8 publică, potrivit legii, în condiţiile respectării prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii (...) » « 2. Concesionarea se face pe bază de oferte prezentate de către solicitanţi, cu respectarea prevederilor legale, inclusiv cele ale prezentului capitol, urmărindu-se valorificarea superioară a potenţialului terenului. » Articolul 12 « Prin excepţie de la prevederile art. 10, terenurile destinate construirii se pot concesiona fără licitaţie publică, în următoarele situaţii: (...) b) pentru realizarea de obiective de utilitate publică sau de binefacere, cu caracter social, fără scop lucrativ, altele decât cele care se realizează de către colectivităţile locale pe terenurile acestora, cu plata taxei de redevenţă stabilite potrivit legii. »
43. Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor Articolul 1 alin. 2 « Concesionarea se face în baza unui contract prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe. » Articolul 5 « (...) Consiliul local are calitatea de concedent, în calitate de reprezentant al oraşului sau comunei în privinţa concesionării bunurilor proprietate publică sau privată ale acesteia. » Articolul 10 « Concesionarea unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public se realizează prin licitaţie publică sau prin negociere directă, conform prevederilor prezentei legi. »
ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
44. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, societatea reclamantă se plânge că refuzul autorităţilor competente de a se conforma hotărârii din 8 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti a încălcat dreptul său la un tribunal. Art. 6 alin. 1 din Convenţie prevede următoarele : 9 "Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)" A. Asupra admisibilităţii
45. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă. B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor
46. Guvernul subliniază că, deşi executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse printro hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecutarea să constituie încălcarea articolului. Conform opiniei sale, este vorba în acest caz despre o imposibilitate obiectivă de executare, datorată faptului că hotărârea din 8 iunie 2000 a fost pronunţată împotriva unei autorităţi publice care nu este competentă să asigure executarea sa. 47. În privinţa părţii din sentinţă care condamnă Primăria să elibereze societăţii reclamante o autorizaţie de construire permanentă, Guvernul menţionează că există o dezbatere în plan intern în privinţa interpretării acordate hotărârii: în opinia Primăriei, articolul 2 din Legea nr. 50/1991 prevede numai autorizaţiile de construire fără a face distincţia între autorizaţiile « provizorii » şi « permanente ». Prin urmare, Primăria nu putea fi condamnată decât să elibereze o autorizaţie de construire pur şi simplu şi nu o autorizaţie de construire permanentă a cărei existenţă nu era prevăzută de lege.
48. De asemenea, Guvernul menţionează că, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, competenţa de a acorda o concesiune asupra terenurilor revenea Consiliului general şi nu Primăriei. De altfel, instanţa nu a precizat regimul juridic al acestei concesiuni, fapt ce făcea dificilă executarea sa.
49. Societatea reclamantă contestă poziţia Guvernului. În opinia sa, punctul de plecare al atingerilor aduse dreptului său îl reprezintă neexecutarea sentinţei din 14 septembrie 1998, ceea ce aconvins-o să sesizeze instanţele naţionale cu acţiunea care a condus la hotărârea din 8 iunie 2000.
10 50. Ea consideră că refuzul Primăriei de a executa sentinţa din 8 iunie 2000 nu se justifică printr-o imposibilitate obiectivă. În privinţa refuzului său de a elibera o autorizaţie de construire permanentă, reclamanta menţionează că acest caracter « permanent » vizează construcţia şi nu actul administrativ şi că în temeiul art. 44 alin. 1 din Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală, Primăria era competentă să elibereze o asemenea autorizaţie.
51. În ceea ce priveşte refuzul Primăriei de a încheia contractul de concesiune, societatea reclamantă menţionează că în temeiul articolelor 44 alin. 1 b) şi 5 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, Consiliul local îndeplinea funcţia de autoritate de deliberare şi Primăria pe cea de autoritate de executare. Or, în speţă, hotărârea Consiliului local asupra concesionării terenului a fost înlocuită prin hotărârea din 8 iunie 2000. Prin urmare, Primăria, în calitatea sa de autoritate de execuţie, era obligată să se conformeze fără a putea pune în discuţie autoritatea de lucru judecat a sentinţei citate anterior. De altfel, reclamanta constată că Legea nr. 219/1998 a reunit dispoziţiile legale de reglementare a contractului de concesiune. În opinia sa, contractul de concesiune în cauză ar fi reglementat de Legea nr. 50/1991 combinat cu dispoziţiile pertinente ale Legii generale nr. 219/1998.
2. Aprecierea Curţii
52. Curtea aminteşte că dreptul la un tribunal garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6. Curtea a recunoscut deja că protejarea efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia pentru administraţie de a se adapta la o sentinţă sau o hotărâre pronunţată de cea mai înaltă instanţă administrativă a statului în materie (Hornsby, citat anterior, paragraful 40 şi următoarele şi Karahalios împotriva Greciei, nr. 62503/00, paragraful 29, 11 decembrie 2003).
53. În plus, Curtea subliniază importanţa deosebită pe care o are executarea hotărârilor judecăroreşti în contextul contenciosului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras împotriva Greciei, nr. 32259/02, paragraful 34, 22 decembrie 2005). Cu toate acestea, dreptul la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare sentinţă cu caracter civil oricare ar fi şi oricare ar fi împrejurările (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003).
11 54. În acest caz nu se contestă faptul că hotărârea din 8 iunie 2000 de condamnare a Primăriei să încheie cu societatea reclamantă un contract de concesiune şi să-i elibereze o autorizaţie de construire permanentă nu a fost nici executată ad literam, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de legea internă. Or, Primăria este parte integrantă din administraţia care constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd raţiunea de a fi (Hornsby, citat anterior, paragraful 41).
55. Curtea constată că, în ciuda hotărârilor judecătoreşti favorabile societăţii reclamante, Primăria a continuat să se opună executării hotărârii din 8 iunie 2000, pe motiv că instanţele naţionale nu interpretaseră corect dispoziţiile dreptului intern aplicabile în materie şi că hotărârea în cauză era neclară. A accepta acest argument ar echivala cu a admite că, în cazul în speţă, administraţia s-ar putea sustrage executării unei hotărâri judecătoreşti, invocând pur şi simplu interpretarea incorectă a legii interne din partea instanţelor naţionale, repunând astfel în discuţie fondul cauzei (mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka împotriva Greciei, nr. 75898/01, paragraful 33, 29 septembrie 2005). Or, acţiunile sau omisiunile administraţiei în urma unei hotărâri judecătoreşti nu pot avea drept consecinţă nici împiedicarea, nici, cu atât mai puţin, repunerea în discuţie a fondului acestei hotărâri (Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 74, CEDO 1999-V).
56. De asemenea, Curtea aminteşte că nu-i revine sarcina de a confirma sau a infirma conţinutul unei hotărâri judecătoreşti interne. Ea nu poate totuşi să nu constate situaţia juridică stabilită de ea între părţi. În această privinţă ea remarcă faptul că, chiar şi presupunând că ar fi existat o divergenţă de interpretare la nivel intern în privinţa cadrului legal de reglementare a încheierii unui contract de concesiune, instanţele naţionale au considerat, bazându-se pe dovezile prezentate de părţi, că acest contract trebuia încheiat şi că autorizaţia de construire trebuia eliberată societăţii reclamante. În consecinţă, pe baza principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică, Curtea consideră că hotărârea definitivă pronunţată de instanţele naţionale prevalează şi că autorităţile administrative erau obligate să se conformeze în întregime (Pântea împotriva României, nr. 5050/02, paragraful 35, 15 iunie 2006). De altfel, ea constată că autorităţile administrative 12 nu au considerat necesar să conteste în mod întemeiat această sentinţă în faţa instanţelor naţionale (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
57. Deşi Curtea admite, împreună cu Guvernul, că există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse de o hotărâre judecătorească definitivă, ea consideră că statul nu se poate prevala de o atare justificare fără să fi informat în prealabil societatea reclamantă, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, asupra imposibilităţii de a executa ca atare obligaţia iniţială, mai ales când acţionează în dublă calitate, de deţinător al forţei publice şi de debitor al obligaţiei (a se vedea Costin împotriva României, nr. 57810/00, paragraful 57, 26 mai 2005). Or, în prezenta cauză, instanţele naţionale au considerat că autorităţile administrative erau obligate să execute hotărârea din 8 iunie 2000 şi nu au constatat existenţa unei « imposibilităţi obiective » care ar putea justifica refuzul lor de a executa această hotărâre (a se vedea paragrafele 35 şi 38 de mai sus).
