Viitorul aparţine celor care cred în frumuseţea propriilor vise.” (Eleanor Roosevelt)

Sunt Gabriela Padurariu din Iași iar acesta este locul meu virtual in care îmi expun opinia despre diverse aspecte juridice. Accept orice comentariu făcut cu bun simt doar pe marginea a ceea ce am scris pe acest blog. În privinta sfaturilor juridice vă rog să nu uitați că ele nu se pot acorda profesional decât față în față și nu virtual .
Informatiile de pe acest blog nu reprezintă consultanță juridică. Ele vor fi folosite doar în scop de informare generală, nu pentru luarea unor decizii. Pentru luarea unor decizii trebuie să mă contactați personal sau să apelați la alți profesioniști.
Aceste precizări au semnificația unei declinări de obligație.


DESPRE GABRIELA PĂDURARIU:

DESPRE GABRIELA PĂDURARIU: Recunoscută pentru atenţia sa la detalii, Gabriela Pădurariu reprezintă în instanţa de judecată cât şi în faţa altor autorităţi, persoane juridice – societăţi, ONG-uri, etc. – în diverse cauze civile, comerciale, penale, în special în executarea silită. Funcţie de interesul celui pe care îl reprezintă ştie să urgenteze sau să temporizeze soluţionarea unei cauze – în special executări silite, cauze comerciale sau procedura insolvenţei -, caută şi găseşte întotdeauna cele mai bune soluţii tehnice din punct de vedere juridic şi al strategiei soluţionării corecte a cauzei de către instanţa de judecată, în sensul că-i oferă toate informaţiile necesare atât în fapt cât şi în drept pentru ca aceasta să poată pronunţa o hotărâre legală şi temeinică. Din experienţa acumulată în practica dreptului execuţional civil, poate spune că stăpăneşte în amănunt toate subtilităţile şi tertipurile de care se folosesc atât părţile din executarea silită – creditor şi debitor – cât şi executorul judecătoresc şi chiar instanţa de executare, pentru tergiversarea urmăririi silite. De asemenea, cunoaşte foarte bine cum îşi ascund debitorii bunurile şi veniturile de la urmărire şi cum pot fi acestea găsite/descoperite sau/și readuse în patrimoniul debitorului pentru a putea fi executat silit. În cazul în care în legătură cu soluţionarea unei cauze s-au ivit probleme legate de ineditul situaţiei fie anterior sesizării autorităţii corespunzătoare, fie în derularea unui proces civil, comercial, penal, fie în faza de urmărire silită, a apelat la grupul de profesionişti în drept – grupul său de colaboratori - care s-a format în timp şi în care dezbat foarte serios probleme de drept material, obiectiv, substanțial, cât şi de procedură, căutând cele mai eficiente soluţii de rezolvare. Apără și argumentează exclusiv ce i se potrivește persoanei și ce poate duce speța respectivă atât din punct de vedere uman cât și juridic. De foarte multe ori a consiliat partea să renunțe la anumite pretenții pentru că nu puteau fi dovedite, pentru că erau doar ambiții și dorințe neîntemeiate și pentru că totodată nu poate munci, nu poate crea intelectual un lucru, o cerință care nu este validă, care nu e parte din povestea acelei persoane, a acelui dosar.

Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere

Arbitru judiciar - Secretar general - Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial;

Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere din Iași;

Reprezentant al Consiliului de Mediere în relația cu, Curtea de Apel Iași




ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB
SEDIUL PROFESIONAL:

Iaşi, str: Sărăriei nr. 58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com

Adresa:

Adresa:
Clic pe foto

Lista arbitri judiciari - Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial

Lista arbitri judiciari - Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial
Click pe fotografie

Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial

Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial
Clic pe fotografie

Arbitraj și Mediere

Corpul Profesional al Mediatorilor din Județul Iași

Despre Biroul de Mediator Gabriela Pădurariu:

Biroul de mediator Gabriela Pădurariu oferă servicii mediere în Iași în toate tipurile de conflicte, cu expertiză de abordare fie individual, fie ca echipă.


Dacă vă doriți o rezolvare rapidă pentru disputele dumneavoastră prin servicii de mediere,Biroul de mediator Gabriela Pădurariu cu sediul în Iași, vă pune la dispoziție servicii de mediere ce asigură rezolvarea rapidă a oricărui litigiu de la cele de drept civil precum : grănițuire, revendicare, evacuare, partaj, divorț, încredințare minori, vizitare minori, executarea contractelor, litigii între asociați, la cele de drept penal – plângeri prealabile de lovire, tulburare de posesie, distrugere, precum și de dreptul muncii – drepturi salariale, concedieri.


Medierea reprezintă o alternativă în raport cu justiția de soluționare a conflictelor dintre părți, prin care o terță persoană neutră, imparțială și fără putere de decizie – mediatorul – ajuta părțile să găsească împreuna o soluție care să rezolve neînțelegerile dintre ele.


Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluționare a litigiilor – ADR ( Alternative Dispute Resolution).

Numărul din ce în ce mai mare al proceselor din instanțe este semnificativ pentru lipsa de dorință, dar și de informare a justițiabililor de a folosi cu eficiență dialogul pentru rezolvarea disputelor.

Pentru ca mediul juridic actual descurajează soluționarea rapidă a disputelor, pentru unele conflicte, societatea are nevoie de o modalitate mai eficientă de rezolvare a acestora. Această modalitate este medierea.

Procedura medierii costă și durează relativ mai puțin, aceasta se desfășoară în condiții de confidențialitate maximă, mediatorul având obligația de a păstra secretul dezbaterilor, atât față de persoanele cu care intră în contact în cadrul procedurii de mediere, cât și față de experții pe care părțile îi angajează în diferite cauze.

Protected by Copyscape Duplicate Content Penalty Protection

NOUTĂȚI LEGISLATIVE, EVENIMENTE JURIDICE ȘI OPINII JURIDICE

NOUTĂȚI LEGISLATIVE, EVENIMENTE JURIDICE ȘI OPINII JURIDICE

20 aprilie 2011

APĂRAREA DREPTULUI PE CALE DE EXCEPŢIE - Text preluat integral de pe site-ul http://www.cristidanilet.ro/

CAP. I. CONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea I. Apărări şi excepţii

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile ocrotite de lege.

Acţiunea poate fi exercitată nu numai sub formă de cerere ( prin care reclamantul formulează pretenţii) dar şi sub formă de apărare (prin care pârâtul desfăşoară o activitate asemănătoare cu cea a reclamantului creând însă o altă soluţie dată cauzei decât cea urmărită de reclamant).

Prin urmare, atât timp cât nu se abţine şi nu recunoaşte expres pretenţiile reclamantului, pârâtul se poate opune acestora prin următoarele atitudini :

- o atitudine defensivă: neagă sau contestă dreptul invocat de reclamant;

- o atitudine activă, ofensivă: ridică o excepţie de natură să paralizeze cererea reclamantului;

- ridică pretenţii proprii împotriva reclamantului : prin cererea reconvenţională .

-

Apărarea în procesul civil poate viza fondul dreptului (apărarea de fond sau propriu-zisă, sau restrânsă) ori partea formală, procedurală a judecăţii ( apărări procesuale sau excepţii procesuale).

1. Apărarea de fond este mijlocul prin care se tinde la respingerea pretenţiei dedusă judecăţii ca neîntemeiată, nefondată , după examenul fondului acestei pretenţii. Astfel, se combat direct şi pe bază de probe pretenţiile formulate în acţiune, fie negând existenţa raportului juridic, fie susţinând că dreptul invocat s-a stins dintr-o cauză judiciară ulterioară (plată, compensaţie, etc.) sau se fac alte apărări prevăzute în dreptul civil material.

Apărările de fond pot fi :

- În fapt : se invocă împrejurări de fapt;

- În drept : se invocă dispoziţii legale.

1. Excepţiile procesuale, sunt mijloace de apărare prin care partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă, în condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii neregularităţi procedurale privind dreptul material la acţiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea temporară sau perpetuă a judecăţii în fond. Sunt reglementate în Cartea a II-a, Cap. III, Secţiunea II din codul de procedură civilă.



Secţiunea II. Clasificarea excepţiilor procesuale

După obiectul lor (art. 137 c.pr.civ.).

Excepţii de procedură- vizează anumite iregularităţi procedurale:

- încălcarea normelor de competenţă a instanţei :excepţia de necompetenţă generală, excepţia de necompetenţă materială, excepţia de necompetenţă teritorială;

- încălcarea normelor de organizare judecătorească : excepţia de nelegală compunere, excepţia de incompatibilitate, excepţia de nelegală constituire, excepţia de recuzare, excepţia de strămutare, excepţia de delegare;

- încălcarea normelor de procedură propriu-zise, referitoare la : activitatea de judecată: excepţie de litispendenţă , excepţie de conexitate;

Actele de procedură în care se materializează activitatea procesuală : excepţia lipsei citării sau neregulatei citări a părţii, excepţii de nulitate, excepţia de netimbrare a cererii, excepţia de perimare a acţiunii sau a cererii de executare silită, excepţia decăderii din drepturi, excepţia de tardivitate; în ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu, excepţia lipsei reprezentantului sau asistentului pentru cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi excepţia nedovedirii calităţii de reprezentant, acestea sunt în realitate, excepţii de fond, dar c. pr. civ. le include în excepţiile de procedură (art. 161).

Excepţii de fond : sunt impedimente pentru exercitarea dreptului la acţiune, vizând deci fondul acţiunii şi nu al dreptului;

- lipsa condiţiilor de exercitare a dreptului procesual la acţiune: excepţia lipsei calităţii procesuale active sau pasive a părţii, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă sau de exerciţiu, excepţia lipsei dovezii a calităţii de reprezentant, excepţia nematurităţii sau lipsei de interes, excepţia inexistenţei dreptului la acţiune sau a prematurităţii acţiunii, excepţia abuzului de drept procesual, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii civile la instanţa civilă cât timp partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal (electa una via, non datur recursus ad alteram), excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în constatare atunci când se poate cere realizarea dreptului, excepţia inadmisibilităţii apelului în cazul hotărârilor definitive sau a hotărârilor de expedient, excepţia inadmisibilităţii recursului contra hotărârilor irevocabile, excepţia inadmisibilităţii sesizării de transformare a amenzii în închisoare când legea nu le prevede alternativ, excepţia lipsei procedurii prealabile în materia contenciosului administrativ.

- Transpunerea pe plan procesual a unor principii de drept material de care se leagă dreptul la acţiune : excepţia puterii de lucru judecat (art. 1201 c.civ.), excepţia prescripţiei extuctive (Decretul 167/1958), excepţia de uzucapiune (există însă opinia că uzucapiunea, nulitatea relativă a unui act juridic, rezoluţiunea unui contract, vor putea fi opuse, ca mijloace de apărare, numai prin contraacţiune sau acţiune distinctă, supuse timbrării), excepţia de compromis, excepţia de tranzacţie, excepţia de achiesare, excepţia beneficiului de diviziune sau de discuţiune, excepţia procesului rău condus (exceptio moi processus) art. 1351 c.civ. , excepţia de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale (non adim pleti contractus), excepţia de retract litigios.

În ce priveşte excepţia dedusă din interdicţia cuprinsă în adagiul „nemo auditus propriam turpitudinem allegans”, aceasta vizează neândeplinirea cerinţei ca dreptul pretins să fie recunoscut şi ocrotit de lege, deci instanţa va respinge cererea ca nefondată şi nu ca inadmisibilă.

După efectul produs :

- Excepţii dilatorii sunt cele care tind la amânarea judecăţii. Excepţia lipsei citării sau a viciului citării ( de exemplu nerespectarea termenului de 5 zile libere înainte de termenul de judecată pentru citarea regulată a părţii) excepţia de necompetenţă, excepţia de incompatibilitate sau de recuzare, excepţia de litisprudenţă sau de conexitate, etc. unii autori reţin şi categoria excepţiilor declinatorii, adică cele care în caz de admitere au ca rezultat trimiterea cauzei unei alte instanţe (necompetenţa, litisprudenţa, conexitatea) dar şi acestea au ca efect amânarea cauzei.

- Excepţii peremptorii sunt cele care tind la respingerea sau anularea cererii ori la stingerea procesului :excepţia prescripţiei extractive, excepţia puterii lucrului judecat, excepţia de perimare, excepţia lipsei obiectului acţiunii, etc.. Excepţiile de fond produc întotdeauna un efect peremptoriu. Sunt unele excepţii care încep prin a avea un efect dilatoriu (când instanţa va acorda întâi termen pentru împlinirea lipsurilor), dar sfârşesc peremptoriu (dacă lipsurile nu sunt împlinite), cererea se respinge sau se anulează: excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu, excepţia lipsei semnăturii de pe cerere, partea lipseşte la acel termen, excepţia lipsei dovezii de reprezentant, excepţia de netimbrare sau insuficienta timbrare (art. 151 c.pr.civ., 133 alin. 2 c.pr.civ., art. 20 diin Legea 146/1997).

După caracterul normelor încălcate:

- excepţii absolute, sunt cele care privesc normele imperative de ordine publică: excepţia de incompatibilitate, excepţia de necompetenţă generală, materială sau teritorială exclusivă, excepţia de prescripţie, excepţia puterii lucrului judecat şi excepţiile care uzează normele ce determină ordinea firească a judecăţii ( procedura prealabilă, ordinea dezbaterilor, organizarea căilor de atac, etc.) şi cele care consacră principii fundamentale ale dreptului procesual civil (publicitatea, contradictorialitatea, etc.).

- excepţii relative, care privesc încălcarea unor norme dispozitive :excepţia de recuzare, excepţia de necompetenţă teritorială de drept comun şi alternativă, etc. .



Secţiunea III. Invocarea şi soluţionarea excepţiilor

Excepţiile absolute pot fi invocate de către părţi, de procuror, dacă participă la proces, sau de către instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar şi direct în apel sau în recurs (în acest ultim caz numai dacă, potrivit art. 162 c.pr.civ. nu este nevoie de verificarea în afara dosarului a împrejurărilor de fapt). Renunţarea părţilor de a se prevala de o asemenea excepţie este inoperantă.

Excepţiile relative nu pot fi invocate decât de către partea interesată (adică partea în favoarea căreia au fost cerute) şi numai la prima zi de înfăţişare (pârâtul şi prin întâmpinare) sau la termenul următor celui în care s-a săvârşit neregularitatea, potrivit disp. art. 118 şi 132 c.pr. civ. Nerespectarea acestor dispoziţii se sancţionează cu decăderea din dreptul de a mai invoca excepţii (art. 136 c.pr.civ.).

Instanţa nu le poate lua în considerare din oficiu, dar în baza rolului activ poate atrage atenţia părţii interesate că are dreptul de a invoca excepţia. În fine, ele pot fi acoperite prin voinţa sau tăcerea părţii îndreptăţite a le propune.

Căile prin care pot fi invocate excepţiile depind de etapa sau faza procesului civil şi de natura normelor încălcate : prin întâmpinarea (art. 115 pct. l) intervenţia scrisă sau orală la prima zi de înfăţişare (art. 118) sau pe parcursul dezbaterilor, apelul, recursul, contestaţia în anulare obişnuită (art. 317)sau cea specială (art. 318), revizuirea, recursul în anulare.

Spre deosebire de excepţii, în ceea ce priveşte apărarea de fond, deşi legea prevede că pârâtul trebuie să-şi precizeze punctele de apărare în anumite condiţii (art. 1525, 118, 132c.pr.civ.) totuşi, dacă partea n-a satisfăcut aceste cerinţe, mai păstrează dreptul de a se apăra, discutând în tot cursul procesului temeiurile de fapt şi de drept invocate de partea adversă.

Instanţa va rezolva excepţiile, dacă se invocă mai multe, într-o ordine dedusă din caracterul şi efectele produse. Astfel, întâi se vor soluţiona excepţiile legate de investirea instanţei, apoi cele care privesc competenţa, compunerea sau constituirea instanţei, puterea de lucru judecat, prescripţia.

Instanţa, sesizată de reclamant competentă să rezolve cererea sa, se va pronunţa şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, potrivit regulei „judecătorul acţiunii este judecătorul excepţiunii” (art. 17 c.pr.civ.).

În privinţa soluţionării, art. 137 alin. 1 c.pr.civ. obligă instanţa să se pronunţe înainte de a intra în fondul dezbaterilor asupra excepţiilor ( de procedură şi de fond) care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Se evită astfel o judecată inutilă sau efectuarea unor acte de procedură ce ar trebui ulterior refăcute de către instanţa de judecată.

Conform art. 137 alin. 2, dacă pentru dovedirea temeiniciei excepţiei este necesară administrarea unor probe comune cu cele privitoare la dovada fondului cererii, atunci excepţia se va uni cu fondul. În cazul în care excepţia se va respinge, probele rămân câştigate cauzei. Astfel, dacă se invocă lipsa calităţii procesuale active într-o acţiune reală şi excepţia se admite, acţiunea se va respinge nu ca nefondată, ci pentru lipsa calităţii procesuale active, dar dacă excepţia se va respinge, acţiunea nu este admisă automat ci soluţia depinde şi de celelalte apărări.

