Cadrul normativ privind expertizele judiciare face obiectul unei serii de materiale normative, între care se disting codurile juridice şi materialele normative specifice.
Codurile juridice sunt: Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Codurile de procedură conţin părţi distincte dedicate expertizelor, iar în codurile civil şi penal se găsesc articole care fac direct sau indirect referire la experţi.
În Codul penal se găsesc reglementări privind: luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă, mărturia mincinoasă şi abuzurile contra experţilor.
Codul de procedură penală conţine cele mai multe reglementări privind expertiza: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea; constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală; secţiunea a X-a intitulată „Expertizele“; reglementarea cheltuielilor efectuate de experţi; amenda judiciară, proceduri premergătoare pentru experţi, dreptul expertului la recurs şi la revizuire.
Materialele normative specifice se referă la suita de decrete şi legi care au operat şi operează în domeniu. Actul normativ curent este O.G. nr. 2/2000, aprobat prin Legea nr. 156/2002, act care a înlocuit Decretul nr. 79/1971 (publicat în M. Of. Nr. 32/1971) privind expertiza contabilă şi expertiza tehnică, primul document cu referire expresă la expertiza tehnică din legislaţia românească. Materialele normative anterioare făceau referire la expertiza contabilă (v. Decretul nr.434/1957 pentru reglementarea efectuării expertizelor contabile judiciare, modificat prin Decretul nr. 321/1958 si republicat la 31 iulie 1958).
Expertiza contabilă este o activitate depusă de un personal autorizat de lege pentru constituirea realităţii unei operaţii de natură economică şi/sau financiară, pe baza cercetării documentelor, datelor şi informaţiilor de contabilitate. Acest personal specializat este reprezentat, în prezent, în România de experţii contabili, membri activi ai Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (CECCAR).
Cuvântul expertiză vine de la latinescul „expertus”, adică priceput, şi se referă la lucrarea unei persoane experimentate, specializate. Expertiza constituie o noţiune care depăşeşte acţiunea de control şi pe cea de verificare, încât exprimă în sine ideea de exprimare a punctului de vedere al expertului, în ceea ce priveşte faptul sau faptele asupra cărora s-a efectuat expertiza. Deci, expertiza este prin excelenţă o lucrare personală şi critică, cuprinzând numai rezultatul examinării faptelor din punctul de vedere al exactităţii formale şi materiale şi părerea expertului asupra cauzelor şi efectelor în legătură cu obiectul supus cercetării sale.
Expertiza constituie mijlocul de probă prin care, pe baza activităţii de cercetare, expertul aduce concluzii motivate ştiinţific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Expertiza este: „operaţia făcută de unul sau mai mulţi experţi cu scopul de a constata unele fapte, de a controla, de a examina, de a măsura şi de a evalua anumite lucruri” ; „o cercetare care constă din diferite operaţiuni specifice fiecărei specialităţi” ; ”un mijloc de investigare, prin care se ajunge fie la obţinerea unei probe, fie la evaluarea exactă a unei probe existente” ; „operaţia încredinţată unor persoane pe baza cunoştinţelor lor speciale, asupra faptelor pe care judecătorii nu le-ar putea aprecia ei înşişi” ; „un mijloc de dovadă, reglementat de codul de procedură civilă, la care recurge instanţa în caz că, pentru stabilirea adevărului obiectiv, este nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt, pentru a căror rezolvare se cer cunoştinţe de specialitate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau vreunei meserii pe care judecătorul nu o posedă” ; „un mijloc de probă dispus sau cerut de organul juridic în materie civilă sau penală, efectuat de un specialist în materia litigiului, care prin cunoştinţele şi experienţa ce o posedă trebuie să aducă lămurirea diferitelor aspecte ce sunt necesare a fi cunoscute, în vederea soluţionării unor cauze” .
În activitatea lor de apărare a legalităţii şi dreptăţii, instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală au sarcina să clarifice situaţiile de fapt care fac obiectul proceselor civile, penale, a litigiilor de muncă sau arbitrale şi să stabilească adevărul pentru a putea pronunţa hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, acestea, au dreptul să apeleze la sprijinul unor specialişti, care să examineze faptele şi să-şi spună punctul de vedere, motivat şi fundamentat, prin expertize, respectiv cărora le solicită un aviz calificat şi competent.