58. De altfel, Curtea aminteşte că a considerat deja că ar fi exagerat să se ceară unui reclamant care a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva statului să intenteze din nou acţiuni împotriva autorităţii pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză (a se vedea, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).
59. Curtea constată de asemenea că, deşi prin hotărârea din 26 aprilie 2004 Consiliul general a pus terenul litigios la dispoziţia Ambasadei Franţei la Bucureşti, această hotărâre a fost anulată în partea sa privind terenul în litigiu prin hotărârea definitivă din 11 septembrie 2006 şi că Ambasada Franţei nu se află în posesia terenului. În plus, aşa cum reiese din informaţiile oferite de Guvern, administraţia municipiului Bucureşti deţine în prezent proprietatea şi posesia terenului. În consecinţă, eventuala imunitate diplomatică a Ambasadei Franţei nu ar putea împiedica, în speţă, executarea hotărârii din 8 iunie 2000 (a contrario, Manoilescu şi Dobrescu împotriva României (decizie), nr. 60861/00, paragraful 77, CEDO 2005-VI).
60. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că comportamentul autorităţilor naţionale, în privinţa executării hotărârii din 8 iunie 2000, a adus atingere dreptului la un tribunal al societăţii reclamante aşa cum este garantat de art.6 alin. 1 din Convenţie. Prin urmare acest articol s-a încălcat.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 13
61. Societatea reclamantă consideră că neexecutarea de către autorităţile naţionale a hotărârii din 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
62. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor
63. Guvernul menţionează că în speţă hotărârea pronunţată în favoarea societăţii reclamante nu a făcut să apară în patrimoniul său nici un drept de proprietate, nici o creanţă constituită, ci, în cel mai bun caz, o « speranţă » legitimă de a putea obţine concesionarea terenului în litigiu. În plus, în măsura în care instanţa nu a precizat în sentinţa sa temeiul juridic al contractului de concesiune, şi anume Legea nr. 50/1991 sau Legea nr. 219/1998, societatea reclamantă ar fi trebuit să-i ceară să-şi interpreteze hotărârea.
64. Guvernul consideră că ingerinţa atribuită autorităţilor române, şi anume întârzierea în executarea sentinţei în cauză, este justificată. În opinia sa, ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume legile nr. 69/1991, 50/1991 şi 219/1998 şi urmărea un scop legitim, în acest caz protejarea interesului general al comunităţii. De altfel, el consideră că ingerinţa era proporţională cu scopul urmărit, ţinând cont de marja amplă de apreciere de care beneficiază statele în materie de urbanism şi de faptul că societatea reclamantă nu a fost niciodată privată de drepturile acordate prin hotărârea din 8 iunie 2000.
65. Societatea reclamantă contestă afirmaţia Guvernului. Ea constată că neexecutarea hotărârilor din 14 septembrie 1998 şi 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului său de a folosi terenul în cauză precum şi construcţia pe care o ridicase pe acest teren.
14 66. Ea consideră că o acţiune în interpretare a hotărârii nu se impunea în măsura în care dispozitivul era clar şi, în orice caz, acţiunea ar fi fost respinsă drept tardivă de instanţele naţionale. În opinia societăţii reclamante autorităţile române se bazează pe o dezbatere lingvistică pentru a acorda o legitimitate neexecutării. Deşi Primăria a menţionat interpretarea sa în procedura internă, aceasta nu a fost reţinută de instanţele naţionale (a se vedea paragrafele 35 şi 38 de mai sus).
67. De asemenea, societatea reclamantă relevă că neexecutarea nu este datorată unui nou plan de urbanism, în măsura în care proiectul care condusese la anularea certificatului său de construire a fost anulat de instanţele naţionale prin hotărârea din 29 iunie 2000. Ea indică faptul că din 1996 nu s-a efectuat nicio modificare la proiectul de urbanism.
68. În final, sociertatea reclamantă estimează că executarea hotărârii din 8 iunie 2000 într-un viitor apropiat este mai mult decât incertă, în măsura în care acţiunile sale în vederea constrângerii autorităţilor locale de a o respecta au fost respinse până în prezent de instanţele naţionale ca inadmisibile sau neîntemeiate.
2. Aprecierea Curţii
69. Curtea aminteşte că pentru a stabili dacă societatea reclamantă dispunea de un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ea trebuie să cerceteze dacă hotărârea din 8 iunie 2000 a făcut să apară în capătul său de acuzare o creanţă suficient stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreatis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59).
70. În acest caz, hotărârea din 8 iunie 2000 a condamnat administraţia să încheie cu societatea reclamantă un contract de concesiune şi să-i elibereze o autorizaţie de construcţie definitivă pentru imobilul pe care îl construise deja pe acest teren.
71. Curtea a considerat deja că dreptul de a practica o activitate în baza unui contract de concesiune constituie un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Posti şi Rahno împotriva Finlandei, nr. 27824/95, paragraful 76, CEDO 2002-VII). În opinia Curţii, nu e nicio îndoială că obligaţiile ce decurg din hotărârea definitivă din 8 iunie 2000 capătă un caracter patrimonial de constituire a unui « bun », în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Beyeler împotriva Italiei [GC], nr. 33202/96, paragraful 105, CEDO 2000-I). Această dispoziţie este deci aplicabilă în cazul în speţă.
72. Nu se contestă că hotărârea din 8 iunie 2000 nu a fost executată în conformitate cu dispozitivul său şi că neexecutarea sa se atribuie în exclusivitate autorităţilor 15 administrative competente. Reiese că imposibilitatea pentru societatea reclamantă de a obţine executarea sa reprezintă un amestec în dreptul său la respectarea bunurilor.
73. Curtea constată că hotărârea în cauză era definitivă şi obligatorie şi nu cerea nicio altă măsură de execuţie. În privinţa argumentelor Guvernului privind imposibilitatea de a o executa din cauza unei interpretări incoerente şi incomplete, Curtea face trimitere la concluziile la care a ajuns în paragrafele 55 şi 56 de mai sus.
74. Astfel, refuzând să se conformeze hotărârii din 8 iunie 2000, autorităţile naţionale au privat societatea reclamantă de posibilitatea de a folosi terenul în cauză, fără a-i prezenta o justificare. Curtea aminteşte că statele beneficiază, desigur, de o marjă amplă de apreciere pentru a-şi conduce politica de urbanism (Gorraiz Lizarraga şi alţii împotriva Spaniei, nr. 62543/00, paragraful 70, CEDO 2004-III). Cu toate acestea, în acest caz, nu avut loc nicio modificare a planurilor de urbanism şi acest motiv nu a fost niciodată invocat de autorităţile administrative în faţa instanţelor naţionale pentru a justifica neexecutarea hotărârii. Presupunând chiar că un asemenea motiv ar putea justifica neexecutarea, Curtea constată că autorităţile nu au propus nicio măsură compensatorie societăţii reclamante pentru ca echilibrul just impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 să nu fie întrerupt (a contrario Phocas citat anterior, paragraful 60).
75. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
76. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
77. Societatea reclamantă cere executarea hotărârii din 8 iunie 2000. Ea cere de asemenea cu titlu de prejudiciu material 11.000.000 dolari americani (USD). Această sumă reprezintă valoarea construcţiei pe care ea a construit-o pe teren şi care a fost demolată de autorităţi, adică 1.100.000 USD, precum şi beneficiul net pe care l-ar fi putut obţine din exploatarea terenului şi a construcţiei.