Pentru a se pronunţa asupra excepţiei invocate, aceasta trebuie pusă mai întâi în discuţia părţilor, respectându-se astfel principiul contradicţionalităţii. În aplicarea principiului, rolul activ al judecătorului, consacrat în art. 129 şi 130 c,pr.civ. cu aplic. Disp. art. 118 c.pr.civ. în materia excepţiilor, instanţa nu se va limita doar la ridicarea din oficiu a excepţiilor absolute, ci trebuie să pună în discuţie şi problema privind normele dispozitive pe care partea le ignoră şi care ar putea influenţa existenţa sau valabilitatea raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa va lua act de renunţarea părţii interesate la posibilitatea invocării unei excepţii procesuale relative, dar numai dacă nu se urmăreşte eludarea legii, atragerea unor interese ale terţelor persoane , ori dacă partea nu a fost victima erorii (art. 5 şi 966 c.civ.).

La dezbaterea excepţiei invocate, primul are cuvântul reclamantul, pârâtul având ultimul cuvânt. Dacă pârâtul a ridicat excepţia, ordinea se inversează. Terţii participanţi la proces vor lua cuvântul potrivit poziţiei lor procesuale : intervenientul principal şi terţul introdus în cond. art. 57, după reclamant, intervenientul accesoriu, după partea pe care o sprijină în proces, chematul în garanţie, după cel care l-a introdus în proces.

Procurorul – cu excepţia cazului când a introdus acţiunea, situaţie în care are poziţia procesuală de reclamant- va avea ultimul cuvânt.

La judecata căilor de atac operează aceleaşi reguli : primul are cuvântul cel ce exercită calea de atac, iar intimatul are poziţia pârâtului

Dacă instanţa găseşte că excepţia ridicată este întemeiată, o va admite, pronunţând o :

- Încheiere, atunci când dispune amânarea judecăţii, pentru un alt termen;

- Hotărârea (sentinţă sau decizie, după stadiul în care se află judecata) atunci când pronunţă declinarea competenţei, respingerea sau anularea cererii, perimarea.

Dacă excepţia este neîntemeiată, instanţa o va respinge printr-o încheiere şi continuă judecata. Această încheiere are caracter interlocutoriu, în sensul că leagă instanţa, aceasta nemaiputând reveni asupra soluţiei date.

Împotriva încheierii de admitere sau de respingere a excepţiei se pateu declara apel sau recurs numai odată cu fondul (art. 282 alin. 1 c.pr.civ.), dacă legea nu prevede expres o altă soluţie (ex. art. 34 alin. 1 prevede că încheierea prin care s-a admis recuzarea nu poate fi atacată prin nici o cale de atac).

Hotărârea prin care s-a admis excepţia, dacă este pronunţată de prima instanţă, poate fi atacată cu apel. În cazul perimării calea de atac este recursul, iar termenul curge de la data pronunţării 8art. 252 alin. 3 c.pr.civ.).

Secţiunea IV . Caracteristicile excepţiilor procesuale

1. Excepţia este una din formele de manifestare a acţiunii, deci presupune existenţa unui proces civil în curs- de aceea ele se numesc procesuale.. Există însă excepţii care se pot invoca direct între părţi, fără intervenţia instanţei (ex: excepţia de neândeplinire a obligaţiilor contractuale), dar ele nu intră în sfera analizei noastre.

2. Excepţia este un mijloc de apărare, deci este folosită de către pârât. Excepţiile absolute pot fi însă ridicate şi de către reclamant, intervenienţii din proces, precum şi chiar de instanţă.

3. Excepţia este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept material sau procesual, dar nu pun în discuţie fondul dreptului şi trebuie valorificate, de regulă, înainte de dezbaterea fondului. Chiar dacă excepţia a fost unită cu fondul sau dacă excepţiile absolute au fost invocate după intrarea în dezbateri, nu se pune în discuţie fondul dreptului.

4. Admiterea excepţiei este: - în cazul excepţiilor dilatorii : un obstacol temporar în soluţionarea cererii principale, ducând la declinarea competenţei, refacerea unor acte sau la amânarea judecăţii;- în cazul excepţiilor peremptorii, determinând anularea sau respingerea cererii ori stingerea procesului; în acest caz cererea nu se respinge ca nefondată (pentru că în rezolvarea excepţiei nu se examinează fondul dreptului) ci ca inadmisibilă, prematură, introdusă de o persoană fără calitate, netimbrată. În schimb, apărările de fond- atunci când sunt primite- duc la respingerea acţiunii ca nefondată.

5. Admiterea excepţiei procesuale nu afectează de regulă dreptul reclamantului, iar hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii, nu are putere de lucru judecat cât priveşte fondul dreptului (cum este cazul apărărilor de fond).

Dacă cererea a fost respinsă ca prematură, ea poate fi reiterată după împlinirea termenului. Dacă instanţa a admis excepţia de prescripţie sau aceea a puterii lucrului judecat, cererea suferă un eşec definitiv, litigiul nemaiputând fi redeschis sub nici o formă. Dacă sa admis excepţia lipsei de calitate procesuală activă, cererea nu va mai putea fi reluată de către aceeaşi persoană, dar există posibilitatea aceasta pentru persoana care justifică calitatea procesuală.



CAPITOLUL II: EXCEPŢII DE PROCEDURĂ

Secţiunea I. Excepţii ce vizează încălcarea normelor de competenţă

a instanţei (excepţia de necompetenţă)

Explicaţii : Necompetenţa unei instanţe poate fi invocată în cursul judecăţii ( în primă instanţă sau în căile de atac) prin excepţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre, mijlocul va fi apelul, respectiv recursul (căci acestea nu sunt cereri noi (art. 294 alin. 1). Împotriva unei hotărâri irevocabile necompetenţa poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare de drept comun.

Caracteristici :Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură şi dilatorie, reglementată în art. 158-160 c.pr.civ. . Caracterul ei absolut sau relativ diferă după felul normelor încălcate:

Excepţia de necompetenţă absolută ( art. 159 c.pr.civ.). Aceasta operează în cazul încălcării competenţei generale (în absenţa indicării în lege a unor organe speciale de jurisdicţie, competenţa de judecată revine de drept instanţelor judecătoreşti ), iar din cadrul competenţei jurisdicţionale, sunt vizate competenţa materială (art. 1-4 c.pr.civ.) şi competenţa teritorială exclusivă sau excepţională (pricinile referitoare la starea şi capacitatea persoanelor şi cazurile prev. de art. 13-16 c.pr.civ. în materie contravenţională, etc.).

Poate fi invocată de oricare dintre părţi (chiar şi de reclamantul care a pricinuit greşita sesizare), de procuror dacă participă sau de către instanţă, din oficiu, în orice stare a pricinii, chiar direct în apel sau în recurs, deşi încadrarea a avut loc la prima instanţă, unde nu a relevat-o nimeni.

Părţile nu pot conveni să deroge de la regulile competenţei absolute, deci viciile nu pot fi acoperite prin voinţa lor expresă sau tacită.

Excepţia de necompetenţă relativă. Se poate ridica această excepţie în cazul încadrării competenţei teritoriale de drept comun (art. 5 şi art. 7 c.pr.civ.) sau alternative ( art,. 6, art. 7 alin. 2, art. 8-11, art. 453 c.pr.civ.).

Excepţia poate fi invocată numai de către partea în interesul căruia a fost creată, adică la prima instanţă de către pârât (art. 158 alin. Ultim ), chematul în garanţie dacă acesta îl apără în proces pe pârât sau de către titularul dreptului dacă acesta recunoaşte susţinerile pârâtului pe care îl înlocuieşte în proces.

Această excepţie trebuie invocată cu prioritate prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, la prima instanţă dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Dacă partea discută alte aspecte este decăzută din drepturile de mai invoca necompetenţa relativă.

Instanţa nu o poate invoca din oficiu, dar în virtutea rolului activ, poate atrage atenţia pârâtului asupra acestui drept.

Părţile pot conveni, expres sau tacit, să deroge de la dispoziţiile legii, prorogând competenţa instanţei.

Rezolvare: Rezolvarea excepţiei de necompetenţă este comună, indiferent de caracterul ei. Ea se soluţionează înaintea altor eventuale excepţii procesuale.

Excepţia se pune, obligatoriu, în discuţia părţilor. Dacă pentru

soluţionarea ei este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu

dezlegarea în fond a pricinii, excepţia se va uni cu fondul (art. 137 ).

Dacă instanţa respinge excepţia, se va da o încheiere cu caracter inter-

locutoriu care poate fi atacată cu apel sau recurs numai odată cu fondul

(art. 158 alin. 2 ). Instanţa va trece apoi la judecarea cauzei.

Dacă excepţia este admisă, instanţa se desesizează, pronunţând o hotărâre ( sentinţă sau decizie) prin care se dispune trimiterea pricinii la instanţa competentă sau la alt organ de jurisdicţie competent potrivit legii (art. 158 alin. 1 ). Dacă competent este un organ al statului, fără activitate jurisdicţională, prin hotărâre se va respinge cererea ca inadmisibilă ; iar dacă litigiul conţine un element de extraneitate şi competent este un organ de jurisdicţie dintr-un alt stat, admiţând excepţia, se va respinge prin hotărâre cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române ( art. 157, legea 105/1992).

Hotărârea se dă cu drept de apel sau de recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare, şi nu de la comunicare (art. 158 alin. 3 ). După ce hotărârea de declinare a competenţei rămâne irevocabilă, dosarul se trimite la organul competent, dar dacă calea de atac este exercitată chiar de către partea care a cerut declinarea, dosarul poate fi trimis de îndată, fiind evident interesul de a tergiversa judecata (art. 158 alin. 4).

Actele de procedură ale instanţei sesizate iniţial sunt lovite de nulitate (art. 105 alin. 1 ) ; probele administrate de către instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii, neputând fi refăcute decât pentru motive temeinice (art. 160 ).

Hotărârea de declinare a competenţei, rămasă irevocabilă, are putere de lucru judecat, numai în ceea ce priveşte instanţa care se dezînvesteşte: organul căruia i se trimite dosarul nu este legat de această hotărâre, putând considera că primirea este de competenţa instanţei întâi sesizate şi în urma declinării de competenţă conflictul negativ de competenţă va fi soluţionat conf. art. 20-22 c.pr.civ.).

Dacă necompetenţa a fost invocată prin formularea unui motiv de apel, care a fost admis de instanţă şi s-a dispus desfiinţarea hotărârii pentru lipsă de competenţă, cauza va fi trimisă organului jurisdicţional competent (art. 279 alin. 2 c.pr.civ.).

Dacă necompetenţa a fost invocată printr-un motiv de recurs şi recursul a fost admis, hotărârea atacată va fi casată, pentru lipsă de competenţă şi cauza trimisă organului competent (art. 312 alin. 2 c.pr.civ.). În cazul în care însăşi instanţa de recurs este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza în fond.

Instanţa competentă în judecarea recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate de tribunale în primă instanţă, în materie de contencios administrativ, este curtea de apel şi Curtea Supremă de Justiţie.

După cum s-a observat, conflictele de competenţă există între instanţele judecătoreşti. Astfel încât, dacă completul de judecată consideră că cererea trebuie rezolvată de un anumit complet, ia act prin încheiere şi preşedintele instanţei rezolvă administrativ acest transfer ;dacă preşedintele instanţei nu este de acord sau dacă completul căruia i s-a repartizat dosarul constată că primul complet a fost bine sesizat, încheierea poate fi atacată cu apel sau recurs, căci s-ar ajunge la întreruperea cursului justiţiei. Dacă competentă este o altă secţie a aceleiaşi instanţe, dosarul se trimite acesteia prin încheiere.



Secţiunea II. Excepţii ce vizează încălcarea normelor de organizare judecătorească

1. Excepţia de greşită compunere sau constituire a instanţei

Explicaţii : Greşita compunere a instanţei priveşte judecarea cauzei de un număr mai mic sau mai mare de judecători, prin încălcarea disp. art.17 din Legea 92/92, republicată (cauzele se judecă în primă instanţă de un judecător, în apel de 2 judecători, cu posibilitatea formării unui complet de divergenţă, iar în recurs de 3 judecători) ale art. 6 din O G. 179/1999 8 în completul de soluţionare a conflictelor de muncă şi litigiilor de muncă în primă instanţă, alături de judecător stau doi asistenţi judiciari dintre care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar celălalt sindicatele), ale art. 17 din Legea 56/1993 republicată (completele de judecată de la curtea Supremă de Justiţie se constituie cu 3 judecători din aceeaşi secţie sau dacă acest lucru nu se poate realiza, cu judecători de la celelalte secţii numiţi de preşedintele Curţii Supreme de justiţie), ale art. 18 (completul de 9 judecători de la curtea Supremă de justiţie) sau de art. 20 (când Curtea Supremă de Justiţie judecă în Secţii Unite iau parte ¾ din numărul membrilor în funcţie) din aceeaşi lege.

Greşita constituire a instanţei vizează lipsa grefierului (fără de care şedinţa de judecată nu poate avea loc), a procurorului (când participarea acestuia este obligatorie în cauzele civile ) sau a magistratului-asistent 8 de la şedinţele de judecată ale Curţii Supreme de Justiţie).

Caracteristici :Această excepţie este de procedură dilatorie şi absolută. Poate fi invocată de către părţi, procuror sau de instanţă din oficiu, oricând în cursul procesului civil. Se rezolvă după soluţionarea excepţiei de necompetenţă.

Soluţii : Dacă excepţia de greşită compunere se admite, se va lua act prin încheiere iar preşedintele instanţei va transfera dosarul la un complet constituit legal. Pentru greşita constituire, se va amâna la un termen pentru care se vor lua măsurile necesare.

Dacă excepţia se invocă ca un motiv de apel sau recurs, care este admis, hotărârea va fi desfiinţată, respectiv casată în vederea rejudecării.

În caz că excepţia este netemeinică, se va respinge prin încheiere şi se va continua judecata.



2. Excepţia de incompatibilitate

Explicaţii : Incompatibilitatea priveşte situaţia în care un judecător nu poate participa la judecata unei cauze. Cazurile de incompatibilitate sunt expres prevăzute de lege, în art. 24 c.pr.civ. şi sunt în număr de două .

Caracteristici : Este o excepţie de procedură dilatorie şi absolută, care sancţionează încălcarea art. 24 de către judecător. Poate fi invocată de către părţi, procuror şi instanţă din oficiu, oricând în cursul procesului civil sau ca motiv de apel ori recurs nu însă şi pe calea contestaţiei în anulare.

Soluţii : Dacă se invocă pe cale de excepţie care este admisă prin încheiere, judecătorii vizaţi se vor retrage din completul de judecată. Respingerea se face tot prin încheiere, atacabilă cu apel sau recurs (după caz) odată cu fondul.



3. Excepţia de recuzare



Explicaţii: Judecătorul, procurorul , grefierul sau magistratul-asistent, este obligat potrivit art. 25 şi 36 c.pr.civ. să facă declaraţie de abţinere în cazul în care există vreun motiv de recuzare. Cazurile de recuzare sunt expres prevăzute de lege în art. 27 c.pr.civ. .

Caracteristici : Este o excepţie de procedură dilatorie şi absolută, care sancţionează încălcarea art. 27 de către cei arătaţi mai sus. Poate fi invocată de către părţi sau procuror, pentru fiecare persoană vizată în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri (sub sancţiunea decăderii ) iar dacă motivul s-a ivit ulterior, de îndată ce partea a cunoscut acest motiv şi judecătorul recuzabil poate declara că se abţine (astfel hotărârea va rămâne valabilă).

Soluţionare: Cererea de recuzare se soluţionează de un complet de judecată din care nu poate face parte judecătorul recuzabil ,dacă datorită abţinerii sau recuzării nu se poate forma completul, sau dacă sunt recuzaţi toţi judecătorii unei instanţe, se judecă de către instanţa superioară (pentru membrii unei secţii C. S. J va judeca membrii altei secţii ) conf. art. 30 c.pr.civ.. Cererea se judecă în camera de consiliu, fără citarea părţilor; cel recuzat este anunţat numai dacă este necesar ; nu se face nici un act de procedură în cauza de pe rol 8art. 31 ). Instanţa admite cererea prin încheierea neatacabilă (art. 34 alin. 1 ) precizând în ce măsură actele îndeplinite de cel recuzat rămân valabile. Din noul complet nu va mai face parte cel recuzat (art. 32), dacă cererea a a judecat-o instanţa superioară şi s-a admis, se va desemna o altă instanţă de acelaşi grad cu cea sesizată iniţial (art. 33 ).

Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este atacabilă odată cu fondul (art-. 34 alin. 2 ), iar dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, va reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă (art. 34 alin. Ultim ). Dacă cererea de recuzare a fost făcută cu rea credinţă, instanţa va condamna pe cel care a făcut-o la o amendă de 3.000-10.000 lei şi la despăgubirea părţii vătămate (art. 35 ) – formă a răspunderii pentru abuz de drept procesual (art. 723 c.pr.civ.).



4. Excepţia de strămutare

Explicaţii : Strămutarea este o formă de prorogare judecătorească de competenţă ( căci intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti) menită să asigure obiectivitatea şi prestigiul instanţei.

Caracteristici : Este o excepţie procesuală care vizează instanţa de judecată şi nu competenţa. Dacă se invocă şi excepţia de necompetenţă, aceasta va avea prioritate.

Excepţia de strămutare operează în cazurile prev. de art. 37 c.pr. civ.;

a. –când una din părţi are două rude sau afini până la gradul IV printre magistraţii instanţei.

Aici excepţia este de procedură, dilatorie şi relativă. Magistratul are obligaţia să se abţină conf. art. 25 şi 27 pct. 1 c.pr. civ.. În caz contrar, partea interesată poate cere recuzarea sa ori poate cere strămutarea cauzei. În acest din urmă caz, norma fiind dispozitivă, strămutarea se va cere numai de partea adversă celei care este în relaţie de rudenie cu magistraţii sau de procuror.