Aceşti specialişti care o pregătire teoretică superioară şi o bogată experienţă practică şi care sunt recunoscuţi în domeniul respectiv ca persoane cu mare autoritate şi competenţă, poartă denumirea de experţi Necesitatea expertizei este determinată şi de existenţa unor interpretări diferite într-o singură problemă care trebuie lămurite de specialişti. Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti, va numi unul sau trei experţi, stabilind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe. Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, instanţa judecătorească sau organul de urmărire penală la cerere sau din oficiu, hotărăsc efectuarea unor expertize.
Folosind expresia de „expert” legiuitorul s-a referit la o anumită categorie de persoane care, prin studiile făcute, cunoştinţele dobândite şi, atunci când legea o prevede, atestarea obţinută în urma unui examen, sunt experţi într-un anumit domeniu de activitate, iar prin constatările şi concluziile pe care le formulează, ca urmare a numirii lor într-un anumit dosar de urmărire penală sau de judecată, ajută organele care au dispus numirea la soluţionarea cauzei.
*
Prezenta lucrare este structurată în 3 capitole, fiecare capitol cuprinzând mai multe secţiuni în funcţie de complexitatea tematicii supusă dezbaterii din punct de vedere teoretic şi practic.
CAPITOLUL I:
Mijloacele de probă
Probele sunt faptele şi împrejurările prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza penală.
Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei, acestea trebuie administrate. Mijloacele legale prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal, poartă denumirea de „mijloace de probă”.
Secţiunea 1:
Noţiune şi importanţa acestora:
Potrivit legii, respectiv art.63 alin.1 Cod procedură penală, probele sunt orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza penală. Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei, acestea trebuie administrate. Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.
Astfel, art.64 Cod procedură penală stipulează că mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal.
Limbajul practicii judiciare foloseşte adeseori cuvântul „probă” atât în înţelesul noţiunii de „probă”, cât şi în cel al noţiunii de „mijloc de probă”.
Totuşi proba şi mijlocul de probă sunt categorii juridice deosebite, aşa cum reiese fără echivoc din prevederile Codului de procedură penală, care întrebuinţează termeni corespunzători pentru fiecare categorie, neexistând nici-o confuzie în acest sens.
În materie penală mijloacele de probă admise sunt prevăzute limitativ în art.64 după cum urmează:
- declaraţiile învinuitului sau inculpatului;
- declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente;
- declaraţiile martorilor
- înscrisurile, interceptările înregistrările audio sau video, fotografiile;
- mijloacele materiale de probă;
- constatările tehnico-ştiinţifice şi medicale;
- expertizele.
Din această enumerare limitativă, expresă, rezultă aşadar că nu se mai pot adăuga alte mijloace de probă, aşa cum era prevăzut în art.137 din Codul de procedură penală anterior, în care apărea sintagma „orice alte mijloace neoprite de lege”.
De asemenea, mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii care practic sunt moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. De exemplu, declaraţiile învinuitului sau inculpatului se obţin prin audiere, declaraţie scrisă, interogare, confruntare. Înscrisurile pot fi cercetate prin traducere, descifrare. Mijloacele materiale de probă pot fi cercetate prin examen direct, prin constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză.
Trebuie menţionat că mijloacele de probă au o importanţă deosebită deoarece, împreună cu probele, sunt strâns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului, cât şi pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun probleme legate de probe şi mijloacele de probă. Pentru aceasta trebuie să se stabilească dacă fapta există şi de către cine a fost săvârşită, dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa.
Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
Secţiunea a 2-a:
Clasificarea mijloacelor de probă:
Cele mai importante criterii care stau la baza clasificării mijloacelor de probă sunt:
1. Clasificarea în raport de criteriul formei de exprimare:
În raport de criteriul formei de exprimare, mijloacele de probă se clasifică în :
- Mijloace de probă orale, cum ar fi: mărturisirea, declaraţiile martorilor, declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente. Aceste mijloace de probă se numesc orale deoarece ajung la cunoştinţa organelor judiciare pe care orală, dar legea penală prevede consemnarea lor în scris;
- Mijloacele de probă scrise, în care intră probele materiale;
- Mijloacele de probă tehnice, categorie în care intră constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale precum şi expertizele.