78. Societatea reclamantă prezintă un raport de expertiză asupra rentabilităţii investiţiei sale, conform căruia beneficiul net pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 până în mai 2004 este de 3.507.477 USD. Cu toate acestea, în opinia sa, acest raport de 16 expertiză nu ţine cont de faptul că în momentul în care contractul de concesiune ar fi fost încheiat, concurenţa pe piaţa românească privind disponibilitatea spaţiilor comerciale pentru chirie era foarte mică, ceea ce i-ar fi permis să realizeze beneficii mai importante, pe care o evaluează la 1.500.000 USD pe an. Prin urmare, ea consideră că beneficiul pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 până în iunie 2004 este de 9.900.000 USD.
79. Societatea reclamantă cere de asemenea suma de 100.000 USD cu titlu de prejudiciu moral pentru umilinţele pe care doamna avocat Ruxandra Awad le-a suferit pentru executarea hotărârii în cauză.
80. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de lipsă de câştig este excesivă şi că cea mai bună reparaţie ar fi restituirea în natură a bunului. În ceea ce priveşte nebeneficierea, Guvernul aminteşte că jurisprudenţa Curţii face o distincţie între cazurile în care reclamantului i s-a restituit bunul (Anghelescu împotriva României, nr. 29411/95, paragrafele 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu împotriva României, nr. 32260/96, paragrafele 54-56, 21 mai 2002 şi Oprescu împotriva României, nr. 36039/97, paragrafele 56-57) şi cele în care bunul nu i-a fost restituit (Popescu Nasta împotriva României, nr. 33355/96, paragraful 62, 7 ianuarie 2003). În prima categorie de cauze, Curtea a alocat reclamanţilor o sumă pentru privarea de proprietate suferită şi nu pentru nebeneficiere. În al doilea gen de cauze Curtea nu a alocat nicio sumă cu acest titlu ţinând cont de faptul că a ordonat restituirea bunului.
81. Referitor la cauzele Buzatu împotriva României ((satisfacţie echitabilă), nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilă), nr. 48553/99, paragraful 70, 2 octombrie 2003 şi Capital Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49429/99, paragraful 144, CEDO 2005-XII (extrase)), Guvernul aminteşte că Curtea nu poate face speculaţii asupra valorii reale a investiţiilor şi că nu poate fi acordată nicio sumă cu acest titlu.
82. Guvernul adaugă că, conform jurisprudenţei Curţii, o societate comercială nu are dreptul la o despăgubire morală. În orice caz, el relevă că suma cerută cu titlu de prejudiciu moral vizează direct pe reprezentanta societăţii reclamante şi nu societatea însăşi.
83. În privinţa prejudiciului moral, Curtea aminteşte că, conform jurisprudenţei sale, o persoană juridică, fie şi o societate comercială, poate suferi un alt prejudiciu decât material cerând o reparaţie bănească (a se vedea Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei [GC], 35382/97, CEDO 2000-IV, paragrafele 31-37). Cu toate acestea, Curtea constată că 17 prejudiciul invocat în speţă nu priveşte societatea reclamantă ci pe reprezentanta sa. Prin urmare, Curtea consideră că nu trebuie plătită o sumă oarecare cu acest titlu.
84. În privinţa prejudiciului material, Curtea consideră că aplicabilitatea art. 41 nu se află în stare de judecată, astfel încât trebuie reanalizată ţinând cont de asemenea de eventualitatea unui acord între statul pârât şi interesaţi (art. 75 alin. 1 şi 4 din regulamentul Curţii).
B. Costuri şi cheltuieli
85. Societatea reclamantă nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. hotărăşte că aplicabilitatea art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată în ce priveşte prejudiciul material; prin urmare, a) o amână în privinţa acestui punct ; b) invită Guvernul şi societatea reclamantă să-i prezinte în scris, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra prezentei chestiuni şi în special să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care vor ajunge; c) amână procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a stabili o dată în caz de nevoie; 5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 12 iulie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Bostjan M. Zupančič, preşedinte Santiago Quesada, grefier

Cauza Dorneanu împotriva României (Cererea nr. 1818/02)

Traducere din limba franceză Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a

HOTĂRÂREA din 26 iulie 2007 în Cauza Dorneanu împotriva României (Cererea nr. 1818/02)

Strasbourg Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Dorneanu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: Doamna E. Fura-Sandström, preşedinte, Domnul C. Bîrsan, Doamna A. Gyulumyan, Domnii E. Myjer, David Thor Björgvinsson Doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 5 iulie 2007, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 1818/02, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, doamna Claudia Dorneanu (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 21 august 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de doamna G. Oprişan, membră a unei asociaţii de apărare a drepturilor omului. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul 2 său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Ruxandra Paşoi, co-agent, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, de neexecutarea de către administraţie a unei sentinţe definitive care ordona eliberarea unui titlu de proprietate asupra mai multor terenuri.
4. La 24 martie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului român cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1992 şi locuieşte la Bacău.
6. În 1991, în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, reclamanta a cerut comisiilor locale şi judeţene de aplicare a acestei legi (în continuare denumite « comisia locală » şi « comisia judeţeană ») reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui teren de 4,5 hectare, din care o livadă de 1,89 hectare, ce a aparţinut până la naţionalizare părinţilor săi. Cererea sa nu a fost admisă decât în parte.
7. În urma contestaţiei reclamantei, printr-o sentinţă definitivă din 20 martie 1992, Judecătoria Botoşani a condamnat comisia judeţeană să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra unui teren de 4,5 hectare, situat în perimetrul localităţii Roman. La o dată neprecizată în 1992 reclamanta afirmă că a intrat în posesia terenului în conformitate cu sentinţa menţionată anterior.
8. Printr-un proces-verbal din 22 iunie 1995, pe care reclamanta a refuzat să-l semneze, autorităţile locale au încercat să o pună în posesia mai multor terenuri totalizând 4,51 hectare. Refuzul reclamantei s-a bazat pe faptul că prin acest proces-verbal autorităţile locale doreau să-i atribuie alte terenuri decât cele pe care le poseda deja.
9. La 11 august 1997, comisia judeţeană a atribuit mai multor terţi un titlu de proprietate asupra unei livezi de 0,7 hectare situată în locul denumit Zamca.
10. Printr-o acţiune înaintată împotriva comisiilor judeţeană şi locală şi a terţilor menţionaţi anterior, reclamanta a cerut anularea titlului de proprietate a terţilor, atribuirea unui titlu de proprietate asupra terenurilor pe care pretindea că le deţine în baza sentinţei din 20 martie 1992, precum şi o nouă punere în posesie a acestor terenuri.
3 11. Printr-o sentinţă din 29 ianuarie 1999, Judecătoria Botoşani, considerând că terţilor li se atribuise pe nedrept parcela de 0,7 hectare, a anulat titlul contestat. El a condamnat cele două comisii să elibereze reclamantei un titlu de proprietate asupra mai multor terenuri situate în locurile denumire: Joian (2,43 hectare), Zamca (1,89 hectare) şi Vatra Satului (0,18 hectare). Instanţa a ordonat punerea în posesia acestor terenuri a reclamantei, precizând amplasamentul şi delimitarea lor.
12. Această sentinţă a devenit definitivă în urma respingerii, prin două hotărâri din 2 martie 2000 şi 23 februarie 2001 ale Tribunalului judeţean şi ale Curţii de Apel Suceava, a apelului şi recursului formulate de comisia locală şi de terţi.
13. La 25 iulie 2001, reclamanta a fost pusă în posesia a 4,5 hectare, din care 2,5 hectare la Joian, 1,89 hectare la Zamca şi 0,1 hectare la Vatra Satului. Cu toate acestea, amplasamentul lor nu respecta decât parţial dispozitivul sentinţei din 29 ianuarie 1999. Reclamanta a semnat un document care indica amplasamentul acestor terenuri, dar în decembrie 2001 l-a contestat, invocând că fusese indusă în eroare de autorităţile locale. În ianuarie 2002 biroul judeţean al cărţii funciare a înapoiat procesul-verbal Primăriei din Roman pe motiv că era greşit.