Potrivit art. 38 alin. 1 c.pr. civ. această excepţie se invocă, sub sancţiunea decăderii, numai înainte de începerea dezbaterilor şi se depune la instanţa ierarhic superioară în formă scrisă.

b. – când există bănuiala legitimă ( se presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de împrejurările pricinii, calităţii părţilor, vrăjmăşiilor locale.

Excepţia este de procedură, dilatorie şi absolută, care poate fi invocată de către orice parte din proces sau de procuror ( nu şi de către judecător, care este obligat să se abţină), în orice stare a pricinii. Competenţa soluţionării revine Curţii Supreme de Justiţie.

c. – pe motiv de siguranţă publică ( când există împrejurări ce ar periclita siguranţa publică, ordinea şi liniştea în localitate sau împrejurimi).

Excepţia este de procedură, dilatorie şi absolută, dar poate fi invocată numai de către procurorul de la Parchetul de pe lângă curtea Supremă de Justiţie, în orice stare a pricinii. Competenţa revine şi aici Curţii Supreme de Justiţie.

Soluţionare : Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu (art. 40 c.pr.civ.) Cererea nu atrage suspendarea judecăţii, măsură care însă poate fi dispusă de preşedintele instanţei competente, când solicită dosarul pricinii, fără citarea părţilor.

Strămutarea se soluţionează prin hotărâre (care este o sentinţă ) ce nu se motivează şi care nu poate fi atacată cu apel sau recurs ( ci doar prin calea contestaţiei în anulare de drept comun şi a revizuirii).

Dacă a fost făcută cu rea credinţă, instanţa îl va condamna pe cel care a făcut cererea de strămutare la o amendă cuprinsă între 3.000-10.000 lei şi la despăgubirea părţii vătămate (art. 40 alin. ultim, rap. La art. 35 c.pr. civ. ). Judecata iniţială va continua , când se admite cererea, cauza se trimite la o instanţă egală în grad cu cea sesizată iniţial, arătându-se în ce măsură actele îndeplinite se păstrează. Dacă între timp instanţa aceasta s-a pronunţat asupra fondului, se va exercita calea de atac, iar în faţa instanţei se va invoca hotărârea de strămutare, existând astfel posibilitatea casării cu trimitere la instanţa stabilită prin hotărâre de strămutare; în cazul strămutării unui recurs, calea de atac este contestaţia în anulare prev. de art. 317 pct. 2 ( competenţa absolută a instanţei).

5. Excepţia de delegare a instanţei



Explicaţii: Potrivit art. 23 c.pr.civ. dacă instanţa competentă este împiedicată un timp îndelungat să funcţioneze din cauza unor împrejurări excepţionale (este vorba de calamităţi naturale, stare de carantină, stare de război, etc.) se poate apela la instituţia delegării instanţei. Este tot un caz de prorogare judiciară de competenţă.

Caractere :Este o excepţie de procedură, dilatorie şi relativă. Poate fi invocată numai de către partea interesată, oricând în timpul procesului. Cererea se adresează în formă scrisă către Curtea Supremă de Justiţie.

Soluţionare : Curtea Supremă de Justiţie, dacă se constată existenţa acelor împrejurări excepţionale, va admite cererea, va desemna o instanţă egală în grad cu cea împiedicată să funcţioneze.

Până în prezent în practică nu a fost cazul să se recurgă la această instituţie.

Secţiunea III. Excepţiile privind încălcarea normelor de procedură propriu-zise.

A. Excepţii care vizează activitatea de judecată

1. Excepţia de litispendenţă (art. 163).

Excplicaţii : Potrivit art. 163 alin. 1 c.pr.civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe. Regula consacră principiul „non bis in idem”.



Litispendenţa este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi pricină. Sunt necesare 3 condiţii:

Să existe cel puţin două cereri de chemare în judecată, care să aibă aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză (ne referim desigur, la causa debendi, adică cauza cererii, temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere).Este de observat că aceste elemente sunt esenţiale şi pentru autoritatea de lucru judecat (art. 1201 c.pr.civ.), dar în cazul de faţă este necesar să nu existe vreo hotărâre definitivă.

Cererile să fie pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite(adică instanţele să fie legate prin citarea părţilor)dar deopotrivă de competente, căci altfel se invocă excepţia de necompetenţă.

Pricinile să se afle în faţa instanţelor de fond, chiar dacă o cerere se află în faţa primei instanţe şi alta în faţa instanţei de apel. Dacă una din cereri a ajuns în faţa instanţei de recurs, se va invoca în a doua pricină, autoritatea de lucru judecat relativă a hotărârii definitive, ce a fost atacată cu recurs şi se va solicita suspendarea judecăţii până la soluţionarea recursului.

Caracteristici: Excepţia litispendenţei este o excepţie de procedură dilatorie (unii spun chiar de declinare) şi absolută. Ea poate fi ridicată de părţi, procuror sau judecător, în orice stare a pricinii, în faţa instanţelor de fond (art. 163 al. 2 ).

Dacă instanţele au acelaşi grad, excepţia se ridică în faţa ultimei instanţe sesizate, iar dacă au grade diferite, excepţia se va ridica în faţa instanţei de grad mai mic.

Soluţionare: Dacă este nefondată, excepţia se respinge prin încheiere interlocutorie ce va putea fi atacată cu apel sau cu recurs numai odată cu fondul..

Dacă se admite se va pronunţa o hotărâre, prin care instanţa se dezînvesteşte, pricina fiind trimisă la instanţa sesizată mai întâi. Dacă o cerere este judecată de prima instanţă sau de instanţa de apel, iar cealaltă la instanţa ce judecă după casare reunirea se va face la instanţa care rejudecă fondul.

Hotărârea se dă cu drept de atac, potrivit dreptului comun.

2. Excepţia de conexitate (art. 164).

Explicaţii : Conform art. 164 alin. 1, părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al cărui obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură.

Spre deosebire de litispendenţă, aici este suficient, ca aceeaşi parte să figureze în toate pricinile şi ca între aceste pricini să fie o strânsă legătură de obiect sau cauză. Deosebirea esenţială este că aici ne aflăm în faţa unor pricini deosebite şi nu în faţa aceleiaşi pricini.

Astfel, există legătură între cererea vânzătorului care acţionează pe cumpărător pentru plata preţului şi acţiunea cumpărătorului contra vânzătorului pentru a se constata nulitatea vânzării ; la fel între cereri care au ca obiect executarea contractului şi cea care are ca obiect rezilierea lui.

Caracteristici : Conexitatea este un caz de prorogare a competenţei. Excepţia de conexitate, este o excepţie de procedură, dilatorie, chiar declinatorie, şi relativă. Cu toate acestea, întrucât conexitatea vizează buna administrare a justiţiei în evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii, ea poate fi invocată nu numai de către părţi, ci şi de către instanţă, din oficiu, potrivit art. 164 alin. 2, în tot cursul procesului, în faţa primei instanţe ( şi nu numai anterior dezbaterii în fond a litigiului).

Soluţionare: Întrucât normele care reglementează conexitatea au o natură dispozitivă, judecătorul are libertatea să aprecieze dacă este cazul să conexeze pricinile, putând respinge excepţia, prin încheiere, chiar în situaţia în care sunt întrunite cerinţele conexităţii, dacă crede că aceasta este în interesul bunei administrări a justiţiei.

Dacă excepţia este admisă, instanţa va dispune prin hotărâre trimiterea dosarului la instanţa mai întâi sesizată, în vederea conexării pricinilor. Dacă ambele părţi cer însă trimiterea lui la una din celelalte instanţe, se va proceda întocmai (art. 164 alin. 3 );în cazul în care s-ar aduce astfel atingere normelor de competenţă absolută, părţile nu pot înlătura competenţa unei instanţe şi întrunirea se va face la instanţa competentă absolut (art. 164 alin. 4 ).

Hotărârea de declinare a competenţei pronunţate asupra excepţiei de conexitate nu obligă instanţa de trimitere ; aceasta va aprecia dacă este sau nu un caz de conexitate. După conexare, dacă instanţa la care a avut loc reunirea pricinilor, constată că numai una din ele este în stare de judecată, poate dispune disjungerea cauzelor conexate (art. 165).

Este de reţinut că prorogarea legală de competenţă nu poate opera dacă cererile conexe nu sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti ( nu se pot încălca normele imperative ale competenţei generale a instanţelor judecătoreşti).

B. Excepţii ce vizează actele de procedură în care se materializează activitatea procesuală

1. Excepţia de nulitate (art. 105-108)

Explicaţii : Prin act de procedură înţelegem orice act( înţeles atât de operaţiune juridică cât şi ca înscris) făcut pentru declanşarea procesului; în cursul şi în cadrul procesului civil de către părţi, instanţa judecătorească, ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora. Sunt astfel de acte : cererea de chemare în judecată şi de exercitare a căilor de atac, citaţiile, comunicarea actelor de procedură, actele scrise care constată comunicarea, depoziţiile martorilor, rapoartele de expertiză, încheierile, hotărârile, somaţiile, etc. .

Nerespectarea condiţiilor privind îndeplinirea actelor de procedură atrage diverse sancţiuni, nulitatea actului de procedură, obligaţia de a se completa sau reface actul îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale, decăderea din termenul prevăzut pentru îndeplinirea actului, perimarea cererii, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată, sancţiuni pecuniare, sancţiuni disciplinare.

Cea mai importantă sancţiune este nulitatea actului de procedură.

Nulitatea este sancţiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l în tot sau în parte de efectele fireşti.

Nulitatea este, prin urmare, o sancţiune subordonată condiţiei pricinuirii unei vătămări procesuale ( prejudiciu patrimonial, amânarea procesului, împiedicarea părţii care n-a fost citată legal de a-şi pregăti apărarea, etc.). Regula este instituită de disp. art. 105 alin. 2 c.pr.civ. :actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent (agent procedural, expert, grefier şi executor judecătoresc, nu şi judecător), se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Această vătămare se prezumă în cazul nulităţii exprese (adică anume prevăzute de lege : art. 43, 88, 89, 100, 133, 161,258, 288, 302, 391,410,497,509,511, etc), astfel încât partea care invocă nulitatea este dispensată de sarcina probei vătămării, dar cel interesat în menţinerea actului de procedură are posibilitatea de a dovedi inexistenţa vătămării (art. 105 alin. 2 teza finală).Celelalte nulităţi sunt virtuale, adică tacite, implicite şi în cazul lor vătămarea trebuie dovedită de cel ce o invocă.

Nulitatea nu este însă condiţionată de existenţa vreunei vătămări într-un singur caz : pentru actele de procedură întocmite de un judecător necompetent ( art. 105 alin. 1). Textul are în vedere încălcarea de către instanţă a normelor de competenţă generală, materială şi teritorială( diferind, desigur, condiţiile de invocare). Chiar şi în acest caz, dacă se declară necompetenţa, în urma admiterii excepţiei de necompetenţă, dovezile administrate rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice (art. 160).

În constatarea vătămării şi a declarării nulităţii, instanţa trebuie să aibă în vedere regula stabilită de art. 108 ultim alin. C.pr. civ., potrivit căruia nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt (deci nulitatea relativă a actului de procedură este înlăturată) şi cerinţa din art. 105 alin. 2, potrivit căreia nulitatea este o sancţiune extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile, astfel încât, conf. Art. 106 alin. 2, judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură (prin completarea sau refacerea lor).

Caracteristici : În legislaţia actuală nu există nulităţi de drept (de jure), prin urmare nulitatea va opera numai dacă a fost constatată sau pronunţată de către instanţa judecătorească (ope judicia), astfel actul de procedură rămâne valabil şi îşi produce efectele sale fireşti, iar dacă toate căile care puteau duce la anularea lui nu mai pot fi folosite ( excepţie apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare, contestaţia la executare), nulitatea rămâne definitiv acoperită.

În cursul procesului civil (faza de judecată sau faza executării silite), nulitatea se invocă pe cale de excepţie, care va îmbrăca o anumită formă în funcţie de neregularitatea procesuală invocată ;excepţia de necompetenţă, excepţia de incompatibilitate, excepţia lipsei procedurii de citare, etc. .

Regimul juridic diferă în funcţie de caracterul normelor încălcate.

a. Nulitatea absolută operează în cadrul încălcării normelor imperative de ordine publică. În acest caz excepţia este de procedură, peremptorie şi absolută. Poate fi invocată de către părţi, procuror sau instanţă din oficiu (art. 108 alin. 1 ) în orice stare a pricinii (chiar în apel sau recurs) viciul actului nu poate fi acoperit prin trecerea timpului sau prin consimţământul părţilor.

b. Nulitatea relativă operează în cazul încălcării normelor dispozitive. Excepţia este de procedură, peremptorie şi relativă. Poate fi invocată numai de partea vătămată, protejată prin dispoziţia legală ( în caz de coparticipare procesuală necesară, adică când mai multe părţi au acelaşi interes, excepţia poate fi invocată de oricare, potrivit art. 48 alin. 2 c.pr.civ.) fie chiar în ziua de înfăţişare la care s-a produs neregula, fie la prima zi de înfăţişare ce a urmat şi înainte de a se pune concluzii în fond. (art. 108 alin. 3 ), neputându-se invoca propria vină (art. 108 ultim. alin.).

Prin urmare, nulitatea relativă se acoperă dacă nu a fost invocată de către partea interesată sau dacă a fost invocată ulterior termenelor arătate. Instanţa nu poate invoca din oficiu această nulitate, dar poate să-i atragă atenţia părţii asupra acestui drept, în tem. art. 129-130 c.pr.civ. .



În faţa instanţelor de fond, singura modalitate de invocare a nulităţilor este excepţia. Nulităţile relative care primesc însăşi hotărârea pronunţată pot fi invocate în faţa instanţei de apel, respectiv de recurs.

Soluţionare : În funcţie de natura nulităţii, instanţa va rezolva problema părţii care poate invoca nulitatea, temeiul în care a fost invocată, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea invocării ei.

Dacă găseşte excepţia nejustificată, instanţa o va respinge prin încheiere, care este interlocutorie şi premergătoare.



În cazul în care instanţa de fond a respins excepţia de nulitate (absolută sau relativă), neregularitatea procesuală poate fi reiterată prin intermediul căilor de atac legale a fondului.

Dacă este admisă se va pronunţa o încheiere, dacă instanţa rămâne în continuare investită (exemplu recuzare, citare, etc.) sau o hotărâre (exemplu declinarea de competenţă ) care vor putea fi atacate potrivit regimului de drept comun sau cel prevăzut în texte derogatorii (ex. art. 34 cu privire la recuzare).

Instanţa va dispune îndreptarea neregularităţilor (art. 106) prin :

- refacerea, adică înlocuirea actului viciat cu unul care întruneşte toate condiţiile prevăzute de lege, după ce a declarat nulitatea respectivului act. De regulă, refacerea actului de procedură este dispusă de instanţa în faţa căreia s-a constatat şi declarat nulitatea ( exemplu : se amână judecata şi se dispune din nou citarea sau refacerea expertizei).. Dacă este dispusă de instanţa de atac, se concretizează în rejudecarea cauzei care se va relua de la început (pentru casarea totală ) sau de la actul declarat nul (pentru casarea parţială)dacă casarea este cu trimitere;

- remedierea, adică completarea, modificarea sau rectificarea actului de procedură. Astfel, art. 114 alin. 2 dă dreptul preşedintelui instanţei să ceară reclamantului întregirea cererii de chemare în judecată până la comunicarea către pârât, art. 133 alin. 2 permite completarea aceleiaşi cereri cu semnătura care lipsea, art. 132 alin. 1 permite instanţei la prima zi de înfăţişare să acorde termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a se propune noi dovezi, art. 281 permite îndreptarea hotărârilor care conţin greşeli materiale. Jurisprudenţa a apreciat că dacă minuta a fost semnată de toţi judecătorii şi numai hotărârea rămasă nesemnată de unul dintre aceştia, poate fi evitată susţinerea nulităţii prin semnarea ei ulterioară(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 2006/1956, C.D. 1956, vol. II, p. 272).

Efectele nulităţilor: :Până în momentul declaraţiei nulităţii, actele de procedură (deşi viciate) produc toate efectele unor acte legale.

Invalidarea actului are loc în momentul declarării nulităţii şi nu din momentul constatării ei. Astfel, actul nul este lipsit de eficienţă, dar numai cu privire la funcţia sa procesuală : o acţiune anulată poate servi ca început de dovadă scrisă; un act autentic declarat nul pentru vicii de formă păstrează puterea probatorie de înscris sub semnătură privată dacă este semnat de părţi; cererea de chemare în judecată are efect întreruptiv al prescripţiei chiar dacă este adresată unei instanţe necompetente sau dacă este nulă pentru lipsa de forme ( art. 1870 c.civ.); probele administrate de instanţa necompetentă rămân câştigate cauzei ( art. 160 c.pr.civ.).



Nulitatea proprie a unui act de procedură atrage şi nulitatea (numită derivată) a altor acte de procedură (care pot fi întocmite legal), în măsura în care acestea din urmă nu pot avea o existenţă de sine stătătoare (art. 106 alin. 1 ), indiferent că sunt anterioare (exemplu : nulitatea hotărârii pronunţată de alţi judecători decât cei din dezbaterile în fond se răsfrânge şi asupra dezbaterilor), concomitente sau ulterioare (exemplu : anularea citării atrage şi nulitatea hotărârii care s-a pronunţat, anularea minutei atrage şi nulitatea hotărârii). Prin urmare, efectul extensiv al nulităţii se va produce când instanţa constată un nex cauzal între acele acte de procedură, indiferent de natura normelor încălcate.