2. Clasificarea în raport de criteriul sediului materiei:
În raport de criteriul sediului materiei, mijloacele de probă se clasifică în:
- Mijloacele de probă comune procesului civil şi penal şi anume: proba cu martori (testimonială), înscrisurile, expertizele, probele materiale şi cercetarea la faţa locului;
- Mijloacele de probă specifice procesului civil, categorie în care intră mijloacele de probă reglementate de legea civilă, şi anume: mărturisirea şi prezumţiile;
- Mijloacele de probă specifice procesului penal, şi anume: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
CAPITOLUL II:
Noţiunea, obiectul şi importanţa expertizei:
Organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoştinţele unor specialişti din domeniile ştiinţei, tehnicii, artei, etc.
Astfel, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele judiciare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoştinţe de specialitate, vor numi unul sau mai mulţi experţi, stabilind în acelaşi timp problemele nelămurite asupra cărora aceştia trebuie să răspundă. În actele normative, aceste activităţi desfăşurate de specialişti sunt denumite expertize, iar datorită faptului că se desfăşoară în cadrul unui proces, sunt reglementate de legiuitor sub denumirea de expertize judiciare.
Ca o definiţie formulată în literatura juridică din ţara noastră, expertiza ca mijloc de probă poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.
Obiectul generic al expertizei judiciare reiese chiar din legea procesuală penală unde este stipulată motivaţia generală a dispunerii unei expertize, şi anume: art. 201 Cod procedură penală : „când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti…” , art.116 Cod procedură penală: „când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert…”. Obiectul expertizei fiind legat nemijlocit de cel al probaţiunii, îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Deci, obiectul expertizei reclamă o anumită competenţă – ştiinţifică, tehnică sau de altă natură – în afară de cea juridică, care îi revine în exclusivitate organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.
Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaştem obiectul specific al fiecăreia dintre ele precum şi obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fond, spre exemplu:
- obiectul material al expertizei medico-legale îl constituie, în principal, corpul uman - stabilirea cauzei şi datei morţii, stabilirea sănătăţii psihice, examinarea secreţiilor biologice, a părului, etc. - ;
- obiectele expertizei tehnice sunt, în general, maşinile, instalaţiile, materiile prime sau produsele finite, construcţiile de toate genurile, etc.;
- obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor şi valorilor;
- obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele, obiectele folosite la săvârşirea infracţiunii, înscrisurile, armele de foc (de mână) şi muniţiile, unele accesorii ale mijloacelor de transport, diferite materiale (solide, lichide, gazoase), produse industriale, etc.
Întreaga problematică a obiectului oricărui gen de expertiză judiciară se concentrează în actul dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, adică în obiectul concret al expertizei, şi anume în întrebările la care urmează să răspundă expertul desemnat, întrebări din care rezultă implicit şi genul de expertiză.
Din punctul de vedere al importanţei expertizelor trebuie menţionat faptul că atât timp cât o instanţă de judecată este obligată să stăruie prin toate mijloacele legale să cunoască adevărul, în acest sens a fost consacrată calea solicitării opiniei unor specialişti. Astfel că, în cuprinsul art.64 Cod procedură penală, pe lângă alte mijloace de probă se regăsesc şi expertizele.
CAPITOLUL III:
Expertiza complexă contabilă – mijloc eficient de probă în procesul penal
Această expertiză este folosită la rezolvarea cauzelor penale privind infracţiuni de delapidare, înşelăciuni, etc., şi constă în cercetarea situaţiei economice a unor societăţi, a concordanţei dintre documentele primare de evidenţă contabilă şi realitate.
Pentru a se putea stabili cu exactitate valoarea prejudiciului cauzat, organul judiciar poate apela la cunoştinţele şi constatările experţilor contabili.
Necesităţile de ordin practic au determinat apariţia acestui nou gen de expertiză, denumită de unii autori1 „expertiză complexă”.
De menţionat că expertiza complexă nu trebuie confundată cu cea efectuată de către comisia formată din mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate.
În privinţa temeiului legal al instituţiei, de precizat că prevederile legale care reglementează materia expertizei se găsesc în Codul de procedură penală, art.64 şi art.116-127.
Potrivit literaturii juridice, această expertiză face parte din categoria mijloacelor de probă şi contribuie la înfăptuirea justiţiei la fel ca toate celelalte mijloace de probă.
Obiectul expertizei contabile îl formează lămurirea unor împrejurări de fapt a căror cunoaştere reclamă o competenţă specială, împrejurări de fapt cu privire la care expertul numit va formula concluzii motivate.