14. La 5 noiembrie 2002, după ce a studiat mai multe propuneri ale comisiei locale, comisia judeţeană a eliberat reclamantei un titlu de proprietate asupra unor terenuri totalizând 4,5 hectare. La 16 decembrie 2002, comisia judeţeană a modificat titlul deoarece nu respecta amplasamentele menţionate prin dispozitivul sentinţei din 29 ianuarie 1999.
15. O nouă modificare a intervenit la 19 noiembrie 2003. În această ultimă versiune figurau trei parcele având suprafaţa totală de 2,44 hectare în locul denumit Joian, două parcele grupând 1,88 hectare în locul denumit Zamca şi două parcele totalizând 0,18 hectare în locul denumit Vatra-Satului. În privinţa terenului situat în acest ultim loc, contrar dispozitivului din 29 ianuarie 1999, care indica faptul că terenul reclamantei se învecina la est cu terenul unui terţ, M.V., în titlul de proprietate terenul atribuit reclamantei se învecina cu o şosea comunală.
16. Printr-o acţiune civilă introdusă la 20 mai 2002 în faţa Judecătoriei Botoşani, reclamanta a cerut condamnarea la plata unei amenzi a primarului pentru refuzul de a întreprinde demersurile legale pentru ca un titlu de proprietate să-i fie eliberat asupra terenurilor pe care le deţinea în baza sentinţei din 29 ianuarie 1999.
17. La 20 ianuarie 2003, instanţa a condamnat primarul la plata către stat până la data executării sentinţei a unei amenzi de 100.000 lei româneşti (echivalentul a circa 3 4 euro) pe zi de întârziere. Instanţa a considerat că primarul omisese cu bună ştinţă să completeze corect procesul-verbal de punere în posesie şi să transmită acest document autorităţilor competente să elibereze reclamantei titlul de proprietate.
18. În urma apelului primarului, această sentinţă a fost confirmată printr-o hotărâre a Tribunalului judeţean Botoşani din 31 octombrie 2003.
19. Printr-o hotărâre din 17 februarie 2005, Curtea de apel Suceava a admis recursul primarului şi a respins acţiunea reclamantei. Curtea de Apel a reţinut că titlul de proprietate respecta dispozitivul sentinţei din 29 ianuarie 1999, cu excepţia delimitării în partea de est a terenului situat în locul denumit Vatra Satului şi unei parcele de 100 m2din terenul situat în locul denumit Zamca. Cu toate acestea, a considerat că aceste diferenţe nu erau de natură să implice răspunderea primarului. În privinţa terenului situat la Zamca, Curtea de apel a constatat că primarul indicase faptul că diferenţa era rezultatul extinderii unei şosele comunale şi că un teren echivalent fusese atribuit reclamantei în schimb. În ceea ce priveşte terenul care se află la Vatra satului, Curtea de apel a considerat, pe baza actelor aflate la dosar şi în special a expertizelor prezentate, că sentinţa din 29 ianuarie 1999 delimitase incorect acest teren. Ea a constatat că în realitate era imposibil să se repartizeze reclamantei un teren învecinat la est cu terenul lui M.V. 20. Între timp, la 14 iunie 2001, reclamanta a depus o plângere împotriva primarului pentru neexecutarea sentinţei din 29 ianuarie 1999. Ordonanţa de neîncepere a urmăririi pronunţată de parchet în favoarea primarului la 20 septembrie 2001 a fost anulată, în urma contestaţiei reclamantei, de Tribunalul judeţean Botoşani. Printr-o ordonanţă din 30 martie 2004 parchetul a pus din nou capăt urmăririi. În urma contestaţiei reclamantei, printr-o sentinţa din 14 ianuarie 2005, Judecătoria Botoşani a trimis dosarul la Parchet pentru o anchetă suplimentară. Parchetul a înaintat apel împotriva acestei sentinţe. Părţile nu au oferit informaţii decât la sfârşitul acestei proceduri.
21. Reclamanta a înaintat de asemenea o plângere penală şi o acţiune civilă împotriva terţilor cărora li s-a atribuit în 1997 titlul de proprietate asupra terenului situat în locul denumit Zamca. Ea i-a acuzat de furt, distrugere şi încălcare a dreptului de proprietate. Părţile nu au oferit precizări decât la încheierea acestei proceduri.
22. Printr-un antecontract din 22 octombrie 2003, reclamanta s-a angajat să vândă unui terţ o parcelă de 2,43 hectare din terenul situat în locul denumit Joian. La 16 februaie 2007 terţul cumpărător a încheiat cu un alt terţ un contract de luare în arendă pentru 49 de ani.
5 II. DREPTUL INTERN PERTINENT
23. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar Articolul 8 Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept. De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pămant în cooperativa agricolă de producţie sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum şi, moştenitorii acestora (...) Articolul 11 “(1) În scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, (...), în fiecare comună, oraş sau municipiu, se constituie o comisie condusă de primar.(2) Comisiile locale vor funcţiona sub îndrumarea unei comisii judeţene, numită prin decizia prefecturii şi condusă de prefect. (3) Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile locale. (5) Împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la instanţa (...) în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia dată de comisia judeţeană (...). (8) Controlul judecătoresc se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispoziţiilor imperative din prezenta lege cu privire la dreptul de a obţine titlul de proprietate, la întinderea suprafeţei de teren ce se cuvine şi, dacă este cazul, la exactitatea reducerii acestei suprafeţe, potrivit legii. (10) Hotărârea judecătoriei este definitivă. În baza hotărârii judecătoreşti, comisia judeţeană care a emis titlul îl va modifica, înlocui sau desfiinţa, după caz.”
ÎN DREPT 24. Reclamanta se plânge de neexecutarea sentinţei definitive din 29 ianuarie 1999. Ea invocă articolele 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevăd următoarele în părţile lor pertinente: Articolul 6 alin. 1 6 "Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)" Articolul 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
25. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă. I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
26. În opinia Guvernului, autorităţile administrative nu sunt răspunzătoare nici de neexecutarea şi nici de întârzierea în executarea sentinţei din 29 ianuarie 1999. Din contră, el menţionează că la data de 5 noiembrie 2002 reclamantei i s-a eliberat un titlu de proprietate pentru terenurile totalizând 4,5 hectare şi că acest titlu a fost modificat de două ori pentru a-l face să corespundă pe cât posibil dispozitivului sentinţei menţionate anterior.
27. În privinţa amplasamentului terenurilor, Guvernul admite că unele parcele nu respectau în totalitate amplasamentul stabilit prin sentinţa din 29 ianuarie 1999.
28. Cu toate acestea, el consideră că neexecutarea ad literam a acestei sentinţe nu poate fi atribuită autorităţilor, ci reiese dintr-o imposibilitate obiectivă de execuţie, şi anume greşelile Judecătoriei privind amplasamentul terenurilor. În ceea ce priveşte terenul situat la Zamca, Guvernul expune faptul că, conform informaţiilor oferite de cartea funciară, acesta nu măsura decât 1,88 hectare şi că, prin urmare, reclamanta a primit în compensaţie un alt teren de 100 m2 pe un alt amplasament, dar având o valoare echivalentă. În privinţa terenului situat la Vatra satului, Guvernul indică faptul că era imposibil să respecte delimitarea laturii este din moment ce terenul lui M.V. se afla întraltă parte a satului.
7 29. Guvernul a concluzionat că autorităţile interne au depus toate eforturile pentru a executa cât mai bine posibil sentinţa din 29 ianuarie 1999 şi că în orice caz au oferit o justificare valabilă pentru nexecutarea sa ad literam.
30. Reclamanta neagă teza Guvernului. Ea contestă exactitatea titlului de proprietate ce i-a fost eliberat la 5 noiembrie 2002, invocând că terenurile situate la Zamca şi Joian sunt în realitate mult mai mici. În fine, ea susţine că terenul situat la Vatra satului, precum şi o parcelă de 600 m2situată la Joian, nu există.