Nulitatea principalelor acte de procedură

a. Hotărârea judecătorească. Nulitatea poate fi invocată pe calea apelului, respectiv a recursului, ori a căilor extraordinare de atac şi vizează nerespectarea art. 261 c.pr.civ., cu privire la conţinutul oricărei hotărâri judecătoreşti;

b. Încheierea de şedinţă. Nulitatea vizează inexistenţa încheierii, nesemnarea lor de către judecători şi grefieri, nerespectarea conţinutului. Atrage şi nulitatea hotărârii.;

c. Citarea. Nulitatea vizează lipsa citării (art. 85, 107 c.pr.civ.) sau a menţiunilor pe care trebuie să le conţină (art. 88 pct. 2, 4 şi 6 ), a termenelor de citare (art. 89 alin. 1 ), nerespectarea menţiunilor existente din procesul verbal de înmânare (art. 1000, pct.1, 2, 4-8).

d. Cererea şi cererea de chemare în judecată. Avem în vedere nerespectarea cerinţelor art. 82 c.pr. civ., respectiv a art. 112 c.pr.civ., precum şi nerespectarea disp. privind plata taxei de timbru (art. 20 din legea 146/1997, art. 35 şi 36 din OMJ 760/C/1999).

e. Actele de procedură întocmite de organele de executare silită; Principala modalitate de invocare a nulităţii o reprezintă contestaţia la executare; poate fi însă valorificată şi prin intermediul excepţiilor procesuale.. Nulitatea vizează cerinţele referitoare la timpul şi condiţiile generale în care trebuie să se facă executarea (art. 391), urmărirea unor bunuri mobile exceptate de lege (art. 406-409)lipsa somaţiei sau a comandamentului (art. 387-388), lipsa publicităţii în caz de vânzare a bunurilor (art. 500, 502, 504), lipsa titlului executoriu (art. 379 alin. 1 ) sau a investirii cu formulă executorie (art. 374 alin. 1), etc. .





2. Excepţia de decădere



Decăderea este o sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de atac de procedură ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege (art. 103 alin. 2 ).



Decăderea precede şi determină nulitatea actului procedural săvârşit cu încălcarea unui termen legal ( nu judecătoresc) imperativ, care impune părţii o obligaţie procesuală (pentru termenele prohibitive, sancţiunea este nulitatea actului prematur). Termenul prevăzut de lege poate să fie fix (exemplu : neexercitarea căilor de atac conf. Art. 284, 301, 319,324), o anumită etapă a procedurii (exemplu : art. 29- cererea de recuzare se face înainte de începerea oricărei dezbateri) un anumit moment procesual (exemplu : art. 138- probele se cer prin acţiune, întâmpinare ori la prima zi de înfăţişare )sau legea să prevadă o anumită ordine (art. 136 excepţia de necompetenţă relativă trebuie invocată la prima zi de înfăţişare, înaintea oricărei alte excepţii de procedură).



Pentru a opera decăderea, instanţa trebuie să o constate (căci nu există derogări de drept). Decăderea va fi însă înlăturată dacă nu a fost pronunţată de către instanţă, dacă partea îndrituită renunţă a mai invoca depăşirea termenului legal ( priveşte doar normele dispozitive ; renunţarea se poate face oral sau în scris, după expirarea termenului şi este personală), dacă decăderea priveşte pe una din părţi, legată printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, când decăderea se acoperă potrivit unor dispoziţii exprese ale legii ( exemplu : art. 135 – părţile consimt ca cele două cereri să fie judecate împreună) sau partea interesată dovedeşte că a fost împiedicată să acţioneze pe întreaga durată a termenului printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei (repunerea în termen).

Caracteristici :Excepţia de decădere este de procedură şi peremtorie, respectiv :

a- În cazul încălcării normelor imperative excepţia este absolută. Ea poate fi invocată de către părţi, procuror sau de instanţă, din oficiu, în orice stadiu al procesului (dacă legea nu impune un anumit moment) chiar în căile de atac.

b- Pentru norme dispozitive, excepţia este relativă. Ea poate fi invocată numai de partea interesată şi numai la primul termen de judecată care are loc după cunoaşterea motivului decăderii. Decăderea va fi opusă celui împotriva căruia a curs termenul legal imperativ. Dacă a intervenit o hotărâre a instanţei, decăderea va putea fi invocată prin intermediul căii de atac , în cazul în care norma încălcată este dispozitivă, se va putea formula motiv de atac numai dacă decăderea a fost invocată în termen în faţa instanţei de fond sau aceasta a omis să se pronunţe ori a respins excepţia.

Soluţionare : Excepţia se soluţionează prin încheiere sau hotărâre.

Dacă se admite, cel decăzut este oprit să mai facă acel act ;dacă totuşi partea face actul, acesta este nul ca o consecinţă a decăderii. Avem în vedere numai funcţia procedurală a actului : o cerere de apel respinsă ca tardivă poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară sau ca un început de dovadă scrisă; partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice (art. 171 c.pr.civ. ).



Dacă este cazul unei repuneri în termen, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, cel decăzut va formula o cerere prin care va solicita repunerea în termen şi va formula calea de atac ori va cere încuviinţarea îndeplinirii altui act de procedură (art. 103 c. pr. civ.) cererea se va aduce instanţei de atac sau celei care îndeplineşte actul respectiv.



Instanţa va admite cererea printr-o încheiere, care va putea fi atacată odată cu hotărârea, asupra fondului, sau o va respinge.

Dacă s-a cerut repunerea în termen pentru exercitarea unei căi de atac şi cererea a fost respinsă, instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va respinge şi cererea de repunere în termen ( ca nefondată sau tardivă) şi calea de atac ; în recurs, hotărârea este irevocabilă, iar în cazul contestaţiei în anulare şi a revizuirii hotărârii, este recurabilă dacă şi hotărârea cu privire la care urma să se exercite calea de atac este susceptibilă de recurs (art. 320 alin. 3 şi 328 c.pr.civ.). Hotărârea prin care s-a admis repunerea în termen poate fi atacată de intimat sau procuror numai odată cu fondul.

Principalele cazuri de aplicare a sancţiunii decăderii

a. Dreptul de a invoca probe. Dovezile necerute în condiţiile art. 112,115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul procesului (art. 138 alin. 1 ) cu cele 3 excepţii permise de alin. 2 al art. 138. Partea decăzută păstrează celelalte posibilităţi de apărare, iar instanţa poate ordona probe din oficiu.

Mai este prevăzută în art 138 ultim al., 170 al. 3, 164 alin. 3 şi 4 .



b. Dreptul de a invoca excepţii de procedură. Art. 137 are în vedere excepţiile relative de procedură.

a. Dreptul de a exercita căile de atac legale. Termenele sunt : 15 zile pentru apel (art. 284) şi recurs (art. 301) cu anumite excepţii : 5 zile pentru ordonanţa preşedinţială (art. 582 alin. 1 ), 30 de zile pentru divorţ (art. 619), 40 de zile pentru ordonanţa de adjudecare (art. 552) termenele prevăzute pentru contestaţia în anulare (art. 319) şi revizuire (art. 324).

Efectele decăderii : Decăderea afectează numai actul tardiv şi cele ulterioare lui, atrăgând nulitatea acestora. Actul tardiv nu mai poate fi refăcut decât dacă se încuviinţează cererea de repunere în termen (art. 103).





1. Excepţia de perimare



Explicaţii :Perimarea este sancţiunea procesuală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte (acţiune, cale de atac, executare silită), având la bază şi prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din lipsa de stăruinţă îndelungată în judecată. Se va considera că cererea nici nu a fost introdusă.



Perimarea judecăţii

Potrivit art. 248 c.pr.civ. orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie comercială.

Pentru a opera perimarea trebuie îndeplinite următoarele condiţii :

- instanţa să fie investită cu o cerere care obligă la desfăşurarea unei judecăţi în fond sau a unei căi de atac, indiferent că acţiunea este prescriptibilă sau imprescriptibilă;

- cauza să fi rămas în nelucrare din culpa părţii (chiar dacă ambele părţi au consimţit ca procesul să rămână în nelucrare). Partea nu este în culpă dacă actul de procedură trebuie îndeplinit din oficiu (art. 248 alin. 1 ) – de exemplu, apelul este timbrat, dar nu s-a fixat termen de judecată. Termenul de perimare nu curge dacă cererea n-a ajuns la instanţa competentă – de exemplu în cazul declinării de competenţă – sau nu i se poate fixa termen de judecată (art. 248 alin. 2 );

- cauza să fi rămas în nelucrare timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie comercială. Perimarea nu operează în instanţa penală ! Acest termen începe să curgă de la orice dispoziţie cu caracter procedural luată de instanţă : rezoluţia preşedintelui de primire a cererii, încheierea de suspendare pentru lipsa părţilor, data ajungerii dosarului la instanţa de atac, etc. . Termenul se calculează potrivit disp. art. 101 alin. 3 c.pr.civ. : se sfârşeşte în ziua anului şi lunii corespunzătoare zilei de plecare. Acest termen poate fi întrerupt (art. 249) prin îndeplinirea oricărui act de procedură făcut în scopul continuării judecăţii, indiferent dacă a fost făcut de părţi (cu efect asupra caracteristicii părţilor) sau de instanţă din oficiu (exemplu : cerere de redeschidere a procesului suspendat, fixarea termenului pentru efectuarea unei cercetări locale, etc.). Termenul va fi suspendat (art. 250) pe tot timpul cât durează suspendarea legală facultativă ( art. 244 ), cât timp partea este împiedicată să stăruie în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa sa, respectiv 3 luni de la data când s-au petrecut faptele ce au dus la suspendarea legală de plin drept (art. 243 ) petrecute în ultimele şase luni ale termenului de perimare.

- În speţă să nu existe o cauză de stingere a procesului prevăzut de o normă specială : în materie de divorţ, disp. art. 618 c.pr.civ. (stingerea procesului prin împăcarea părţilor, se vor aplica cu prioritate faţă de art. 248 c.pr.civ. .

Caracteristici:Perimarea operează de drept, dar ea trebuie constatată de instanţa care să declare stins procesul.

Dacă procesul civil este în curs, deşi termenul de perimare s-a împlinit (s-a fixat termen pentru judecată în fond), perimarea va putea fi invocată conf. Art. 253 alin. 1 prin intermediul excepţiei. Aceasta este o excepţie de procedură peremptorie şi absolută, putând fi invocată de partea interesată, procuror, sau de instanţă din oficiu, dar numai în cursul judecăţii, în primă instanţă, astfel ea se acoperă neputând constitui motiv de apel (art. 253 alin. Final); dacă perimarea acţiunii a fost invocată la instanţa de fond şi aceasta a constatat în mod greşit că nu a operat, partea interesată va putea ataca hotărârea, pe calea apelului.

Dacă procesul este în nelucrare, mijlocul de constatare a perimării este repunerea pe rol din oficiu sau la cererea părţii interesate (care profită şi coparticipanţilor), în vederea constatării perimării. Părţile vor fi citate de urgenţă, iar grefierul va întocmi o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea (art. 252).

Soluţionare :Indiferent că este vorba de cerere sau de excepţie, trebuie să aibă loc o dezbatere contradictorie.

Dacă cererea sau excepţia de perimare se respinge, instanţa va pronunţa o încheiere prin care va constata că perimarea nu a operat, fie pentru că nu există culpa părţii, fie pentru că termenul de perimare este sau a fost suspendat ori întrerupt. Încheierea va putea fi atacată numai odată cu fondul.



Dacă cererea sau excepţia de perimare este admisă, instanţa pronunţă o hotărâre susceptibilă de a fi atacată cu recurs în 15 zile de la pronunţare şi nu de la comunicare (art. 252 alin. Final). Va putea fi atacată cu recurs hotărârea de perimare a acţiunii sau a cererii de apel, nu însă şi a recursului, de asemenea poate fi atacată cu recurs hotărârea de perimare a contestaţiei în anulare sau a revizuirii, dar numai dacă şi hotărârea de atac era susceptibilă de recurs.

Efectele perimării :Procesul se stinge, părţile fiind repuse în situaţia juridică anterioară intentării cererii perimate. Actele de procedură nu-şi mai produc efectele dar dacă nu s-a prescris dreptul la acţiune, părţile pot deschide un nou proces, în care se pot folosi probele administrate în procesul stins dacă noua instanţă nu hotărăşte refacerea lor ( art. 254 alin. 2 ).



Sancţiunea lipsirii de efecte a actelor de procedură priveşte doar funcţia lor procesuală :dacă aceste acte cuprind manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt ele îşi vor produce efectele.

Dacă se perimă apelul, hotărârea atacată se desfiinţează şi dobândeşte putere de lucru judecat, împiedicând exercitarea recursului.

Dacă se perimă recursul, hotărârea este irevocabilă.

Dacă se perimă contestaţia în anulare sau revizuirea, calea extraordinară de atac nu mai poate fi reiterată pentru acelaşi motiv.



Perimarea instanţei



Conform art. 1891 c.civ., instanţele începute şi delăsate, se vor prescrie în lipsă de cerere de perimare în 30 de ani socotiţi de la ultimul act de procedură prevăzut în cauză.

Deşi în sistemul actual perimarea operează de drept, s-ar putea iviv situaţii excepţionale în care perimarea să nu poată funcţiona şi atunci şi-ar găsi aplicabilitatea dispoziţiile art. 1891 c.civ. .



Perimarea executării silite



Potrivit art. 389 c.pr.civ., „dacă creditorul a lăsat să treacă şase luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei. În caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la data suspendării executării”.

O aplicare specială a acestui principiu este cea din art. 496 c.pr.civ. cu privire la comandament :dacă au trecut 6 luni de la data comunicării comandamentului, fără ca alte acte de procedură să fi urmat, comandamentul se consideră de plin drept ca şi când nu ar fi fost.

Condiţii : - termenul de 6 luni de la data împlinirii oricărui act de executare. Termenul se calculează de la ultimul act de la care creditorul a rămas inactiv şi nu a mai continuat executarea. Dacă executarea a fost săvârşită, nu mai poate interveni perimarea ; chiar dacă încheierea ultimului act de executare nu intervine în termen de 6 luni de la săvârşirea executării, aceasta nu se perimă, iar părţile au în continuare deschisă calea contestaţiei la executare (art. 403).



Intervalul cât durează suspendarea executării nu intră în calculul termenului de perimare; ci termenul va curge de la încetarea suspendării (art. 389 alin. 2), chiar dacă această suspendare a fost consimţită de creditor.

-nu au urmat alte acte de urmărire. Este suficient însă ca creditorul să-şi fi manifestat diligenţa, chiar şi printr-o cerere în vederea continuării executării. În acest caz deşi un nou act de executare nu a intervenit, cererea constituie un act de procedură care întrerupe perimarea executării, la fel cum se întrerupe şi perimarea acţiunii (art. 249). Nu are importanţă de la cine vine actul de procedură (creditor, debitor, terţ).

-culpa creditorului. Perimarea nu intervine dacă actul de executare trebuie îndeplinit din oficiu (încheierea prevăzută de art. 403 c.pr.civ. sau ordonanţa de poprire prev. de art. 4611 c.pr.civ)

Caracteristici : Perimarea executării silite operează de drept (ope legis).Dacă organul de executare constată că au trecut mai mult de 6 luni de la ultimul act de executare,, va trebui să refuze continuarea urmăririi. Dacă creditorul contestă această apreciere, se va adresa instanţei de executare cu o contestaţie la executare.

Dacă executorul continuă urmărirea, deşi intervine perimarea, are el dreptul la contestaţie la executare.

În situaţia procedurilor execuţionale jurisdicţionale, instanţa este obligată să constate perimarea din oficiu prin intermediul excepţiei. Şi debitorul are dreptul să invoce această excepţie sau să facă o cerere la instanţă pentru a se constata perimarea executării silite, care este admisibilă numai dacă partea interesată nu are deschisă calea contestaţiei la executare.

Soluţionare : Judecarea cererii sau excepţiei invocate se face potrivit disp. art. 248-254 c.pr.civ.. Sunt valabile toate menţiunile făcute cu privire la perimarea judecăţii.

Efecte : Toate actele de executare îndeplinite sunt desfiinţate, astfel încât debitorul sau terţul interesat poate cere desfiinţarea măsurilor de indisponibilizare (sechestru, popriri, comandamente).

Creditorul poate începe o nouă executare silită, dacă nu s-a prescris acest drept, dar la noua somaţie nu se va mai alătura titlul executoriu (art. 389 alin. ultim), căci acesta a fost o dată comunicat.

Perimarea nu se aplică măsurilor asiguratorii (sechestru asigurator, poprire asiguratorie ), fiindcă ele se iau anterior obţinerii titlului executoriu, pentru asigurarea acţiunii. După obţinerea titlului, dacă nu se cere validarea popririi asiguratorii, totuşi va opera perimarea.

Conform art. 390 alin. 1, perimarea nu se aplică în cazurile în care legea încuviinţează executarea silită fără somaţie (ex: ordonanţa preşedinţială, dar doctrina nu este de acord cu aceasta.

În materia urmăririi silite imobiliare în Ardeal, ipoteca execuţională nu este supusă perimării, ci doar actele de executare ulterioare.





1. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant (art. 161)



Explicaţii :Conf. art. 67 alin. 1 c.pr.civ., părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale nu numai personal ci şi prin mandatar ( nu avem aici în vedere cazurile de reprezentare judiciară legală care vor fi examinate la excepţia lipsei capacităţii procesuale).