Din prevederile legii reiese evident că nu se poate recurge la expertiza contabilă pentru rezolvarea problemelor juridice, cel puţin din două motive :
________________________________
1 Dr. Lucian Ionescu – Expertiza complexă, „Revista română de drept”, nr.3/1978
- în privinţa problemelor juridice, organele judiciare sunt ei înşişi specialişti în materie şi nu au nevoie de experţi iar
- expertiza contabilă poate fi folosită numai pentru dovedirea împrejurărilor de fapt.
Dacă soluţionarea problemei de specialitate revine expertului, formularea obiectivelor expertizei contabile îi revine organului judiciar.
Trebuie menţionat faptul că atât în soluţionarea dosarului penal părţile îşi pot spune cuvântul atât cu privire la necesitatea expertizei (cu excepţia cazurilor unde acest gen de expertiză se impune), cât şi cu privire la obiectivele acesteia.
Potrivit noilor prev. ale art. 94 alin. (4) din Codul de proc. fiscală, începând cu data de 01.01.2008, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală este obligatorie efectuarea unei expertize contabile de către organele de cercetare penală, din oficiu.
Conform art.94 alin.(4) din Codul de procedură fiscală: „Nu intră în atribuţiile inspecţiei fiscale efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice alte verificări solicitate de organele de urmărire penala in vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii
Pe cale de consecinţă, doar pe baza concluziilor unui Raport de expertiză contabilă judiciară nu se poate trece la cercetarea faptelor de evaziune fiscală, Notele de constatare încheiate de către organele fiscale pot servi doar la sesizarea organelor de urmărire penală, pentru declanşarea procesului penal, - acestea nefiind probe prin ele însele – şi pot constitui doar indicii temeinice pe baza cărora se poate începe urmărirea penală.
Din momentul în care au fost stabilite necesitatea şi obiectivele expertizei, experţii desemnaţi/asistenţi urmează să fie încunoştinţaţi cu privire la cadrul investigaţiilor ce urmează să se întreprindă.
Cu privire la desemnarea expertului contabil, aşa cum reiese din prevederile Codului de procedură penală rezultă că cel care îl desemnează este organul judiciar. În acest sens, art. 118 alin.2 Cod procedură penală dispune: „ Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată cu excepţia expertizei prevăzute în art.119 alin.2”.
Trebuie reţinut şi aspectul privitor la drepturile părţilor în efectuarea acestei expertize, aşa cum reiese din prevederea art.118 alin.3 Cod procedură penală, potrivit căreia „fiecare dintre părţi are dreptul să ceară ca un expert recomandat să participe la efectuarea expertizei”, prevedere care oferă mai multe garanţii pentru părţi. Această prevedere se completează cu disp.art.120 Cod procedură penală, potrivit căreia : „părţile mai sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea li a câte unui expert recomandat de fiecare din ele, care să participe la efectuarea expertizei.”
În materia procesual penală organul judiciar este singurul care are libertatea să stabilească numărul experţilor după dificultatea obiectului expertizei.
Secţiunea 1:
Procedura de efectuare a expertizei contabile judiciare:
Din punct de vedere procedural, efectuarea expertizei contabile judiciare presupune examinarea materialului documentar aflat la dosarul cauzei, examinarea unor documente aflate la părţi sau terţi cum ar fi actele, evidenţele contabile, expertiza la faţa locului, analiza explicaţiilor părţilor, inclusiv ale martorilor, analiza actelor de control şi de expertiză anterioare în aceeaşi cauză, etc.
În vederea examinării materialului documentar aflat în dosarul cauzei, expertul judiciar desemnat se va deplasa la sediul organului beneficiar al expertizei. Daca acesta consideră în urma analizei dosarului că materialul este insuficient pentru efectuarea unei expertize contabile, expertul contabil poate solicita, motivat, organului beneficiar completarea acestuia.
În privinţa examinării unor documente aflate la sediul (domiciliul) părţilor sau la terţi, aceasta se poate realiza cu încuviinţarea în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Analiza explicaţiilor părţilor şi martorilor se face în funcţie de datele expertizate, stabilindu-se concordanţa sau neconcordanţa dintre explicaţiile date.
În ceea ce priveşte analiza actelor de control şi de expertiză anterioară în aceeaşi cauză, expertul contabil desemnat în cauză va analiza conţinutul acestora pentru a se convinge dacă au fost respectate normele legale în vigoare, au foste efectuate corect calculele şi dacă au fost delimitate just perioadele de gestiune şi răspunderile persoanelor implicate în cauză.