31. În orice caz, ea spune că continuă să se afle în posesia terenurilor, aşa cum au fost identificate prin sentinţa din 29 ianuarie 1999, dar că primarul se opune acordării unui titlu de proprietate în conformitate cu această sentinţă. 32. Curtea aminteşte că, conform jurisprudenţei constante, executarea unei sentinţe sau unei hotărâri, indiferent care ar fi instanţa care a pronunţat-o, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul articolulul 6 din Convenţie. Dreptul de a apela la o instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V).
33. Curtea admite, la fel ca Guvernul, că dreptul de acces la instanţă nu poate obliga un stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil, indiferent care ar fi acesta şi indiferent care ar fi împrejurările (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea constată că dacă administraţia refuză sau omite să se supună sau întârzie să o facă, garanţiile articolului 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Colecţie de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 508, paragraful 41).
34. Curtea reiterează de asemenea principiile fundamentale ce se degajă din jurisprudenţa sa referitoare la interpretarea şi aplicarea dreptului intern, şi anume că nu este de datoria sa să cunoască erorile de fapt şi de drept pretins comise de o instanţă internă, doar dacă şi în măsura în care ar fi putut să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie. Rolul Curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări (Prinţul Hans Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, [GC], nr. 42527/98, paragraful 50, CEDO 2001-VIII ; Streletz, Kesslet şi Krenz 8 împotriva Germaniei [GC], nr. 34044/96, 35532/97, 44801/98, paragraful 49, CEDO 2001- II).
35. Curtea remarcă faptul că în cazul în speţă nu se contestă faptul că sentinţa din 29 ianuarie 1999 de condamnare a autorităţilor locale la acordarea către reclamantă a unui titlu de proprietate asupra mai multor terenuri al căror amplasament a fost precizat în dispozitiv nu a fost nici executată ca atare nici anulată sau modificată ulterior. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta a suferit o restrângere a dreptului său la executarea unei hotărâri judecătoreşti. Pentru a şti dacă această restrângere este compatibilă cu articolul 6 din Convenţie, trebuie analizate motivele care au obligat autorităţile să nu respecte în întregime respectiva hotărâre judecătorească.
36. În această privinţă, Curtea constată că în urma modificării la 19 noiembrie 2003 a titlului de proprietate redactat la 5 noiembrie 2002 pe numele reclamantei, delimitarea terenurilor care îi fuseseră atribuite respecta amplasamentele indicate în dispozitivul sentinţei din 29 ianuarie 1999, cu excepţia unei parcele de 100 m2 situată la Zamca şi delimitării pe latura estică a terenului situat în Vatra satului.
37. Curtea constată apoi că, fiind sesizată cu acţiunea îndreptată împotriva primăriei Roman, Curtea de Apel din Suceava, bazându-se pe actele aflate la dosar precum şi pe examinarea expertizelor efectuate în cursul litigiilor dintre reclamantă şi autorităţile locale şi terţii, a confirmat explicaţiile primarului pentru a justifica abaterea de la executarea acestei sentinţe faţă de termenii dispozitivului său.
38. Ţinând cont de faptul că autorităţile naţionale şi în special curţile şi tribunalele au sarcina în primul rând de a aprecia faptele unei cauze, Curtea nu consideră necesar să se îndepărteze de la concluziile hotărârii din 17 februarie 2005 a Curţii de apel din Suceava. Din aceleaşi motive, Curtea nu consideră de asemenea necesar să se pronunţe asupra afirmaţiei reclamantei conform căreia ea continua să se afle în posesia terenurilor, aşa cum sunt identificate prin sentinţa din 29 ianuarie 1999, această invocare făcând obiectul examinării instanţelor interne.
39. În plus, Curtea constată că justificările pentru neexecutarea ad literam a sentinţei din 29 ianuarie 1999 au fost prezentate reclamantei în cursul litigiului împotriva primarului, în cadrul unei procedurii în contradictoriu care i-a permis să-şi susţină cauza în condiţii care nu au dezavantajat-o în raport cu partea adversă (a se vedea, a contrario, Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, paragraful 76, 2 martie 2004).
9 40. În consecinţă, Curtea consideră că după ultima modificare a titlului de proprietate, la 19 noiembrie 2003, autoritatea administrativă competentă s-a conformat obligaţiei ce i-a fost impusă prin sentinţa menţionată anterior.
41. Cu toate acestea, Curtea aminteşte că a considerat deja că omisiunea autorităţilor de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă poate antrena o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, mai ales când obligaţia de a dispune executarea deciziei respective revine unei autorităţi administrative (a se vedea Acatrinei împotriva României, nr. 7114/02, paragraful 40, 26 octombrie 2006).
42. În cazul în speţă, Curtea constată că ultima modificare a titlului de proprietate al reclamantei datează din 19 noiembrie 2003, în condiţiile în care sentinţa din 29 ianuarie 1999 a devenit definitivă la 23 februarie 2001. Curtea consideră că această întârziere este datorată autorităţilor locale şi nu reclamantei.
43. În această privinţă, Curtea constată că a trebuit să aştepte peste doi ani pentru ca autorităţile competente să elaboreze diferitele propuneri de restituire şi să elibereze trei versiuni ale aceluiaşi titlu de proprietate, în condiţiile în care, pe baza explicaţiilor oferite Curţii de apel din Suceava de către autorităţile locale, cauza nu prezenta o complexitate deosebită.
44. Chiar dacă Curtea nu se află în situaţia de a analiza calitatea activităţii desfăşurate de autorităţile interne, ea relevă că greşelile, cum ar fi de exemplu punerea în posesie incorectă din 25 iulie 2001, precum şi înmulţirea dispoziţiilor de restituire şi a modificărilor titlului de proprietate, demonstrează o anumită slăbiciune a sistemului pus la punct pentru reconstituirea dreptului de proprietate (a se vedea, mutatis mutandis, Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, paragraful 46, 25 noiembrie 2003 şi Acatrinei citată anterior, paragraful 41).
45. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că statul, prin intermediul organelor specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a executa cu rapiditate hotărârea judecătorească favorabilă reclamantei.
46. Prin urmare s-a încălcat art. 6 alin 1 din Convenţie. II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
47. Guvernul susţine că reclamanta nu mai poate invoca o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor ţinând cont de faptul că a primit un titlu de proprietate pentru 10 terenurile în suprafaţă totală de 4,5 hectare pe amplasamente care le respectă în linii mari pe cele indicate în sentinţa din 29 ianuarie 1999.
48. În plus, Guvernul subliniază că hotărârea din 17 februarie 2005 a Curţii de apel din Suceava a indicat reclamantei împrejurările obiective care au împiedicat autoritatea competentă să-i elibereze un titlu de proprietate pe toate terenurile revendicate (a se vedea, a contrario, Sabin Popescu citat anterior, paragraful 76).
49. Reclamanta contestă poziţia Guvernului şi subliniază că repartizarea de alte terenuri decât cele ce fac obiectul sentinţei definitive pronunţate în favoarea sa nu ar putea repara încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale. Ea invocă faptul că Judecătoria Botoşani a stabilit corect amplasamentul terenurilor litigioase, dar că autoritatea competentă a refuzat să-i acorde un titlu de proprietate deoarece primarul şi autorităţile locale favorizează anumiţi terţi.
50. Curtea notează cu uşurinţă că sentinţa din 29 ianuarie 1999 a creat în beneficiul reclamantei « speranţa legitimă » de a fi efectiv pusă în posesia terenurilor litigioase şi de a obţine titlul de proprietate asupra lor (a se vedea, mutatis mutandis, Abăluţă împotriva României, nr. 77195/01, paragraful 55, 15 iunie 2006 şi Tacea împotriva României, nr. 746/02, paragraful 37, 29 septembrie 2005). În aceste condiţii, creanţa sa este suficient stabilită pentru a constitui o « valoare patrimonială » care implică aplicarea garanţiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1.
51. Curtea aminteşte că sentinţa de condamnare a autorităţii competente de a elibera reclamantei titlul de proprietate asupra anumitor terenuri nu a fost executată în termene rezonabile, fapt datorat autorităţilor administrative competente. Reiese că imposibilitatea pentru reclamantă de a obţine executarea într-un termen rezonabil a sentinţei în cauză reprezintă o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, care este prevăzută de prima frază a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Acatrinei, citat anterior, paragraful 51).
52. Dacă este drept că în prezent reclamanta se află în posesia unui titlu de proprietate, Curtea consideră că din cauza întârzierii în executare, ea a suferit un prejudiciu ce decurge din faptul că timp de peste doi ani ea nu a putut beneficia pe deplin de toate atributele dreptului de proprietate (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu citat anterior, paragrafele 80-81).
53. În această privinţă, Curtea reiterează constatarea sa făcută cu prilejul examinării plângerii întemeiate pe articolul 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume că Guvernul nu a oferit o 11 justificare valabilă în această privinţă; aceasta era deci arbitrară şi implica încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea de a descoperi dacă s-a menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78047/01, paragraful 41, 7 aprilie 2005; Tacea citat anterior, paragraful 39; Georgi împotriva României, nr. 59318/00, paragraful 71, 24 mai 2006 şi Acatrinei, citat anterior, paragraful 53).
54. Prin urmare, Curtea consideră că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
55. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
56. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanta solicită, fără a prezenta acte doveditoare, plata a 282.000 euro reprezentând valoarea terenurilor. Ulterior, reclamanta şi-a majorat pretenţiile cu titlu de prejudiciu material la 514.000 euro din cauza creşterii preţurilor pe piaţa imobiliară.
57. Pentru prejudiciul moral ea cere repararea suferinţelor şi neplăcerilor rezultate din presiunea psihică pe care susţine că a suferit-o ţinând cont de toate demersurile pe care le-a avut de întreprins la vârsta sa înaintată pentru a obţine restituirea terenurilor sale. Ea indică faptul că nu a putut estima suma reală a prejudiciului său moral, pe care o lasă la aprecierea Curţii.
58. Guvernul, bazându-se pe informaţiile oferite de Camera notarilor din judeţul Suceava, indică faptul că preţul pe metru pătrat pentru diferitele terenuri litigioase variază între 0,03 şi 0,5 euro, ceea ce scade valoarea de piaţă a tuturor acestor terenuri la 6.375 euro. În plus, el consideră că o constatare a încălcării drepturilor invocate de reclamantă ar putea constitui în sine o reparaţie mulţumitoare a prejudiciului moral suferit.
59. Curtea relevă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în executarea tardivă a sentinţei din 29 ianuarie 1999. 12
60. În privinţa prejudiciului material, Curtea consideră că reclamanta nu mai poate invoca un prejudiciu oarecare în acest capăt de cerere, în măsura în care a primit titlul de proprietate asupra terenurilor în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu, citat anterior, paragraful 91).
61. Curtea consideră totuşi că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, în special datorită frustrării provocate de întârzierea în executarea sentinţei pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării.
62. În aceste împrejurări, pe baza ansamblului de elemente aflate la dispoziţia sa şi statuând în echitate, aşa cum o cere articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei 3.000 de euro pentru prejudiciul moral. B. Costuri şi cheltuieli
63. Reclamanta cere, prezentând acte doveditoare, 2031,60 lei noi româneşti (RON), adică echivalentul a 580 euro, pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa Curţii, în special pentru cheltuielile de copiere, traducere şi corespondenţă. În privinţa costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa instanţelor interne, reclamanta indică faptul că nu a păstrat decontul şi nici actele doveditoare.
64. Guvernul nu se opune ca reclamantei să-i fie alocată o sumă corespunzătoare cu costurile şi cheltuielile legate de procedura în faţa Curţii, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza. Cu toate acestea, el contestă în parte suma cerută, menţionând că unele acte doveditoare nu precizează faptul că cheltuielile au fost efectuate în legătură directă cu obiectul anchetei.
65. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cazul în speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi pe baza naturii cheltuielilor, Curtea nu pune la îndoială faptul că acestea au avut o legătură directă cu încălcările constatate.
66. În aceste condiţii, Curtea consideră rezonabilă suma de 580 euro pentru procedura demarată în faţa Curţii şi o acordă reclamantei. C. Majorări de întârziere
67. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
13 PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.000 euro (trei mii euro) pentru prejudiciul moral şi 580 euro (cinci sute opt zeci euro) pentru costuri şi cheltuieli ; b) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii la care se va adăuga orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 26 iulie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Elisabet Fura-Sandström, preşedinte Santiago Quesada, grefier

Cauza Cornelia Eufrosina Radu împotriva României (Cererea nr. . 65402/01) Strasbourg 12 iulie 2007

Traducere din limba franceză Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a
HOTĂRÂREA din 26 iulie 2007 în Cauza Cornelia Eufrosina Radu împotriva României (Cererea nr. . 65402/01) Strasbourg 12 iulie 2007
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: D-nii B.M. ZUPANČIČ, preşedinte, C. BÎRSAN, D-nele E. FURA-SANDSTRÖM, A. GYULUMYAN, D-nii E. MYJER, DAVID THÓR BJÖRGVINSSON, D-na I. BERRO-LEFEVRE, judecători, şi d-l S. QUESADA, grefier al secţiei, După ce a deliberat în camera de consiliu la 21 iunie 2007, A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 11116/02) îndreptată împotriva României, a cărei cetăţeană, d-na. Cornelia Eufrosina Radu (« reclamanta»), a sesizat Curtea la 15 decembrie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »). Reclamanta a decedat la 24 septembrie 2002. Moştenitorii săi, d-na Mihaela Niculoiu şi dl. Florin Ion Radu şi-au exprimat dorinţa de a continua cererea în faţa Curţii.
2 2. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să o numească pe dna Cornelia Eufrosina Radu « reclamanta », deşi ar trebui acum să se atribuie această calitate d-nei Mihaela Niculoiu şi d-lui Florin Ion Radu (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban contra României [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).
3. Reclamanta, căreia i s-a admis beneficierea de asistenţa judiciară, a fost reprezentată mai întâi de dl. C. Radu şi ulterior de maestrul V. Stefănescu, avocat în Târgovişte. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, dna B. Ramaşcanu şi ulterior de d-na R. Paşoi, co-agent, de la ministerul afacerilor externe.
4. Reclamanta susţinea anume că refuzul exprimat la 9 noiembrie 1999, de curtea de apel din Bucureşti, de a recunoaşte tribunalelor competenţa în a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare era contrar articolului 6 § 1 din Convenţie. În plus, ea se plângea că aceeaşi hotărâre avusese ca efect aducerea de atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale aşa cum acesta a fost recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
5. La 23 septembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamanta s-a născut în 1927 şi domicilia la Târgovişte.
7. În 1923, părinţii săi au cumpărat două case şi un teren aferent de 680 m2situate la nr. 6 din strada Ştefan Gheorghiu, în Târgovişte. În 1950, Statul aluat în posesie bunurile, invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950. În 1985, Statul a demolat cele două case. a) Cererea administrativă în restituire
8. La 8 ianuarie 1996, reclamanta, unica moştenitoare, a solicitat Comisiei judeţene de aplicare a legii nr. 112/95 (în continuare « Comisia ») contravaloarea bunurilor susmenţionate.
9. Prin hotărârea administrativă din 15 octombrie 1996, Comisia a respins cererea, sub motiv că aceste bunuri nu intrau în domeniul de aplicare al legii nr. 112/95 şi că în orice caz, urmau să fie adoptate legi viitoare de restituire sau despăgubire. b) Acţiunea în revendicare
10. La 16 noiembrie 1998, reclamanta a sesizat judecătoria Târgovişte printr-o acţiune în revendicarea acestor bunuri. Ea arăta că părinţii săi fuseseră proprietarii bunurilor imobiliare în cauză care fuseseră naţionalizate în baza decretului nr. 92/1950. Ea susţinea că acest decret nu era aplicabil în speţă deoarece tatăl ei era în acelaşi timp funcţionar şi comerciant. În subsidiar, reclamanta a cerut o despăgubire corespunzând valorii bunurilor.
11. Prin sentinţa din 27 aprilie 1999, judecătoria Târgovişte, după ce a analizat probele (martori, documente din arhive, raport de expertiză), a conchis că naţionalizarea bunurilor fusese ilegală. Ca urmare, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a ordonat Statului să-i achite contravaloarea celor două case demolat precum şi a terenului aferent, anume 1 204 147 651 lei româneşti (« RON »), adică aproximativ 73 894 euro (« EUR »).
12. La 25 august 1999, tribunalul judeţean din Târgovişte, la apelul Statului, a confirmat sentinţa.
13. Direcţia generală a finanţelor publice (D.G.F.P.C.F.S.), reprezentantă a Statului, a formulat un recurs contra acestei hotărâri susţinând că jurisdicţiile nu erau competente spre a soluţiona un astfel de litigiu, deoarece bunurile imobiliare în cauză fuseseră naţionalizate cu titlu şi ar fi putut face obiectul unei cereri introduse în temeiul legii nr. 112/1995.
14. Printr-o hotărâre din 9 noiembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul Statului, a casat sentinţa favorabilă reclamantei şi, pe fond, a respins acţiunea ca inadmisibilă. Ea a apreciat că reclamanta ar fi putut cere despăgubiri conform procedurii prevăzute de legea nr. 112/95, deoarece bunurile în cauză, deşi nu mai existau în natură, se încadrau în sfera de aplicare a legii, în măsura în care fuseseră naţionalizate cu titlu. În sfârşit, a apreciat că instanţele nu erau competente pentru a soluţiona un astfel de litigiu. 4 c) Cererea de restituire în temeiul legii nr. 10/2001
15. După adoptarea legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 cu privire la restituirea bunurilor naţionalizate abuziv, reclamanta a cerut să fie despăgubită pentru pierderea bunului său, la nivelul valorii de piaţă a bunului, conform prevederilor legii menţionate.
16. Printr-o hotărâre administrativă din 18 aprilie 2005, primăria Târgovişte a stabilit dreptul reclamantei de a fi despăgubită numai pentru o suprafaţă de 735,30 m2 de teren, cu o valoare de 985 696 856 lei româneşti (anume aproximativ 27 203 euro « EUR »). Primăria nu a acordat nici o despăgubire pentru cele două case demolate în 1985. Prin aceeaşi hotărâre, primăria a apreciat că această sumă reprezenta titluri de valoare nominală de utilizat exclusiv în procesul de privatizare.
17. La 4 octombrie 2005, o hotărâre a prefecturii a ordonat trimiterea cererii de restituire a celor două case, formulată de reclamantă, către Comisia centrală spre a stabili suma despăgubirii de acordat. Rezultă din dosar că această cauză este încă pe rol. II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
18. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu contra României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31, 34-44). ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE A. Cu privire la excepţiile Guvernului 1. Cu privire la pierderea calităţii de victimă în privinţa motivelor bazate pe articolul 6 § 1 din Convenţie
19. În ceea ce priveşte motivele bazate pe articolul 6 § 1 din Convenţie, Guvernul invocă pierderea calităţii de victimă a reclamantei, din cauza acordării unei despăgubiri pentru pierderea bunului său, în virtutea legii nr. 10/2001. Guvernul invocă jurisprudenţa 5 Constantinescu contra României (hot. nr. 61767/00, 14 septembrie 2004) şi afirmă că modalitatea de despăgubire poate fi luată în calcul cu ocazia analizei proporţionalităţii.
20. Reclamanta a informat Curtea că nu primise la ora actuală nici o despăgubire şi că în orice caz, faptul că autorităţile i-au acordat acţiuni/titluri de valoare la un fond de investiţii care nu este operaţional nu ar putea determina pierderea calităţii de victimă, în sensul articolului 34 din Convenţie.
21. Curtea observă că motivul reclamantei se referă la lipsa de acces la tribunal prin respingerea acţiunii sale sub motiv că tribunalele nu erau competente pentru a-i soluţiona acţiunea în revendicare. În ceea ce priveşte problema acordării unei despăgubiri pentru pierderea bunurilor, Curtea observă că acest lucru nu are incidenţă asupra motivelor ridicate din punctul de vedere al articolului 6 § 1 din Convenţie dar că aceasta ar putea fi luată în calcul în temeiul articolului 41, în relaţie directă cu eventualele încălcări constatate. Concluzia este că excepţia trebuie respinsă. 2. Incompatibilitate ratione materiae a motivului întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1
22. Guvernul susţine că motivul reclamantei legat de pretinsa atingere adusă dreptului său de proprietate este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile articolului 1 din Protocolul nr. 1. El se referă la jurisprudenţa de conform căreia Convenţia nu consacră un drept la reconstituirea dreptului de proprietate, articolul 1 din Protocolul nr. 1 neprotejând decât respectarea bunurilor actuale. El afirmă că faptul de a şti dacă naţionalizarea imobilului era sau legală nu poate fi stabilit decât printr-o hotărâre judiciară definitivă.
23. Guvernul evocă diferenţa între prezenta cauză şi cauza Brumărescu, deoarece eventuala ilegalitate a naţionalizării bunului nu a fost stabilită în speţă printr-o hotărâre definitivă, cum a fost cazul în cauza Brumărescu. El consideră că jurisprudenţa Gornescu contra României (nr. 37421/97, 1 iulie 1998) îşi găseşte aplicare în prezenta cauză, situaţia de fapt fiind similară. În sfârşit, conform Guvernului, acţiunea formulată de reclamantă nu dădea naştere în patrimoniul său nici unui drept de creanţă, ci numai eventualităţii de a obţine un asemenea drept (cf. Anagnostopoulos şi alţii contra Greciei, nr. 39374/98, 30 noiembrie 1999). 6
24. Reclamanta contestă teza Guvernului şi afirmă că a suferit o atingere a dreptului său cu privire la bunurile sale.
25. Curtea trebuie să constate că, la momentul când hotărârea Curţii de apel a fost emisă, anume la 9 noiembrie 1999, reclamanta avea un « bun » sau cel puţin o speranţă legitimă de i se recunoaşte un drept de proprietate asupra bunului imobiliar în cauză.
26. Curtea observă că situaţia de fapt în speţă este similară cu cea existentă în cauza Ban contra României (nr. 46639/99, 7 decembrie 2006). În această din urmă cauză, Curtea a judecat că la epoca la care a fost pronunţată hotărârea Curţii de apel, reclamantul ne avea un « bun » sau cel puţin o speranţă legitimă de a i se recunoaşte un drept de proprietate asupra imobilului revendicat (cf. mutatis mutandis Ban mai sus citat, § 34).
27. Cât despre raţionamentul Curţii de apel pentru a respinge acţiunea reclamantei, Curtea constată că la epoca faptelor exista o jurisprudenţă constantă a curţilor de apel care, statuând în calitate de ultim grad de jurisdicţie, respingeau acţiunile în revendicare ale foştilor proprietari sub motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabil (a se vedea, asupra acestui punct, reglementarea pertinentă referitoare la situaţia anumitor imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie descrise în hotărârile Constantinescu contra României, nr. 61767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu contra României, nr. 59654/00, 13 ianuarie 2005). Astfel, reclamanta nu avea, în momentul pronunţării hotărârii Curţii de apel, un « bun » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
28. În ce priveşte posibilitatea ca reclamanta să primească o despăgubire pentru pierderea bunului său, Curtea observă că deşi autorităţile administrative au iniţiat unele demersuri în acest sens, reclamantei nu i s-a acordat, până azi, nici o despăgubire definitivă cu acest titlu (a se vedea §§ 16-17 mai sus).
29. Rezultă că acest motiv este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile din Convenţie în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respins cu aplicarea articolului 35 § 4. B. Cu privire la admisibilitatea motivului întemeiat pe articolul 6 § 1 din Convenţie
30. Curtea constată că motivul întemeiat pe articolul 6 § 1 din Convenţie referitor la lipsa de acces la un tribunal nu este în mod manifest nefondat în sensul articolului 35 § 7 3 din Convenţie. Ea subliniază de altfel că acesta nu se loveşte de nici un motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarat admisibil.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
31. Reclamanta se plânge de o lipsă de acces la tribunal din cauza respingerii acţiunii sale, la 9 noiembrie 1999, de către Curtea de apel Bucureşti, sub motiv că şi-ar fi putut revendica bunurile pe calea administrativă a legii nr. 112/95 şi că tribunalele nu erau competente pentru a soluţiona litigiul. Ea invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care sună astfel în partea sa pertinentă: « Orice persoană are dreptul să i se audieze cauza în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) cu privire la contestaţiile legate de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...) » 32. Guvernul apreciază că tribunalele interne s-au pronunţat asupra acţiunii în revendicare a reclamantei apreciind că naţionalizarea se făcuse în temeiul unui text juridic, anume decretul nr. 92/1950, contrar cauzei Brumărescu în care tribunalele motivau absenţa competenţei printr-o competenţă exclusivă a legislatorului.
33. Curtea reaminteşte că în alte cauze similare, a tras concluzia încălcării articolului 6 § 1 din Convenţie sub motiv că refuzul curţilor de apel de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a examina litigii referitoare, ca şi în cauza de faţă, legată de o revendicare imobiliară încălca articolul 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Buzatu contra României, nr. 34642/97, §§ 46-47, 1 iunie 2004, Dickmann contra României, nr. 6017/97, §§ 36-38, 22 iulie 2003 şi Ban contra României mai sus citat, §§ 41-44).
34. În speţă, Curtea reţine că raţionamentul utilizat de Curtea de apel pentru a exclude din competenţa tribunalelor acţiunea în revendicare a reclamantei, şi anume posibilitatea de a sesiza autorităţile administrative cu privire la legea nr. 112/1995, ignoră demersurile iniţiale întreprinse de reclamantă pe calea aceleiaşi legi (a se vedea § 9 mai sus).
35. Curtea nu constată nici un motiv pentru a nu reţine aplicarea jurisprudenţei mai sus citate şi apreciază că în speţă, faptul că Curtea de apel a exclus din competenţa tribunalelor examinarea acţiunii în revendicare a reclamantei, este contrar dreptului la un tribunal, şi că în cazul de faţă, sub aspecrul articolului 6 § 1 din Convenţie, are 8 aceleaşi consecinţe juridice ca şi hotărârea Curţii supreme de justiţie în cauza Brumărescu.
36. Pornind de aici, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
37. În termenii articolului 41 din Convenţie, « Dacă Curtea declară ca a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune 38. Moştenitorii reclamantei, d-na Mihaela Niculoiu şi dl. Florin Ion Radu reclamă contravaloarea a două case demolate în 1985 de autorităţi, pe care le apreciază la 274 000 euro (« EUR »). Solicită de asemenea 60 000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţele şi neplăcerile suferite de reclamantă în cursul procedurilor.
39. Guvernul reaminteşte că reclamanta a fost deja despăgubită pentru pierderea bunului său, pe calea legii nr. 10/2001, şi că, drept urmare, o nouă cerere în acest sens ar fi lipsită de temei. Cât despre prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o satisfacţie echitabilă suficientă. În orice caz, el apreciază că suma reclamată este excesivă. 40. Curtea ia notă că în speţă, unicul temei de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile rezidă în faptul c reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la un tribunal conform articolului 6 § 1 din Convenţie.
41. Curtea reaminteşte ca în temeiul jurisprudenţei sale constante, ea poate indemniza prejudiciul moral al unui reclamant decedat în decursul procedurii în faţa Curii, vărsându-l către moştenitori (cf. hotărârea Dalban contra României [GC], nr. 28114/95, § 59, CEDO 1999-VI, Loukanov contra Bulgariei, hotărâre du 20 martie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-II, § 53, şi X contra Franţei, hotărârea din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, §§ 51-54).
42. Curtea consideră c evenimentele în cauză au antrenat ingerinţe în dreptul reclamantei de acces la un tribunal. Pronunţându-se în echitate, cum o cere articolul 41 din Convenţie, Curtea apreciază că suma de 7 000 EUR ar reprezenta o reparaţie 9 echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă se va plăti d-nei Mihaela Niculoiu şi d-lui Florin Ion Radu conjunctiv, în calitate de moştenitori. B. Costuri şi cheltuieli
43. D-na Mihaela Niculoiu şi dl. Florin Ion Radu solicită de asemenea 10 000 EUR pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa Curii. În acest sens, ei au depus la dosar o copie a unei adrese din 18 februarie 2006 din partea avocatului lor, care arată ca valoarea onorariilor de avocat aferente procedurilor interne se ridică la 3000 USD, sau 2 210 EUR. O a doua adresă (« nota de onorarii previzionate pro-forma ») redactata de reprezentantul reclamantei în procedura din faţa Curţii indică o sumă de 5 000 EUR. În fine, o declaraţie depusă la dosar de reprezentantul iniţial al reclamantei în faţa Curţii, indică un total de 3 000 USD, sau 2 210 EUR cu titlul de cheltuieli de expertiza, de deplasare şi taxe judiciare.
44. Guvernul nu se opune plăţii cheltuielilor de procedura cu condiţia ca acestea sa fie susţinute de documente justificative. El subliniază ca nici un document justificativ pentru sumele pretinse nu a fost depus la dosar.
45. Curtea reaminteşte că în privinţa articolului 41 din Convenţie se pot rambursa numai cheltuielile legat de care s-a stabilit că au fost realmente efectuate, ca acestea corespundeau unei necesităţi şi că sunt o suma rezonabilă.
46. În speţă, Curtea constata că unicele documente justificative furnizate de d-na Mihaela Niculoiu şi dl. Florin Ion Radu sunt adresele trimise de avocaţii lor. Cât priveşte costurile de procedura în fata curţii, deşi nu prezintă proba, Curtea apreciază că reclamanta precum moştenitorii săi au suportat în mod necesar cheltuieli cu ocazia acestor proceduri.
47. Ţinând seama de elementele aflate în posesia sa, de circumstanţele specifice cauzei, precum şi de asistenţa judiciara a Consiliului Europei, pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere articolul 41 din Convenţie, Curtea apreciază ca rezonabil sa aloce d-nei Mihaela Niculoiu şi dlui. Florin Ion Radu conjunctiv 500 EUR care să includ toate cheltuielile. 10
C. Dobânzi moratorii
48. Curtea apreciază ca adecvat să bazeze nivelul de dobânzi moratorii pe rata de dobândă a facilităţii de împrumut marginal de la Banca Central Europeană, majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibila în privinţa motivului întemeiat pe articolul 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibila pentru celelalte; 2. Afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie; 3. Afirmă a) că Statul acuzat trebuie să achite d-nei Mihaela Niculoiu şi d-lui Florin Ion Radu conjunctiv, în termen de trei luni începând cu data la care hotărârea va fi devenit definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare: i. 7 000 EUR (şapte mii euro) pentru daune morale; ii. 500 EUR (cinci sute euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată; iii. orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) ca începând de la data expirării termenului menţionat şi până la achitare, aceste sume vor fi majorate cu o dobânda simpla cu o rata egala cu aceea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabila pe durata acestei perioade, majorat cu trei puncte procentuale; c) ca sumele în cauza se vor converti în lei noi (RON) la rata aplicabila la data plăţii; 4. Respinge cererea de satisfacţie echitabila pentru celelalte. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 iulie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament. Santiago QUESADA Boštjan M. ZUPANČIČ Grefier Preşedinte