În cazurile persoanelor fizice, reprezentarea nu este posibilă în cazul art. 218 (răspunsul la interogatoriu) şi art. 614 (judecata în faţa instanţelor de fond a divorţului); în rest poate fi desemnat ca mandatar fie un avocat (în condiţiile Legii 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat) fie o altă persoană care nu va putea însă pune concluzii decât prin avocat (art. 64 alin. 4) cu excepţiile prev. de art. 64 alin. 5 şi 6 şi art. 70 c.pr. civ. .



Avocatul este angajat în baza unui contract de asistenţă judiciară şi se legitimează în faţa instanţei prin împuternicire avocaţială. Mandatarul neavocat trebuie să prezinte o procură care să îmbrace forma unui înscris sub semnătură legalizată (art. 68 alin. 1)

În ce priveşte persoanele juridice, acestea pot sta în proces personal (prin organul de conducere) sau, de regulă, prin jurisconsult (art. 4 lit. E din Decretul 143/1955 privind oficiile juridice). În faţa instanţei legitimarea organului de conducere se face prin înscrisul din care rezultă această calitate, iar a jurisconsultului, prin delegaţia semnată de şeful oficiului juridic sau de conducătorul persoanei juridice.

Organele centrale pot fi reprezentate prin jurisconsulţii organelor locale, în localităţile în care acestea îşi au sediul (art. 8 din Decretul 143/1955).



Nimic nu împiedică persoana juridică de a apela la serviciile unui avocat.

De menţionat că pentru pornirea acţiunilor, fixarea pretenţiilor, darea răspunsurilor la interogator, renunţarea la pretenţii, acţiune sau căi de atac 8 nu şi introducerea căii de atac) este nevoie de o delegaţie specială ( art. 7 din Decretul 143/1955).

Caracteristici : Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură, absolută, care începe dilatoriu şi sfârşeşte peremptoriu. Ea poate fi invocată în orice stare a pricinii.

Soluţionare: Dacă reprezentantul părţii – persoană fizică sau persoană juridică – nu face dovada calităţii sale, instanţa va acorda facultativ ( în funcţie de împrejurările de fapt ale pricinii) un termen pentru împlinirea acestor lipsuri, iar dacă în acest termen ele nu se împlinesc, va anula cererea (art. 161 c.pr.civ.).

Deci, nulitatea nu intervine în mod automat.

Între timp, titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant.









































































CAP. III. EXCEPŢIILE DE FOND

Secţiunea I. Excepţiile privind condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procedurale, prin care în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, ori a unor interese civile ocrotite de lege.



Elementele acţiunii civile sunt părţile (cel care se pretinde titularul dreptului subiectiv şi cel care a tulburat exerciţiul normal al acestui drept), obiectul ( protecţia respectivului drept sau interes) şi cauza ( este vorba de causa petendi, adică scopul spre care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă sau se apără şi nu causa debendi, adică temeiul juridic al dreptului invocat).



Pentru a exercita o acţiune (avem în vedere toate formele procedurale ce intră în conţinutul acţiunii : cererea de chemare în judecată, excepţie, măsură asiguratorie, cale de atac, executare silită), cel care recurge la ea trebuie să afirme existenţa unui drept şi să justifice interesul de a apela la serviciul justiţiei. Toate părţile vor trebui însă să aibă capacităţile şi calitatea procesuală de a sta în proces.















1. Excepţia de prematuritate a dreptului/interesului





Prin drept subiectiv civil înţelegem posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ de a avea o anumită conduită în raport cu dreptul său, de a pretinde o conduită corespunzătoare de la subiectul pasiv şi de a apela la forţa coercitivă a statului în caz de nevoie.

Explicaţii :Dreptul subiectiv civil/interesul legitim trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege, să fie exercitat cu bună credinţă şi în limitele sale externe (materiale şi juridice) şi interne (potrivit cu scopul economic şi social), să fie actual (numai pentru acţiunile în realizare, nu şi cele în constatare).

La sfârşitul judecăţii, deci după dezbateri contradictorii, dacă se constată că reclamantul nu justifică un drept sau acesta nu îndeplineşte cerinţele de mai sus, cererea va fi respinsă.

Dacă dreptul nu este actual, se va ridica excepţia de prematuritate.

Caracteristici : Excepţia de prematuritate a dreptului/ interesului este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Cel care a ridicat-o, invocă faptul că dreptul este supus unui termen sau condiţii suspensive.

Soluţionare : După punerea în discuţia părţilor, excepţia se soluţionează potrivit regulilor generale. Dacă se admite, cererea va fi respinsă ca prematură, fără a se mai intra în cercetarea fondului. Desigur, reclamantul va putea reitera cererea sa în momentul în care s-a împlinit termenul sau condiţia.

În doctrină s-a conturat opinia că, dacă la punerea în mişcare a acţiunii obligaţia nu devenise exigibilă, pârâtul poate invoca prematuritatea cererii şi cere respingerea ei chiar dacă termenul ar fi foarte apropiat sau condiţia ar fi pe punctul de a se împlini. Dar dacă în momentul în care se pune problema prematurităţii, obligaţia a devenit exigibilă, cererea reclamantului nu ar mai putea fi respinsă ca prematură.

De asemenea, acţiunea nu ar putea fi respinsă dacă pârâtul nu a invocat excepţia prematurităţii, în cazul în care dreptul era afectat de termen, şi a acceptat discuţii asupra fondului!



Este de observat că drepturile neactuale nu sunt cu totul lipsite de protecţie juridică, deoarece creditorul poate cere anumite măsuri de asigurare ori conservare, poate proceda la o asigurare a dovezilor sau poate introduce o acţiune, provenită în baza art. 110 c.pr.civ. care stabileşte şi excepţii de la regula actualităţii dreptului.





1. Excepţia lipsei de interes





Explicaţii : Prin interes înţelegem practic folosul material sau moral pe care-l urmăreşte cel ce porneşte acţiunea sau săvârşeşte un act procedural.

Interesul trebuie să fie legitim ( în legătură cu pretenţia formulată), personal şi direct (folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală), născut şi actual (partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune).

De regulă, dacă dreptul pretins este actul şi interesul este născut şi actual, totuşi este posibil acest lucru şi când dreptul nu este actual : în cazul acţiunilor prev. de art. 110 c.pr.civ., în cazul asigurării dovezilor (art. 235 alin. l ) şi în ipoteza cererilor în constatare (art. 111).

Caracteristici :Excepţia lipsei de interes vizează fie inexistenţa interesului, fie cazul în care interesul nu îndeplineşte cerinţele de mai sus. Ea este de fond absolută şi peremptorie şi poate fi invocată şi de procuror sau instanţă din oficiu.

Soluţionare : Dacă interesul nu este născut şi actual, cererea se respinge ca prematură, existând posibilitatea reiterării ei în momentul în care interesul va fi născut şi actual.

În celelalte cazuri, cererea va fi respinsă ca lipsită de interes, fără a mai fi cercetată în fond (ex. invocarea de către partea legal citată a nulităţii pentru neînmânarea citaţiei părţii adverse cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, exercitarea recursului de cel care a câştigat procesul, introducerea unei contestaţii în anulare pe motiv că partea adversă nu a fost legal citată la termenul când a avut loc judecata, cererea prin care creditorul recunoaşte aducerea unor bunuri în patrimoniul debitorului său deşi acesta este solvabil, etc.).





1. Excepţia lipsei capacităţii procesuale





Explicaţii : Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile.

a. – Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual. Pentru persoanele fizice, aceasta începe la naşterea lor şi încetează la moartea lor. Ea este egală şi generală pentru toţi. Nimeni nu poate fi lipsit în totalitate de această capacitate, doar în cazurile expres prevăzute de lege pentru îngrădirea cap. civile de folosinţă, persoana fizică nu va avea nici capacitatea procesuală de folosinţă.

Pentru persoanele juridice, aceasta începe de la data înregistrării lor, iar pentru persoanele juridice, nesupuse înregistrării, de la data îndeplinirii cerinţei prevăzute de lege (art. 33 şi 28 din Decretul 31/1954) şi încetează prin comasare, divizare totală sau dizolvare 8 la încheierea operaţiunilor de lichidare). Specific este principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, persoanele juridice neputând avea decât drepturi şi asuma obligaţii care corespund scopului ei (art. 34 din Decretul 31/1954).

b. – Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica singură drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile personale, deci de a sta în judecată.. Din acest punct de vedere persoanele fizice sunt de 3 categorii :

- cu capacitatea deplină de exerciţiu : Au această capacitate şi pot sta singuri în proces cei care au împlinit vârsta de 18 ani 8art. 8 din Decretul 31/1954), respectiv minora de 16 ani sau 15 ani care s-a căsătorit (art. 8 din Decretul 31/1954, coroborat cu art-4 c.fam. ). Ea va înceta prin deces, punere sub interdicţie judecătorească sau în cazul anulării căsătoriei care intervine înainte ca femeia să împlinească 18 ani.;

- fără capacitate de exerciţiu : intră în această categorie minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti (art. 11 din Decretul 31/1954). Ei nu pot sta personal în proces ci numai prin reprezentanţii legali : pentru minori-părintele, iar în lipsă tutorele, pentru interzişi – tutorele, iar până la numire-curatorul provizoriu. De asemenea, când nu există reprezentant legal şi cauza trebuie soluţionată urgent, la cererea părţii interesate se va numi de către autoritatea tutelară, un curator special care să-l reprezinte pe incapabil până la numirea reprezentantului legal (art. 44 c.pr.civ.) S-a decis că se impune numirea unui curator şi când există contrarietate de interese între reprezentant şi cel reprezentat 8 de exemplu partaj între minor şi părinţi). Aşadar, va fi citat numai reprezentantul. Dacă minorul împlineşte 14 ani în cursul procesului el va fi citat iar reprezentarea se transformă în asistenţă.

- cu capacitatea de exerciţiu restrânsă : Este vorba de minorii de 14-18 ani (art. 9 din Decretul 31/1954)care vor fi citaţi şi vor sta personal în proces, dar asistaţi de ocrotitorii legali- părinţi, iar în lipsă de tutore, ce vor trebui şi ei citaţi şi să semneze alături de minor orice act procedural 8excepţie : litigiile ce izvorăsc din contractul de muncă ).

Indiferent dacă este vorba de incapabil deplin sau retras, dacă urmează a fi făcute acte procedurale de dispoziţie (renunţarea la judecată sau la dr. subiectiv, renunţarea la o cale de atac sau retragerea ei, achiesarea, tranzacţia ), este nevoie de autorizarea (încuviinţarea prealabilă) specială a autorităţii tutelare. Nici chiar cu această autorizare nu este posibilă renunţarea la judecată în cazul acţiunilor pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei (C. S. J. - S. C. Dec.74/1990).

Pentru persoanele juridice capacitatea de exerciţiu se dobândeşte de la data înfiinţării şi se sfârşeşte odată cu încetarea persoanei juridice, fiind guvernată de principiul specializării. Ea se exercită prin organele sale direct sau prin jurisconsult, actele astfel făcute, în limitele puterilor conferite acestor persoane, fiind actele persoanelor juridice înseşi (art. 35 din Decretul 31/1954).

Asociaţiile sau societăţile fără personalitate juridică pot sta în judecată ca parte, dacă au organe proprii de conducere (art. 41 alin. 2 c.pr.civ.).

Caracteristici : a. – Actele de procedură făcute de o persoană fizică sau juridică fără capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Ea poate fi ridicată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului.

b. - Actele de procedură îndeplinite de cel ce nu are exerciţiul drepturilor procedurale (art. 43 alin. 2 ) sau de cel care nu a fost asistat de ocrotitorul legal sunt anulabile. Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu (care vizează nerespectarea dispoziţiilor cu privire la reprezentare sau la asistenţă) este o excepţie de fond (deşi c.pr. civ. o include printre cele de procedură), absolută şi peremptorie, putând fi invocată în orice stare a pricinii (art. 43 alin. 1), chiar de către adversar. Dacă împuterniciţii legali nu-şi justifică calitatea (prin înscrisuri doveditoare) se va invoca excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant (art. 161 ).











Soluţionare :

- a. Dacă excepţia se admite, cererea se va respinge, ca şi în cazul lipsei dreptului subiectiv, ca fiind introdusă de/împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă;

- b. În cazul celălalt, actul este anulabil, astfel încât lipsa de capacitate poate fi împlinită în instanţă până la termenul acordat facultativ în acest scop (pentru introducerea în cauză a împuterniciţilor) când reprezentantul sau ocrotitorul legal va ratifica actul, total sau parţial (art. 161 alin. 1 şi art. 43 alin. 2 ) Dacă lipsurile nu se împlinesc în termenul acordat, cererea se va anula prin hotărâre(art. 161 alin. 2 ).





1. Excepţia lipsei calităţii procesuale





Explicaţii : Îndreptăţirea de a figura într-un proces ca reclamant sau pârât se numeşte calitate procesuală. Au această calitate titularului dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă ), respectiv cel obligat în acelaşi raport ( calitate procesuală pasivă ) dar şi procurorul 8art. 45 c.pr.civ.), autoritatea tutelară (art. 44 alin. 1, 109, 143, 151 c.fam.), terţii intervenienţi (art. 49-64 c. pr.civ.) .

Caracteristici : Atât calitatea procesuală activă, cât şi cea pasivă trebuiesc justificate de către reclamant prin indicarea motivelor de fapt şi de drept şi a obiectului pretenţiei sale, iar instanţa este obligată să le verifice, fie înainte de începerea dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil 8de regulă în cazul cererilor reale numai dacă se invocă lipsa calităţii procesuale pasive) fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului ( de exemplu, dacă se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active în cazul cererilor reale).

Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului, de către partea interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu.

Soluţionare : Dacă excepţia este neîntemeiată ea se va respinge prin încheiere, atacabilă numai odată cu fondul. Dacă excepţia este admisă, instanţa va da o hotărâre prin care va respinge acţiunea ca fiind introdusă de/împotriva unei persoane lipsite de calitate. Când într-o acţiune reală se invocă lipsa calităţii procesuale active, iar instanţa după ce a unit excepţia cu fondul, constată că dreptul există dar, reclamantul nu este titularul dreptului real, nu va respinge acţiunea ca nefondată, ci ca fiind introdusă de o persoană fără calitate. Dacă procesul a fost pornit de o persoană fără calitate, procesul va putea fi redeschis de persoana care justifică această calitate.



Dacă acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive, reclamantul va putea porni din nou procesul, chemând în judecată o persoană care are calitate. Însă, în cazul acţiunilor reale, pârâtul va putea arăta până la prima zi de înfăţişare pe adevăratul titular al dreptului şi, dacă acesta recunoaşte susţinerile pârâtului iar reclamantul consimte, va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată ; dacă terţul nu se înfăţişează sau tăgăduieşte arătările pârâtului, el va dobândi calitatea de intervenient principal şi hotărârea îi va fi opozabilă (art. 64-66 c.pr.civ.).

Secţiunea II. Excepţia puterii de lucru judecat (art. 1201 c.civ., art. 166 c.pr.civ.)



Explicaţii : Cel mai important efect al unei hotărâri judecătoreşti este puterea (autoritatea ) de lucru judecat care se bazează pe adevărul stabilit de instanţă (res iudicata pro verite habetur) şi care este menită să evite contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti. Conform art. 1201 c.pr.civ. puterea de lucru judecat implică o triplă identitate de elemente ale celor două procese :

De părţi : se are în vedere participarea în ambele procese ale aceloraşi persoane (fie că au stat în nume propriu, fie prin reprezentant – puterea lucrului judecat nu operează însă faţă de reprezentant, căci nu este parte – chiar dacă calităţile lor procesuale sunt inversate. Sunt părţi, chiar dacă nu au figurat în instanţă şi : succesorii legali universali şi cei cu titlu universal, creditorii chirografari (reprezentaţi de datornic în gestiunea patrimoniului său, sub rezerva acţiunii-----) şi dobânditorii cu titlu particular ( lor le sunt opozabile hotărârile obţinute împotriva autorului lor, anterioare actului de transmisie a bunului).

De obiect : Este vorba atât de obiectul material (ex: bunul) cât şi dreptul subiectiv ce poartă asupra lui (ex: dreptul de proprietate asupra bunului revendicat). Există identitate de obiect chiar dacă acesta este diferit formulat în cele două cereri, când rezultă că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi; nu are importanţă dacă dreptul ce se încearcă a se valorifica din ou a fost invocat pe cale principală sau incidentală.

De cauză : Există identitate de cauză când fundamentul juridic al dreptului pretins este acelaşi. S-a decis că nu există identitate de cauză atunci când în prima acţiune s-a cerut anularea actului pentru un viciu de consimţământ, iar în a doua se cere anularea pentru neîntocmirea actului în forma cerută de lege.

Au putere de lucru judecat hotărârile irevocabile, cu toate acestea şi ele pot fi desfiinţate prin contestaţie în anulare sau revizuire, iar pentru unele, puterea de lucru judecat este păstrată numai dacă starea de fapt rămâne neschimbată (ordonanţe preşedinţiale, pensii de întreţinere, încredinţarea copiilor minori, punere sub interdicţie, etc.). Şi hotărârile instanţelor de fond au putere de lucru judecat, dar provizorie, care se va consolida prin expirarea termenului de atac fie prin respingerea căii de atac, în principiu, hot. judecătorească poate produce efectele de la data rămânerii definitive.



În materie necontencioasă, hotărârea nu are putere de lucru judecat (încheierile din art. 336 alin 1.). În orice caz, puterea de lucru judecat priveşte numai dispozitivul hotărârii şi este independentă de calitatea soluţiei pronunţate. Considerentele au putere de lucru judecat numai în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în acesta.