Termenul pentru efectuarea şi depunerea lucrării de expertiză se fixează în scris, prin ordonanţă, proces-verbal sau încheiere, de către organul care a dispus efectuarea expertizei.
La data când sunt chemate părţile şi expertul, după examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată stabileşte termenul în care urmează a se efectua expertiza. O dată cu dispunerea refacerii sau completării expertizei, organul care a dispus efectuarea expertizei fixează în acest scop termenul corespunzător.
Secţiunea a 2-a:
Raportul de expertiză contabilă:
Sub aspect metodologic şi al procedurii legale, raportul de expertiză contabilă trebuie să constituie o lucrare de un nivel calitativ ridicat.
Raportul de expertiză contabilă este structurat în trei capitole, cu un conţinut bine definit, şi anume: primul capitol, denumit Introducere, al doilea capitol denumit Desfăşurarea expertizei contabile şi cel de al treilea capitol denumit Concluzii.
În primul capitol de numit Introducere se vor trece datele de identificare ale expertului contabil, inclusiv numărul carnetului, partea din „Tabloul corpului” şi numărul de ordine la care este înscris, precum şi caracterul expertizei – amiabilă, contabilă judiciară, etc. -. Apoi se continuă cu împrejurările şi elementele care au determinat dispunerea sau solicitarea expertizei contabile, obiectul expertizei contabile cu menţionarea obiectivelor de rezolvat, precum şi sursele documentare analizate în detaliu pentru efectuarea expertizei contabile.
În cel de al doilea capitol denumit „Desfăşurarea expertizei contabile”, acesta fiind şi cel mai important capitol, se va prezenta în detaliu modalitatea de rezolvare a fiecărui obiectiv al expertizei contabile. Fiecare constatare şi rezolvare ce se menţionează în această diviziune a raportului se bazează în exclusivitate pe documente legal întocmite şi pe informaţii contabile fidele precum şi pe reglementările legale în vigoare care se referă la problema expertizată.
De menţionat că în Raportul de expertiză contabilă este necesară explicarea clară şi bine argumentată a diferenţelor de prejudiciu sau punctelor de vedere contradictorii faţă de organul de control sau de expertiză anterioară, precizându-se fiecare document justificativ sau eroare de calcul ori de evaluare, inclusiv actul normativ interpretat în mod subiectiv care au determinat majorarea sau diminuarea prejudiciului sau formularea unor concluzii.
În situaţia în care expertiza contabilă nu se poate efectua în mod corespunzător din cauza unor neajunsuri grave privind organizarea şi conducerea contabilităţii, se va proceda la întocmirea unui proces-verbal de imposibilitate, în care se va consemna deficienţele existente şi modul de remediere a lor de către unitatea respectivă.
Raportul de expertiză contabilă este considerat corespunzător numai în măsura în care beneficiarul, precum şi celelalte persoane fizice şi juridice implicate în asemenea lucrare nu au obiecţii sau reţineri întemeiate asupra concluziilor formulate de către expert.
În privinţa celui de al treilea capitol denumit Concluzii, se va prezenta de către expertul contabil care a întocmit raportul, concluziile finale aferente tuturor obiectivelor rezolvate în capitolul anterior, precum şi concluzia de ansamblu referitoare la întreaga expertiză efectuată, acest capitol sintetizând toate soluţiile sau rezolvările stabilite prin intermediul expertizei, în ordinea în care au fost stabilite în capitolul doi.
Trebuie menţionat faptul că Raportul de expertiză contabilă în materie penală se depune în termenul fixat de organul judiciar conform art.120 alin.4 Cod procedură penală, sub sancţiunea prev.art.198 lit.d Cod procedură penală.
Pentru examinarea calitativă a lucrării efectuate, Raportul de expertiză contabilă va fi depus la biroul local de expertize contabile-judiciare, care după examinare va fi vizat de către şeful biroului de expertize contabile şi înaintat de acesta organului judiciar.
Aprecierea forţei probante a concluziilor expertizei contabile prezintă particularităţi în acele cazuri în care expertul are numai sarcina să stabilească situaţiile pe care le poate constata personal, pe teren, din scripte oficiale, şi din probele materiale puse la dispoziţie, iar nu să facă aprecieri.
El nu are dreptul să facă investigaţii, să strângă singur probele şi să completeze actele de la dosar cu material nou.