Caracteristici : Art. 1201 c.civ. reglementează instituţia ca o prezumţie legală absolută care nu poate fi răsturnată prin nici un mijloc de probă. Din disp. art. 166 c.pr.civ. rezultă că excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, care poate fi invocată de orice parte, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stadiu al procesului (chiar în apel sau în recurs – art. 166 sau prin revizuire – art. 322 pct. 7 c.pr.civ. ). Dacă primul proces este încă în curs tot la o instanţă de fond, se va invoca excepţia de litispendenţă în cea de a doua acţiune.

Soluţionare : Excepţia se poate respinge prin încheiere sau se admite prin hotărâre („instanţa respinge acţiunea pentru autoritate de lucru judecat”) după ce a fost pusă în discuţia părţilor.

Pentru a exista putere de lucru judecat, este necesar să fie examinat şi rezolvat primul litigiu în fond, să fi existat o judecată contradictorie, cu caracter contencios. Deci nu vor avea această putere capetele de cerere nerezolvate, hotărârile de anulare sau respingere fără intrare în fond.

Efectele puterii de lucru judecat :

a. – partea care a câştigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă, într-o nouă judecată, fără a mai putea fi luată în discuţie existenţa dreptului.. Partea care l-a pierdut nu mai poate repune în discuţie dreptul său. Puterea de lucru judecat are următoarele caractere : exclusivitatea (un nou proces între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cauză este imposibil ) incontestabilitatea (hotărârea definitivă, respectiv irevocabilă nu poate fi repusă în discuţie decât prin intermediul căilor de atac legale), executorialitatea (dacă hotărârea este susceptibilă de executare, ea poate fi pusă în executare la cererea părţii care a câştigat, a procurorului sau uneori, din oficiu), obligativitatea (părţile trebuie să se supună ei).

b. – puterea lucrului judecat (ca efect procesual al hotărârii judecătoreşti nu se confundă cu opozabilitatea (ca efect substanţial). Regula este că o hotărâre judecătorească are efecte relative, numai între părţi. În anumite materii în general cele privind starea şi capacitatea persoanelor, efectele se produc erga omnes. În materie necontencioasă, hotărârea nu mai are putere de lucru judecat, dar ea poate antrena o modificare a situaţiei juridice dintre părţi. Invers, hotărârile pronunţate în cererile în constatare, precum şi în hotărârea de respingere ca nefondată a acţiunii, au putere de lucru judecat dar nu modifică situaţia de drept substanţial dintre părţi.

c. Puterea de lucru judecat nu se confundă nici cu forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti. Unele hotărâri au putere de lucru judecat dar nu sunt susceptibile de executare silită (hot. în cererile de constatare, hotărârea de respingere a acţiunii, hotărârea de anulare a unui act juridic fără a se dispune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, etc.); altele pot fi puse în executare deşi nu au trecut încă în puterea de lucru judecat (hotărârea cu execuţie vremelnică : art. 278-279 c.pr.civ.) sau nu o au (încheierile pronunţate în materie necontencioasă – art. 336 alin. 1 c.pr.civ.).

d. Dacă într-un proces penal acţiunea civilă este alăturată celei penale, atunci instanţa poate da următoarele soluţii : admite acţiunea civilă dacă pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că infracţiunea a produs prejudicii, respinge obligatoriu pentru cazurile prev. de art. 10 lit. a, c, h c.pr.pen., nu o soluţionează pentru cazurile prev. de art.—lit. a, f, j, c. pr. pen., iar în celelalte situaţii, apreciază dacă este cazul să acorde despăgubiri.

Nu se va putea invoca puterea de lucru judecat dacă s-a dispus prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale sau prin ordonanţă s-a aplicat unul din cazurile de la art. 10 c.pr. pen.. Dacă instanţa penală nu a acordat despăgubiri, deşi avea posibilitatea, sau nu s-a soluţionat acţiunea civilă, pretenţiile civile se vor soluţiona de instanţa civilă fără a se putea opune puterea de lucru judecat a hotărârilor penale.



Dacă acţiunea civilă nu s-a exercitat în cadrul procesului penal, ori s-a dispus disjungerea, atunci hotărârea penală definitivă are în civil putere de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia (art. 22 c.pr.pen.). Dacă instanţa penală a stabilit şi întinderea prejudiciului rezultat din infracţiune, instanţa civilă va reţine ca dovedit acest prejudiciu; părţile care nu au figurat însă în procesul penal pot discuta acest cuantum, deoarece pentru latura civilă hotărârea produce efecte relative.















































CAP. IV. EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE

Excplicaţii : Potrivit art. 144 din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Guvernului, a curţii Supreme de justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori (controlul 2 priori), precum şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

Se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori;

Hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor ( controlul a posteriori);

Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Curtea Constituţională este organizată şi funcţionează în baza Legii 47/1992 ( M. Of. 101/22 mai 1992), modificată prin Legea 138/1997 (M. Of. 170/25 iulie 1997) şi republicată în M. Of. 187/1997, iar Regulamentul său din 1992 (M. Of. 190/ 7 august 1992) a fost abrogat prin Hot. Curţii Constituţionale nr, 12/4 noiembrie 1997 şi adoptat un nou Regulament (M. Of. 308/12 noiembrie 1997).



Caracteristici :

a. – organele în faţa cărora se poate invoca excepţia de neconstituţionalitate. Conform art. 144 lit. c Constituţie şi a art. 23 alin. 1 din Legea 47/1932, republicată, excepţia se poate ridica numai în faţa instanţelor judecătoreşti, fiind excluse alte organe de jurisdicţie. Desigur, acest lucru nu afectează dreptul cetăţeanului de a contesta legitimitatea constituţională a legii aplicabile procesului lor în cazul în care cererea nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci a altui organ de jurisdicţie, întrucât art. 21 din Constituţie asigură în orice litigiu accesul la instanţele judecătoreşti în faţa cărora se poate invoca excepţia;

b – obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Conform art. 144 lit. c Constituţie şi art. 23 alin. 1 din Legea 47/1992, excepţia poate viza numai o lege sau ordonanţă, ori unele dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei. Facem următoarele precizări :

excepţia de neconstituţionalitate nu poate viza decât o lege sau ordonanţă, actele normative şi individuale ale Guvernului, ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale, indiferent de materia la care se referă, sunt controlate sub aspectul legalităţii – inclusiv respectarea dispoziţiilor legii fundamentale – de instanţele de contencios administrativ;

potrivit art. 23 alin. 3 din Legea 47/1992, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 143 alin. 1 Constituţie, conform căruia dacă Curtea constată, în cadrul controlului a priori, că o dispoziţie legală este neconstituţională, legea se trimite Parlamentului spre reexaminare, iar dacă ea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate consacrată prin decizia Curţii Constituţionale este înlăturată, promulgarea devenind obligatorie. Aşadar, o asemenea dispoziţie legală nu mai poate fi atacată după intrarea ei în vigoare, pe calea excepţiei;

potrivit aceluiaşi articol şi aliniat din Legea 47/1992, nu pot face obiectul excepţiei nici prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, deoarece odată admisă excepţia de neconstituţionalitate într-o anumită speţă, decizia este obligatorie, are putere pentru viitor şi produce efecte ergo omnes;

Curtea este competentă să se pronunţe şi asupra constituţionalităţii legilor anterioare Constituţiei din 1991, în acest caz, dacă se admite excepţia de neconstituţionalitate, urmând să se constate abrogarea dispoziţiilor legale atacate în tem. Art. 150 alin. 1 Constituţie ( „legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”) şi nu să se declare neconstituţionalitatea ei, ca în cazul legilor adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei;

În ce priveşte ordonanţele Guvernului, acestea pot fi atacate ca neconstituţionale, pe cale de excepţie, numai până în momentul în care se adoptă legea de aprobare sau de respingere. Dacă excepţia se admite, nu se mai pune problema aprobării sau respingerii ordonanţei prin lege; dacă ordonanţa nu a fost atacată până la momentul adoptării legii sau dacă excepţia a fost respinsă, se mai poate invoca neconstituţionalitatea în tem. Art. 144 lit. a, înainte de promulgarea legii de admitere sau de respingere a ordonanţei; iar după promulgarea legii de aprobare a ordonanţei, se poate ridica excepţia de neconstituţionalitate, care va viza de această dată legea, al cărei conţinut îl constituie dispoziţiile cuprinse în ordonanţă, modificate ori nu de lege.

c.– invocarea excepţiei de neconstituţionalitate. Excepţia poate fi invocată numai de către una din părţi – calitate pe care o are şi procurorul – sau de instanţă din oficiu (art. 23 alin. 2 din Legea 47/1992) nu şi de alţi participanţi la proces ( experţi, martori, interpreţi).

Nu are importanţă dacă procesul se soluţionează în primă instanţă ori se află într-o cale de atac ordinară sau extraordinară.



Instanţa va sesiza Curtea numai dacă va constata că este vorba de neconstituţionalitatea unei dispoziţii de care depinde judecarea cauzei (art. 23 alin. 1 ), dacă se invocă neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii legale, instanţa va sesiza Curtea numai cu privire la cele relevante pentru rezolvarea cauzei.

Aşadar, instanţa – în calitate de prim filtru legal - va respinge prin încheiere motivată excepţia ca inadmisibilă şi nu va mai sesiza Curtea conform art. 23 alin. 6, dacă : se încalcă prevederile art. 23 alin. 1 (excepţia vizează alte acte normative decât cele indicate sau acte normative abrogate expres, sau textul atacat este nerelevant pentru soluţionarea cauzei ), alin. 2 (excepţia este ridicată de alţi participanţi la proces) sau alin. 3 (constituţionalitatea a fost stabilită potrivit art. 145 alin. 1 al Constituţiei, sau se atacă un act normativ a cărui abrogare s-a constatat expres prin decizia definitivă a Curţii);

d– sesizarea Curţii Constituţionale.

Conform art. 23 alin. 4, sesizarea Curţii se dispune numai de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia neconstituţionalităţii, printr-o încheiere . Încheierea va cuprinde, pe lângă elementele prev. de art. 261 c.pr.civ., punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi ; iar dacă excepţia a fost invocată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor şi dovezile necesare.

În tem. art. 23 alin. 5, pe perioada soluţionării excepţiei, instanţa va suspenda obligatoriu judecarea cauzei. Calea de atac a încheierii şi termenul sunt cele prevăzute de dreptul comun, astfel, încheierea poate fi atacată cu apel în 15 zile de la comunicare, dacă şi hotărârea ce urmează a se pronunţa este susceptibilă de apel.

e.– soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională (art. 24 ). Primind încheierea de sesizare, preşedintele Curţii desemnează pe unul dintre judecători ca raportor şi comunică încheierea de sesizare preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere; punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.

Judecătorul raportor este obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii. Conform art. 15 din Regulament, el verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele prev. de art. 24 alin. 4 din Legea 47/1992 şi dacă este cazul va solicita completarea actului de sesizare, stabilind şi temeiul în care instanţa să răspundă; dacă este necesar el sau Curtea va solicita instanţei trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia.



Termenul de depunere a raportului nu poate depăşi, de regulă, 60 de zile de la data înregistrării sesizării (art. 13 alin. 2 din Regulament).

Conform art. 24 alin. 3 din Legea 47/1992 şi a art. 14 din Regulament, termenul de judecată se stabileşte de preşedintele Curţii, la data depunerii raportului, fără ca acesta să poată depăşi 30 de zile.



Potrivit art. 24 alin. 4 şi 5 din lege, judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor , a încheierii de sesizare a Curţii, a punctelor de vedere ale preşedinţilor Camerelor Parlamentului şi Guvernului, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor (care pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Curtea Supremă de Justiţie) cu citarea acestora şi a Ministerului Public.



Conform art. 20 din Regulament, la şedinţă participă toţi cei 9 judecători ai Curţii, în afară de situaţiile în care unii sunt împiedicaţi în mod justificat, magistratul-asistent repartizat pe lângă judecătorul-raportor şi reprezentantul Ministerului Public. Şedinţa este prezidată de preşedintele Curţii; ea este publică.

Nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului (art. 25 din Regulament). Amânarea pronunţării nu poate depăşi, de regulă, 30 de zile (art. 27 dn Regulament).

Decizia pronunţată de Curte este definitivă şi obligatorie (art. 25 alin. 1 din Legea 47/1992).

Dacă s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altei prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. De asemenea, decizia se va comunica celor două Camere ale Parlamentului şi guvernului (art. 25 alin. 2 şi 4 din Legea 47/1992).



Când Curtea Constituţională constată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că a fost ridicată cu rea-credinţă, pentru a întârzia rezolvarea procesului, ea poate sancţiona partea care a invocat excepţia cu o amendă de 10000-100000 lei ( art. 51 din Legea 47/ 18 mai 1992).

Ca urmare a modificării Legii 47/1992, s-a desfiinţat calea de atac a recursului, astfel încât este inadmisibilă orice cale de atac din dreptul comun, ordinară sau extraordinară.

Efecte : Potrivit art. 145 alin. 2 Constituţie şi art. 25 alin. 3 din Legea 47/1992, republicată, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României şi produc efecte numai pentru viitor.

Astfel, decizia Curţii produce efecte erga omnes şi deci dispoziţia din lege sau ordonanţă declarată neconstituţională nu se mai poate aplica în nici o altă cauză. În asemenea situaţii, excepţia va fi respinsă ca inadmisibilă chiar de instanţă, iar dacă a fost sesizată Curtea, de aceasta, însă fără a mai intra în fondul cauzei.



Dacă însă excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, decizia produce efecte inter partes : aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate întrucât s-ar încălca autoritatea lucrului judecat, dar într-un alt proces excepţia va putea fi reiterată, dându-se astfel posibilitatea reanalizării de către Curte a aceleiaşi probleme a neconstituţionalităţii, pe baza unor eventuale alte argumente şi în lumina unor evoluţii neprevăzute iniţial.

De la data publicării în Monitorul Oficial, prevederea legală a cărei neconstituţionalitate a fost constatată printr-o decizie a Curţii Constituţionale îşi încetează de drept efectele. Desigur, puterea deciziei este numai pentru viitor, lucru similar cu principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. 2 Constituţie.

















































































CAP. V: PRACTICĂ JUDICIARĂ







1. Excepţia ivită în faza deliberării

Faptul că o excepţie de prescripţie poate fi invocată din oficiu de către instanţă, nu o îndreptăţeşte însă să o invoce numai cu ocazia deliberării, după închiderea dezbaterilor, fără a o pune în prealabil, în şedinţă, în discuţia părţilor, deoarece în acest fel se încalcă principiul contradictorialităţii şi hotărârea sa este casabilă (Tribunalul Cluj, dec. Civ. 795/1989, Dreptul nr. 5/1990, pag. 69-70)



Dacă împrejurarea de fapt sau de drept este descoperită de instanţă cu prilejul deliberării, instanţa este obligată să repună cauza pe rol, pentru a da posibilitatea părţilor să dezbată toate aspectele împrejurării puse în discuţie (Tribunalul jud. Galaţi, dec. 93/1972, RRD nr. 3/73. pag. 160).



2. Prescripţia

În practică se întâlnesc soluţii în sensul că, dacă pârâtul recunoaşte creanţa şi acceptă plata acesteia, instanţa va admite cererea, chiar dacă dreptul la acţiune s-a prescris (Tribunalul jud. Ilfov, dec. Civ. 237/1969, RDR nr. 1/1981, pag. 54-56).



Deşi prescripţia executării şi lipsa formulei executorii de pe sentinţa ce se execută sunt, ambele, excepţii peremptorii la executare, ele trebuie rezolvate împreună, nu numai pentru că instanţa fiind investită cu contestaţie la executare pe temeiul prescripţiei executării, în tem. Art. 130 c.pr.civ. este datoare să se pronunţe în limitele investirii sale, dar şi pentru că prin complinirea ulterioară a omisiunilor titlului executoriu, problema prescripţiei executării ar fi din nou pusă în discuţie, generând o nouă contestaţie la executare.





3. Excepţii de ordine publică.

Excepţia de neconstatare a daunei în termenul obiectiv de 3 ani şi de neemitere a deciziei de imputare în termenul de prescripţie de 60 de zile (prev. în art. 108 c.muncii) având un caracter absolut, deoarece priveşte încălcarea unor norme imperative, este de ordine publică. Poate fi invocată în tot cursul judecăţii, deci şi în apel, iar instanţa este obligată să o pună în dezbaterea părţilor; fără dezbateri, apelantul este lipsit de orice mijloc de apărare de natură să combată excepţia (Tribunalul Suceava, secţia civilă, dec. Nr. 647/1997, Dreptul, nr. 7/1998, pag. 73).



Nulitatea hotărârii nemotivate constituie motiv de ordine publică, care poate fi invocat potrivit art. 306 alin. 2 c.pr.civ. şi din oficiu ( C. A. Piteşti dec. 229/1998).

Nulitatea hotărârii nemotivate constituie motiv de ordine publică care poate fi invocat potrivit art. 306 alin. 2 c.pr.civ. şi din oficiu (C. A. Piteşti, dec. 229/1998).







4. Necompetenţa absolută

Instanţa poate să-şi decline competenţa din oficiu, dacă părţile sunt legal citate, chiar dacă nu sunt toate prezente, iar în citaţie nu s-a făcut menţiunea că la termen se va discuta această problemă ( Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 2032/1974, RRD 7/1975, pag. 67).



Neinvocarea încălcării normelor privind competenţa materială în căile ordinare de atac pe care le-a promovat conduce la imposibilitatea folosirii acestor motive în căile extraordinare de atac ( C. A. Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ, dec. 112/R/1998).



Clauza compromisorie care exprimă voinţa părţilor de a supune arbitrajului eventualele litigii, nefiind o excepţie de ordine publică, trebuie invocată de pârât la judecarea în fond a cauzei şi nu în faza căilor de atac ( C. S. S. Secţia comercială, dec. 1117/1995).



Litigiile ivite în legătură cu legalitatea emiterii, modificării, înlocuirii sau desfiinţării titlurilor de proprietate date în baza Legii 18/1991 sunt de competenţa judecătoriilor, în a căror rază teritorială se află terenul asupra căruia se stabileşte dreptul de proprietate (C. S. S. Secţia contencios administrativ, dec. 13/1997).



În cadrul procedurii de executare silită, competenţa materială de a soluţiona cererile de poprire în primă instanţă revine judecătoriei indiferent de natura şi valoarea creanţei ( C. S. S., secţiile unite, dec. nr. I/1999).



Instanţa competentă să soluţioneze în fond cererile de autorizare a funcţionării ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc, ale salariaţilor, precum şi de înregistrare a acestora în registrul persoanelor juridice este judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul (C. S. S. Secţiile Unite, dec. II/1999).

Organul de urmărire penală a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului în baza art. 10 lit. b1 c.pr.pen. şi a a art. 181 c.p., pentru infracţiunile prev. de art. 288 şi 291 c.p.. În această situaţia competenţa de anulare a înscrisurilor falsificate aparţine instanţei civile, potrivit art. 184 c.pr. pen. şi nu instanţei penale, motiv pentru care s-a dispus casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa civilă competentă ( C. A. Piteşti, dec. pen. 877/R/1998).



Competenţa materială în soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială prin care se solicită evacuarea unei societăţi comerciale revine tribunalului în primă instanţă şi nu judecătoriei; cererea de ordonanţă preşedinţială face parte din categoria celor neevaluabile în bani, iar litigiul se situează în materie comercială, deoarece se referă la un fond de comerţ din care face parte spaţiul comercial respectiv, conf. art. 4 c. Com. (C. A. Piteşti, dec. nr.260/1998).









5. Necompetenţa relativă

În cazul în care cererea nu a fost comunicată pârâtului, acesta este în drept să invoce necompetenţa relativă până la primul termen după comunicare, termenele ulterioare neputând fi încadrate în noţiunea de „prima zi de înfăţişare” deoarece, în lipsa comunicării cererii, pârâtul nu poate fi considerat în măsură să pună concluzii (Tribunalul Jud. Hunedoara, dec. civ. 889/1979, RRD nr. 5/1980, pag. 59).



Deoarece competenţa teritorială are caracter relativ numai în litigiile privitoare la bunuri (art. 19), excepţia de necompetenţă poate fi invocată şi de procuror, în cererile privind încredinţarea copiilor (Tribunalul Reg. Mureş, dec. civ. nr. 1508/1963, J. N. Nr. 11/1964, pag. 138).



6. Declinarea de competenţă

Hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată cu apel sau recurs, chiar dacă impropriu a fost numită încheiere, iar termenul de apel şi de recurs curge de la pronunţare, aşa cum prevede art. 158 alin. 3, chiar dacă în dispozitiv s-a prevăzut că termenul de apel ori recurs curge de la comunicarea hotărârii, iar această comunicare s-a făcut părţilor (Tribunalul Judeţean Ilfov, dec. civ. nr.638/1970. RRD nr. 3/1970, pag. 140).



Declinarea succesivă, între două sau mai multe instanţe, nu echivalează cu un conflict negativ, dacă nici unele nu au intrat în contradicţie între ele, declinându-şi reciproc competenţa (Tribunalul Suprem, dec. nr. 140/1982, RRD nr. 11/1982, pag. 62).



7. Recuzare

Dacă un judecător a participat la soluţionarea unei ordonanţe preşedinţiale, iar după aceea la judecata unei cereri bazate pe dreptul comun, având ca obiect restituirea aceloraşi bunuri între aceleaşi părţi, îşi găsesc aplicarea disp. privitoare la recuzarea prev. de art. 27 pct. 7 (şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă) (Tribunalul Jud. Timiş, dec. Civ. 1404/1988. RRD nr. 5/1989, pag. 72).

Dat fiind caracterul său de cerere incidentală, propunerea de recuzare nu poate fi restituită pe motiv de netimbrare, ci trebuie soluţionată în prealabil judecării fondului litigiului ( C. S. S. Secţia contencios administrativ, dec. 1221/1997).



8. Incompatibilitate

Dacă judecătorul s-a pronunţat asupra unor probleme litigioase, chiar prin încheiere, care – prin efectul admiterii recursului se dezbat din nou la instanţa de fond- judecătorul este incompatibil, în speţă este vorba despre o încheiere de admitere în principiu la partaj (Tribunalul jud. Timiş, dec. 1432/1978, RRD nr. 4/1979, pag. 53).



În cazul casării cu reţinere, în vederea rejudecării fondului, judecătorii care s-au pronunţat asupra apelului sau recursului judecă ei înşişi fondul, nefiind incompatibili (Tribunalul Suprem, dec. 39/1970).







9. Nelegalitate.

Trecerea în proprietatea statului a unor imobile în temeiul art. III din Decretul 218/1960 şi a Decretului 92/1950.

Instanţa judecătorească de drept comun, soluţionând o acţiune în revendicare a imobilului este competentă să judece şi actele de deposedare ale organelor de stat, a căror legalitate o poate cerceta pe calea excepţiei de nelegalitate, fără a se urmări , în principal anularea însăşi a actului de autoritate în baza căruia s-a procedat la deposedare (Curtea Supremă de Justiţie, secţia contencios administrativ, dec. 41/1991, „Dreptul” nr. 11/1992, pag. 51).



10. Excepţia de nestatuare asupra fondului

Instanţa de apel a primit excepţia de nestatuare asupra fondului pentru o ipoteză neprevăzută de art. 297 c.pr.civ.. Astfel, s-a imputat primei instanţe neadministrarea probatoriului cerut considerent pentru care sentinţa a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecare. Însă, întrucât natura devolutivă a apelului obligă instanţa de apel să evoce fondul prin refacerea sau completarea probelor administrate sau neadministrate de către prima instanţă, în recurs a fost casată decizia cu trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru a rejudeca apelul (Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, dec. nr. 476/1995).



Excepţia de nestatuare asupra fondului a fost în mod greşit respinsă, atât timp cât nu s-a cercetat motivul de apel referitor la omisiunea primei instanţe de a rezolva cererea de chemare în garanţie a vânzătorului de către cumpărătorul apelant, ameninţat de excepţio moi processus (excepţia procesului rău condus), prev de art. 1351 c.civ. ( Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, decizia nr. 1112/1994).



11. Litispendenţa

Când este vorba despre acţiuni de reziliere care au cauze diferite şi când sunt intentate la aceeaşi instanţă, nu poate fi vorba despre litispendenţă. La fel dacă într-unul din cele două procese reclamantul a renunţat la dreptul său (Tribunalul Ilfov, decizia din 13 aprilie 1926. PR 1928, p. II, pag. 75).



Nu există litispendenţă atunci când una dintre cauze se găseşte în recurs, iar cealaltă în fond, în acest caz urmând a fi aplicat principiul puterii lucrului judecat, chiar dacă hotărârea nu este încă definitivă ( Tribunalul Suprem, decizia nr. 237/1959, CD 1959, pag. 290).



12. Conexitatea

Dacă ambele pricini sunt între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi cauză, însă se găsesc una la judecătorie, cealaltă la instanţa de apel, nu se pot conexa, căci pentru pricina venită din apel s-ar crea trei grade de jurisdicţie (Tribunalul Bacău, secţia l, sentinţa nr. 31/19 februarie 1924).



Instanţa sesizată cu o acţiune de partaj între comoştenitori este în drept să soluţioneze, fiind conexe, şi cererile unor moştenitori de a se raporta bunurile primite în dar, fără scutire de raport, de către ceilalţi moştenitori, precum şi cererile de a se reduce liberalităţile care depăşesc calitatea disponibilă (Tribunalul Suprem, col.. civ. decizia nr. 2549/1955, CD 1955, vol. I, pag. 189).



Dacă instanţa a conexat pricinile, nu înseamnă că acestea şi-au pierdut individualitatea şi s-au contopit într-un proces, al cărui obiect l-ar forma totalul aritmetic al pretenţiilor formulate de părţile din acţiunile conexe. Dimpotrivă, fiecare reclamant îşi va realiza pretenţiile sale în parte, iar competenţa instanţei se determină după valoarea cererii celei mai mari şi nu adunându-se valorile din ambele cereri (Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1161/ 6 iulie 1971).



Instanţa înaintea căreia s-a cerut conexarea a două sau mai multe pricini, pentru a se pronunţa asupra oportunităţii şi utilităţii acestei măsuri, este datoare să ia măsuri ca aceste pricini să fie puse în stare de judecată înaintea sa, prin citarea regulată a părţilor în toate pricinile ce urmează a fi întocmite. Prin urmare, o asemenea instanţă nu se poate pronunţa asupra seriozităţii şi temeiniciei cererii de conexare în mod anticipativ, înainte de a cere dosarul cu pricina ce urmează a fi conexată şi a cita părţile în această pricină, înaintea sa (Cas. II, 7 martie 1921, „Pandectele Române”, p. II, pag. 46, 1921).



13. Nulitatea

Anularea raportului de expertiză pentru necitarea părţilor, are drept consecinţă refacerea expertizei cu citarea părţilor (Tribunalul Suprem, col. civ. decizia nr. 1864/1956, CD 1956, vol. 2, pag. 258).

Necitarea părţilor de expert prin scrisoare recomandată, trebuie propusă la termenul ce a urmat depunerii raportului (Tribunalul Reg. Braşov, dec. 1168/1956, JN nr.8/1956, pag. 1508).



Lipsa semnăturii grefierului pe minuta hotărârii este sancţionată de lege cu nulitatea , iar hotărârea pronunţată în asemenea condiţii este nulă şi trebuie desfiinţată conf. art. 258 c.pr. civ. (Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia 1486/16 august 1977).



Lipsa de citare a părţilor din proces cu cel puţin 5 zile libere înaintea termenului de judecată, atrage nulitatea hotărârii, conf. art. 89, 105 alin. 2 şi 107 c.pr. civ. (Tribunalul Suprem, Col. II, decizia civilă 359/1960, LP nr.9/1960, pag. 100).

Când reclamantul indică un pârât fictiv, acţiunea trebuie anulată aceasta echivalând cu nearătarea numelui ( Tribunalul Suprem col. civ. decizia nr. 490/1963, CD 1963, pag. 236).



Lipsa din dispozitiv a cuantumului sumei pentru care s-a admis acţiunea nu poate aduce nici un prejudiciu părţii, dispozitivul completându-se cu considerentele sentinţei în care suma este calculată exact, deci cu ocazia executării, nu se va putea ivi nici o dificultate (Tribunalul Suprem, col. civ., decizia nr. 639/1953, CD 1952-1954, vol. I, pag. 335).



Dacă pârâtul nu a fost citat şi cererea reclamantului a fost respinsă lipseşte vătămarea (Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 333/1990, Dreptul 9-12/1990, pag. 233).



În cazul în care hotărârea este semnată de judecătorul care a pronunţat-o şi a semnat minuta, menţiunea numelui altui judecător în practicaua sentinţei ca urmare a unei erori materiale, nu va atrage nulitatea hotărârii, ci eroarea va fi îndreptată după procedura prevăzută de art. 281 c.pr.civ. (Tribunalul Suprem, col. civ., decizia nr. 106/1966).



S-a decis constant că dacă există contradicţie între minută şi dispozitiv, hotărârea este nulă deoarece, faţă de soluţiile contradictorii adoptate nu se poate şti ce anume a hotărât instanţa (Tribunalul suprem, col. civ. dec. 253/1968, CD 1968, pag. 219). Există însă posibilitatea refacerii hotărârii, care în dispozitiv va cuprinde soluţia din minută.



Atâta vreme cât inculpatul- care execută o pedeapsă cu închisoarea militară- a evadat, fiind dat în urmărire pe ţară, în mod legal prima instanţă l-a citat exclusiv prin afişare la sediul primăriei din localitatea unde a comis infracţiunea (T. B. Secţia II pen. dec.341/1993).



Consemnarea greşită efectuată în registrul de şedinţă nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii pronunţate, întrucât nulitatea unei hotărâri intervine numai atunci când dispozitivul ei nu concordă cu cel întocmit în momentul pronunţării, adică cu minuta (C. A. Timişoara, secţia civilă, dec. 645/1998).



Recursul s-a respins deoarece lipsa semnăturii judecătorului din încheierea premergătoare nu atrage nulitatea hotărârii, întrucât aceasta putea fi invocată potrivit art. 108 c.pr. civ., numai la prima zi de înfăţişare, după ce s-a ivit ( C. A. Timişoara, secţia civilă, dec. 973/1998).



Chiar dacă o cerere se judecă în camera de consiliu ( de exemplu în materie necontencioasă), pronunţarea hotărârii se face întotdeauna în şedinţă publică, conf. art. 131 c.pr.civ., iar această menţiune trebuie cuprinsă în hotărâre, sub sancţiunea nulităţii, conf. art. 261 pct. 8 c.pr. civ.( C. A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. 489/1998).



Deşi pe dovada de îndeplinire a procedurii apare o semnătură de primire, lipseşte numele persoanei de la registratură căreia i s-a înmânat citaţia, lipsă care atrage nulitatea procedurii, potrivit art. 100 alin. 1 pct. 7 şi alin. 3 c.pr. civ. (C. A. Piteşti, dec. 23/1998).



14. Decăderea

Neglijenţa manifestată de prepusul reclamantei, prin înregistrarea corespondenţei după 3 zile de la primirea ei, nu poate fi considerată o împrejurare care să justifice împiedicarea părţii de a introduce în termen recursul, nefiind vorba de o împrejurare mai presus de voinţa ei (Tribunalul Hunedoara, decizia nr. 185/1985, RRD nr. 10/1985, pag. 72-73).



Neintroducerea acţiunii în contencios administrativ în termen de 30 de zile de la expirarea termenului în care trebuie soluţionată reclamaţia administrativă, duce la respingerea acesteia ca tardivă ( C. A. Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, sent.8/CA/1998).



Contestaţia la executare intentată după pronunţarea încheierii prin care se constată desăvârşită executarea , este tardivă (C. A. Timişoara, secţia civilă, dec. 2148/1998).

Termenul de 15 zile prevăzut de art. 108 alin. 3 c. muncii pentru comunicarea deciziei de imputare este un termen de recomandare şi nu unul de decădere, aşa încât nerespectarea lui nu atrage ineficacitatea deciziei sub condiţia ca aceasta să fi fost însă comunicată în interiorul termenului de 3 ani prevăzut pentru prescripţia dreptului de a cere executarea silită.



15. Perimarea judecăţii

Dacă taxa de timbru a fost plătită ori partea a fost scutită, faptul că nu s-a fixat termen de judecată nu-i este imputabil părţii şi deci perimarea nu operează (Tribunalul Suprem, col. civ. decizia nr. 136/1952, CD 52-54, vol I, pag. 349 ). Dacă partea nu şi-a timbrat cererea, ea este însă în culpă (Curtea Supremă de justiţie, col. civ. decizia nr. 501/1951, JN 5/1951).



Perimarea operează numai dacă procesul a rămas în nelucrare, dar nu şi atunci când, indiferent din ce cauză, el a continuat să se găsească pe rolul instanţei (Curtea Supremă de Justiţie, col. civ. decizia nr. 741/1950).



Până la conexarea a două cereri, actele de procedură efectuate în una din pricini nu pot avea nici o influenţă asupra celeilalte pricini, ceea ce face ca până la conexare, termenul de perimare să curgă separat. După conexare însă, dacă nu se dispune disjungerea, perimarea priveşte ambele cereri ( Curtea de Apel Suceava III, decizia nr. 1970/1939).



Dacă judecata a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a altei pricini, se exclude vina părţii, pentru lăsarea acţiunii în nelucrare şi nu se justifică perimarea acesteia (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 1498/1970, CD 1971, pag. 191).



Cererea de redeschidere a procesului întrerupe perimarea chiar dacă nu a fost timbrată, această neregularitate atrăgând sancţiuni de ordin fiscal (C. S. Col. cov. Decizia nr. 1252/1948, JN nr. 1-2/1949, pag. 206).

Chiar dacă s-a menţinut cauza în nelucrare mai mult de un an nu se poate constata perimarea acţiunii fără a se cere din oficiu relaţii cu privire la soluţia dată în cauza penală ( T. S. Secţia civ., decizia nr. 371/1982, RRD nr. 1/1983, pag.66).



În materie de divorţ, disp. art. 618 c.pr. civ. care prevăd stingerea procesului dacă părţile s-au împăcat, se vor aplica cu prioritate faţă de art. 248 c.pr.civ., ele fiind nu numai imperative ci şi speciale ( Tribunalul Regional Oltenia, decizia civilă nr. 1043/1960, LP nr. 12/1960, pag. 122-124).



Dreptul de a solicita perimarea nu poate fi desfiinţat prin faptul că dosarul relativ la cererea rămasă în nelucrare şi a cărui perimare s-a cerut ar fi fost distrus, deoarece partea care avea interes să nu se perime cererea avea şi obligaţia de a face toate diligenţele pentru reconstituire ( C. A. S. I. Decizia nr. 2221/1938).



16 Perimarea executării silite



În materie de executare silită, termenul de perimare este de 6 luni de la împlinirea oricărui act de executare. După terminarea executării însă, urmărirea nu mai poate fi perimată, chiar dacă nu s-a încheiat ultimul act de executare prev. de art. 403 c.pr.civ. (Tribunalul Ilfov, Secţia III, sentinţa 1551/1940, S. M. Nr.7/1948, p. 210).

Această perimare nu se aplică în executările care se fac pe baza OG 11/1996, întrucât ele se fac din oficiu.



Lipsa încheierii prev. de art. 403 nu poate duce la perimarea formelor şi actelor de executare îndeplinite, dacă executarea s-a efectuat integral, prin aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în titlul executoriu (Tribunalul Ilfov, Secţia III civ. com., sentinţa civilă nr.1551/1948, SM nr. 7/1948, p. 20).



17. Interesul



Nulitatea derivând din neînmânarea citaţiei cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, având caracter relativ, nu poate fi invocată prin căile de atac de partea legal citată(Tribunalul suprem, secţia civilă, dec 52/1975, CD 1975, p. 228).



Faptul că în procesul de partaj părţile au calitate dublă nu conferă pârâtului dreptul de recurs dacă cererea de partaj a fost respinsă, deoarece în acest caz el nu poate justifica nici un interes ( Tribunalul Judeţean Argeş, dec. 954/1979, R. R. D. Nr. 5/1980, p. 60).

Pentru promovarea unei acţiuni în constatare de către proprietarul bunului, urmează a se constata că interesul reclamantului este născut şi actual şi în cazul în care există pericolul ca dreptul său de proprietate să fie încălcat în viitor (Tribunalul suprem, secţia civilă, dec. 894/1978, CD 1978, p. 257).



Condiţia interesului valabilă pentru introducerea oricărei cereri în justiţie face ca o parte care a câştigat la prima instanţă să nu poată declara recurs ( Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 172/1953).



18. Capacitatea procesuală



Numirea unui curator se impune în succesiunile şi litigiile de ieşire din indiviziune, în care figurează printre părţi, alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia. Dacă sunt mai mulţi copii minori care au între ei interese contrare, pentru fiecare dintre ei se va numi un curator (Plenul Tribunalului Suprem, dec. în dr.6/1959).



Staţiile de cale ferată n-au personalitate juridică şi deci nu pot figura ca părţi în proces, ci numai forul lor tutelar, direcţiile regionale CFR (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 1139/1956, CD vol. 1 nr. 16/1956, p. 41).



Subunitatea unei întreprinderi, chiar dacă are organe proprii de conducere şi cont de virament separat rămâne tot o parte, o subdiviziune a întreprinderii respective, deci nu are personalitate juridică. Această subunitate nu are capacitate juridică procesuală şi nu poate figura ca parte în proces (Plen Tribunal Suprem, dec. X-A/22 oct. 1959, CD 1959, p. 22).



Instanţa de control judiciar este obligată a verifica, în primul rând calitatea procesuală a celui ce a declarat recurs, respectiv dacă a figurat ca parte la judecata în prima instanţă, deoarece terţii care nu au fost părţi în proces nu au dreptul de a face recurs (C. S. J. Secţia civilă, dec. 780/1992, Dreptul nr. 7/1993, p.7).



Minorul care a împlinit 14 ani trebuie să figureze personal la judecata cauzelor civile, în care scop urmează să fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură. Părinţii/tutorele îl asistă pe minor, semnând alături de acesta cererile adresate instanţei şi fiind citaţi, în acest scop, la judecata cauzei (Plen Tribunalul suprem, dec. în dr. 13/1957, CD 1957, p. 19).



Persoana pusă sub curatelă potrivit art. 152 şi 153 c.fam. îşi păstrează capacitatea de exerciţiu, astfel că poate sta singură în proces, fără reprezentant (Tribunalul Regional Baia Mare, dec. civ. 828/1955, LP 6/1955, p. 661).



În cazul obligaţiilor solidare precum şi al celor indivizibile, exercitarea căii de atac a recursului de către unul din coparticipanţii la proces le va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde şi la părţile care nu au declarat recurs sau al căror recurs a fost respins fără a fi soluţionat în fond (Plen Tribunalul Suprem, dec. în dr. 3/1962, CD 1952-1965, p. 280).

Renunţarea la drepturile deduse judecăţii se poate face numai în temeiul unei procuri speciale, mandatul de reprezentare dat pentru prestarea serviciului avocaţial neputând-o îndeplini. Prin urmare, instanţa nu poate lua act de renunţare la un capăt al cererii în lipsa unei atare procuri (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 1396/1978).



Când obştea înţelege să acţioneze în numele şi pentru membrii săi anume arătaţi în legătură cu pretenţii ale acestora, instanţa are obligaţia să verifice dacă ea a fost împuternicită de membrii săi interesaţi să exercite acţiunea, potrivit art. 67 şi urm. C.pr.civ. . Numai pentru pagubele aduse fondurilor comune este îndreptăţită asociaţia, prin organele sale să exercite acţiunea fără mandat special de reprezentare (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 626/1982).







19. Calitatea procesuală



Adoptatorii nu au calitate procesuală activă pentru a solicita desfacerea adopţiei (Tribunalul Suprem, dec. 1332/1988, RRD nr. 5/1989,. P. 68).

În cazul cererii de stabilire a pensiei de întreţinere introdusă de mamă în numele copilului devenit major şi aflat în continuarea studiilor, instanţa este datoare să-l citeze şi să pună în discuţie însuşirea cererii, ia nu să o respingă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate (Tribunalul Judeţean Constanţa, dec. civ. 798/1987, RRD nr. 5/1988, p. 75).



În caz de coproprietate, acţiunea în revendicare poate fi exercitată de către toţi titularii dreptului de proprietate, iar nu numai de către unul dintre ei (Curtea Supremă de justiţie, dec. 295/1993, CD 1993, p. 131). Un coindivizar nu poate introduce împotriva celorlalţi o acţiune în grăniţuire a terenului asupra căruia toţi sunt proprietari (Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, dec. 57/1950, Dreptul 9-12/1990, p.228). oricare din coproprietari poate însă să ceară remedierea degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri (Tribunalul Suprem, dec. civ. 106/1969, RRD nr. 5/1969, p. 175).



Părintele are calitate de a formula cererea de stabilire a domiciliului minorului potrivit art. 100 alin. 3 c. fam., chiar dacă acesta a împlinit 14 ani (Tribunalul Judeţean Timiş, dec. civ. 234/1987, RRD nr. 7/1987, p. 72-73). Persoana care ţine minorul fără drept nu are legitimare procesuală activă pentru a solicita instanţei stabilirea locuinţei la el şi nici obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere, dar poate solicita de la părinte remiterea alocaţiei pe care o primeşte pentru copilul aflat în îngrijirea sa (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 468/1987, RRD nr. 12/1987, p. 72).



În cazul răspunderii civile contractuale, poate fi chemat în calitate de pârât numai partea din contract, nu şi o persoană străină de raportul contractual, chiar dacă are calitatea de prepus (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 966/1986, RRD nr. 2/1987, p. 67).

Acţiunea trebuie respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active chiar dacă pârâtul deţine bunul fără titlu, atunci când reclamantul nu-şi justifică calitatea (Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 1338/1957).

Sucursala este înfiinţată cu fondurile unei societăţi care îi afectează capitalul necesar şi o organizează spre a desfăşura o activitate economică proprie în cadrul obiectului său de activitate specific. Sucursala face parte din structura organică a societăţii care a înfiinţat-o şi nu are personalitate juridică, dar, în acelaşi timp, are organe de conducere proprii şi autonomie în activitatea sa comercială, în folosirea fondurilor cu care este dotată şi în executarea obligaţiilor pe care şi le asumă. Însuşi art. 41 alin. 2 c.pr.civ. prevede că societatea care nu are personalitate juridică, poate sta în judecată ca pârâtă, dacă are organe proprii de conducere (Curtea Supremă de Justiţie, dec. 905/ 1 aprilie 1997). Oricum, instanţa trebuie să solicite prezentarea regulamentului de organizare, funcţionare şi competenţă a sucursalei, iar dacă aceasta stă în proces ca reclamantă, trebuie să solicite şi împuternicirea de reprezentare dată de societate, în scopul apărării intereselor sucursalei în faţa justiţiei (Curtea Supremă de Justiţie, dec. 316/18 mai 1995).

Pe data emiterii autorizaţiei de funcţionare, reclamanta- întreprindere mică – a devenit persoană juridică, iar în momentul retragerii acestei autorizaţii de către unitatea emitentă – primăria – ca urmare a faptului că nu s-a reorganizat potrivit disp. Legii 31/1990, a încetat calitatea ei de persoană juridică, nemaiavând nici calitatea de subiect de drept (Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, dec. 562/13 iulie 1995).



Cel tolerat în spaţiul locativ ( în speţă reclamanta o îngrijea pe titulara contractului de închiriere, bătrână şi bolnavă), are un drept condiţionat de existenţa dreptului locativ al celui care l-a primit în spaţiu, iar la decesul titularului încetează şi dreptul tolerantului, el nu are calitate procesuală activă pentru a cere anularea contractului de închiriere şi a contractului de vânzare-cumpărare referitoare la acel spaţiu, devenit liber şi închiriat, iar apoi vândut în condiţiile legii (Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, dec. 2085/R/1998).



20. Puterea de lucru judecat

Nu există puterea lucrului judecat dacă într-o cerere de contestare a recunoaşterii paternităţii mama figurează ca reprezentantă legală a copilului pârât, iar în a doua cerere figurează ca reclamant ce introduce cererea în nume propriu, conf. art. 58 c. fam. (Judecătoria Mediaş, sentinţa civ. nr. 1360/1976).



Oricare din codebitorii solidari poate invoca puterea de lucru judecat rezultată dintr-o hotărâre judecătorească definitivă, obţinută anterior de un codebitor solidar în contradictoriu cu creditorul comun, chiar dacă ceilalţi codebitori nu au participat în acel proces (Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 1094/1963).



Nu există identitate de obiect dacă în prima cerere s-a solicitat obligarea primăriei şi a prefecturii să-i elibereze titlul de proprietate pentru o suprafaţă de teren pe care şi-a construit un garaj, iar prin a doua cerere solicită anularea ordinului prefectului prin care s-a atribuit în proprietate altei persoane acea suprafaţă (Curtea Supremă de Justiţie, secţia contencios administrativ, dec. 367/1994, CD 1994. p. 620).

Nu există identitate de cauză dacă în prima cerere reclamantul se întemeiază pe posesie, iar în a doua pe calitatea de proprietar, de asemenea, dacă în prima cerere reclamantul a cerut să se constate că a devenit proprietar asupra construcţiei edificate şi titular al dreptului real de superficie asupra terenului, iar în a doua cerere reclamantul a solicitat să se constate că a devenit proprietar asupra aceluiaşi teren prin uzucapiune (Tribunalul Judeţean Constanţa, dec. civ. 190/1992, Dreptul nr. 5/1992, p. 85).



Există putere de lucru judecat dacă reclamantul de cerut în prima acţiune, în revendicare, să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unei case, iar în al doilea proces şi-a formulat obiectul sub forma ieşirii din indiviziune, scopul final fiind acelaşi, adică stabilirea dreptului de proprietate asupra casei, pe baza aceloraşi titluri (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 1146/1976, CD 1976, p. 243-248).

Când prin hotărâre s-au acordat daune pentru vătămări corporale, modificările în starea materială a părţilor nu interesează, însă modificările în starea sănătăţii victimei, prin agravare sau însănătoşire, dau dreptul la modificarea despăgubirilor (Plenul Tribunalului Suprem, dec. ind. 16/1964, J. N. Nr. 9/1964, p. 99).

Faptul că partea nu a reuşit să-şi dovedească calitatea de moştenitor în primul proces nu o îndrituieşte să pornească alt proces, înfăţişând de data aceasta certificatul de moştenitor (Tribunalul Suprem, col. civ. dec. 1461/1957, C.D. 1957, p. 336).



Hotărârea de evacuare obţinută contra fostului deţinător al locuinţei se poate executa şi împotriva terţului care ulterior a obţinut ordin de repartiţie (Tribunalul Suprem, col. civ. dec. 1160/1960). În schimb hotărârea obţinută împotriva fostului locatar nu poate fi opusă noului locatar care nu a figurat în proces şi care invocă drepturi proprii (Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 787/1962).



La prestaţiile periodice (întreţinere) hotărârea care a statuat cu privire la o rată are putere de lucru judecat pentru ratele ulterioare (Tribunalul Suprem, col. civ., dec.383/1961) însă dacă starea de fapt se schimbă, se poate cere modificarea prestaţiei (Tribunalul Suprem, col. civ. , dec. 913/1953).



Pârâtul care nu a făcut recurs, nu poate reitera în recursul reclamantei excepţia care îi fusese respinsă, opunându-se la aceasta lucrul judecat, cu rezerva disp. art. 315 alin. final (Tribunalul regional Ploieşti, dec. 2877/1953, J P nr. 1/41961, p. 12).

Data despărţirii în fapt, reţinută în considerentele hotărârii de divorţ nu poate fi invocată prin referire la art. 1201 c.civ., în procesul privind împărţirea bunurilor comune, cu consecinţe asupra cotelor de contribuţie la plata unor cote pentru apartament sau al efectuării unor lucrări de reparaţii în perioada separaţiei în fapt a soţilor (Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 2/1987, RRD nr. 10/1987, p. 67).

Fundamentul motivului de revizuire prev. de art. 322 pct. 7 c.pr.civ. îl reprezintă instituţia puterii lucrului judecat (Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, dec. 1013/1995).



După începerea executării, instanţa poate păşi la soluţionarea în fond a contestaţiei la executare, cu toate că anterior, prin hotărâre judecătorească definitivă, aceeaşi contestaţie formulată între aceleaşi părţi şi cu acelaşi obiect a fost respinsă ca prematur introdusă, întrucât în această situaţie nu operează autoritatea de lucru judecat, prev. de art. 101 c.civ.; puterea de lucru judecat nu poate rezulta decât dintr-o hotărâre care a soluţionat în fond litigiul, nicidecum din soluţionarea pe cale de excepţie a unui proces (Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, dec.409/1998).





21. Inadmisibilitate



În aplicarea prevederilor Legii 61/91, se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi se stabileşte :

1. Sesizările de transformare a amenzii în închisoare contravenţională sunt admisibile atât în cazurile în care pentru fapta săvârşită, legea prevede sancţiunea alternativă a amenzii cu aceea a închisorii contravenţionale, cât şi în cazul în care sancţiunea contravenţională prevăzută de lege este numai amenda.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de judecată sesizată să transforme amenda, rămasă neachitată de contravenient în termenul prev. de art. 16 alin. 1 din Legea 61/1991 este supusă numai căii de atac a recursului.

3. Acţiunea de transformare a amenzii în închisoare contravenţională încetează în cazul în care contravenientul achită amenda până la pronunţarea hotărârii asupra recursului (Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, dec. 1/1995).

Neîndeplinirea procedurii prealabile prev. de art. 5 din Legea 29/1990 atrage respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Dreptul subiectiv al reclamantului de a cere anularea actului se stinge dacă nu formulează în termen reclamaţia administrativă (Curtea de Apel Piteşti, dec. 79/1998).



Cererea pentru repunerea într-un termen reglementat în procedura prealabilă obligatorie este inadmisibilă la instanţă potrivit art. 103 c.pr.civ.; cererea trebuie făcută la organul administrativ care a contestat tardivitatea formulării contestaţiei ( Curtea de Apel timişoara, sent. 73/1998).



În cazul cererii de evacuare, prin ordonanţă preşedinţială, dintr-un spaţiu comercial, cerinţele înscrise în art. 581 c.pr.civ. nu sunt îndeplinite dacă părţile au pretenţii reciproce şi contractul de închiriere nu a fost reziliat pe cale judecătorească, deoarece lipseşte aparenţa de drept, în măsura solicitată ar prejudeca fondul.



Numai părţile din proces au calitatea de a exercita calea de atac a recursului şi, în consecinţă, recursul declarat de o persoană străină de cauză este inadmisibil ; în speţă reprezentantul legal al pârâtei a declarat recurs în nume personal, fără a preciza că introduce cererea în calitate de reprezentant al societăţii – art. 299 şi urm. c.pr.civ. ( Curtea de Apel Piteşti, dec. 150/1998).















Tehnored.

Aroneţ Gabi

Ex. 1

14.06..2000



























BIBLIOGRAFIE







i. i. I. Stoenescu, S. Zilberstein – Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Ped. Bucureşti, 1983.

ii. ii. V. M. Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I şi II, Ed. Naţional, bucureşti 1996.

iii. iii. I. Deleanu – Tratat de procedură civilă, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995.

iv. iv. I. Stoenescu, Gr. Porumb – Drept procesual civil roman, E. D. P. Bucureşti 1966.

v. v. Th. Mrejeru – Ecepţii privind instanţa şi procedura de judecată Ed. C. Bucureşti, 1997.

vi. vi. P. Perju – Practică judiciară civilă, Ed. Continent XXI, Bucureşti 1999.

vii. vii. G. Boroi, D. Rădescu – Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Bucureşti, 1996.

viii. viii. Şt. Crişu, C. Crişu- Repertoriu de practică şi literatură juridică 1994-1997, Ed. Argessis, 1998.

ix. ix. Şt. Crişu, E. D. Crişu – Repertoriu de practică şi literatură juridică ,1997-2000, Ed. Argessis, 2000.