PRACTICĂ JUDICIARĂ:
CHELTUIELI JUDICIARE. EXPERT
Sursa: Internet
Secţia penală a Tribunalului Suprem
Decizie nr. 513 din 09/03/1981
În caz de condamnare a inculpatului, costul expertizei dispuse de organul de urmărire penală sau de către instanţă se include în cheltuielile judiciare la plata cărora inculpatul va fi obligat, indiferent dacă efectuarea expertizei s-a dispus din oficiu, ori la cererea părţii civile. Într-un atare caz, obligarea părţii civile la plata costului expertizei este nelegală.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 208 raportat la art. 224 alin. 1 C. pen., obligându-l, totodată, la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 1.150 lei.
Instanţa a reţinut că inculpatul, îngrijitor la Institutul politehnic Timişoara, a sustras în mod repetat de la unitatea unde lucra 114 buc. dale marmorate, 160 kg deşeuri menajere şi o ladă din tablă inox valorând în total 2.788 lei; la percheziţia efectuată la domiciliul inculpatului s-au mai găsit şi alte materiale, despre care expertul contabil a arătat că nu se poate stabili că aparţin Institutului politehnic Timişoara.
Tribunalul judeţean a admis recursul inculpatului şi, între altele, a redus de la 1.150 lei la 350 lei cuantumul cheltuielilor judiciare la plata cărora inculpatul a fost obligat.
De asemenea, a fost admis recursul expertului contabil şi s-a dispus ca Institutul politehnic Timişoara să plătească suma de 800 lei către Biroul de experţi al judeţului Timiş, pe seama expertului, pentru expertiza efectuată de acesta.
Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.
Obligarea părţii civile Institutul politehnic Timişoara la plata retribuţiei pentru expert este greşită, iar pe cale de consecinţă este greşită şi diminuarea cuantumului cheltuielilor judiciare pe care trebuie să le plătească inculpatul condamnat.
Potrivit art. 116 C. proc. pen., când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.
Prin urmare, expertiza este un mijloc de probă asupra căruia au dreptul să dispună numai organul de urmărire penală ori instanţa de judecată, în cadrul procesului penal, nefiind relevantă, din acest punct de vedere, împrejurarea că efectuarea expertizei a fost dispusă din oficiu sau la cererea uneia din părţi.
Pe de altă parte, potrivit art. 189 C. proc. pen., cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, contravaloarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor precum şi orice alte cheltuieli ocazionale de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi, iar potrivit art. 190 alin. 4 şi 5 C. proc. pen. expertul are dreptul la o retribuţie, pentru îndeplinirea însărcinării date, ce se plăteşte din fondul cheltuielilor judiciare, special alocat, după ce şi-a îndeplinit însărcinarea.
Aşa fiind, şi cum potrivit art. 191 C. proc. pen., în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, este greşită hotărârea instanţei de recurs prin care s-a dispus ca retribuţia cuvenită expertului contabil, în sumă de 800 lei, să fie plătită de partea civilă Institutului politehnic Timişoara pentru considerentul că efectuarea expertizei contabile a fost dispusă la cererea acesteia.
Este greşită, de asemenea, diminuarea cuantumului cheltuielilor judiciare la plata cărora inculpatul a fost obligat de prima instanţă, de la 1.150 la 350 lei, în urma deducerii retribuţiei cuvenite expertului.
Publicată în broşura "Caiet nr. 21" din iulie 1984, a Tribunalului Suprem
Secţia penală a Tribunalului Suprem
BIBLIOGRAFIE:
Legislaţie:
1. Constituţia României
2. Codul penal român din 1969 actualizat
3. Codul de procedură penală actualizat
4. Al. Boroi, „Drept penal, partea generală”, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti 2006;
5. Al. Boroi, „Drept penal, partea generală”, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2006,
6. Ion Neagu, „Tratat de procedură penală”, Ed. Pro,
Bucureşti, 1997
7. Gh.Mateuţ, „Procedură penală. Partea specială, vol.I şi II,
Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1997, 1998,
8. Gr.Theodoru „Drept procesual penal. Partea specială, Editura
Cugetarea Iaşi, 1998,
9. C.Băbălău, „Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune
prev.de art.215 alin.4 Cod penal Revista „Dreptul”
nr.9/1997, pag.71,
10.E.Mihuleac, „Expertiza judiciară”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994,
11.R.Constantin „Expertizele - Mijloc de probă în procesul penal”,
Editura Tehnica, Bucureşti 2000,
12.E.Rădescu, „Expertiza financiar-contabilă în procesul penal”,
13. I.Neagu, „Drept procesual penal.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu