Contract de leasing financiar - Clauză abuzivă
O. G. nr. 51/1997, art. 15
Ordonanţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 16 noiembrie 2010 pronunţată în
C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovsca.
Instanţa naţională,
având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, are
obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit, care prevede
în sarcina consumatorului o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare,
trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13.
Această instanţă are sarcina de a stabili toate consecinţele care decurg din
aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu
creează obligaţii pentru consumator.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a
civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 1587 din 5 iulie 2011.
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6006/105/2009 debitoarea SC
E C D SRL a formulat contestaţie la tabelul preliminar întocmit de
administratorul judiciar, cu privire la creanţele mai multor creditori.
Prin sentinţa nr. 628
din 13 aprilie 2011, Tribunalul Prahova, a admis contestaţia formulată de
debitoarea SC E C D SRL, împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit
de administratorul judiciar.
Judecătorul sindic a
reţinut, între altele, că în ce priveşte suma de 14.833,42 lei reprezentând
cheltuielile cu reposedarea bunului, creditoarea, nu a făcut dovada creanţei
sale şi a relei credinţe a debitoarei care să justifice efectuarea acelor
cheltuieli. Referitor la creanţa în sumă de 345.736,71 lei reprezentând
daune-interese constând în valoarea finală şi scadentă rămasă de recuperat şi
dobânda aferentă ratelor de leasing viitoare, judecătorul sindic a reţinut că
susţinerile debitoarei cu privire la tratamentul împovărător impus de o clauză
existentă în contract, sunt întemeiate.
Astfel, instanţa a
constata că era obligată să verifice respectarea principiului reglementat de
art. 5 C.civ neputându-se deroga de la dispoziţiile de ordine publică.
În speţă, s-a constatat
că, deşi a semnat contractul de leasing financiar, debitoarea a avut
posibilitatea de a negocia cu finanţatorul - creditor numai în privinţa
obiectului leasingului, a duratei contractului, a plăţilor ce urmau a fi
efectuate, iar nu şi condiţiile generale de leasing la care debitoarea a aderat
fără a le negocia în mod direct cu creditoarea, care au fost numai aduse la
cunoştinţa utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de
a le negocia.
Totodată,judecătorul sindic a reţinut că
potrivit dispoziţiilor OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing - art.15 – în cazul în care utilizatorul nu execută
obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive,
calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are
dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul est obligat să restituie
bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul
contractului.
Aşadar, nu există o obligaţie a
utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă sumele mai sus precizate
şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea
reziduală; plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după
reziliere, precum şi a valorii reziduale reprezintă în fapt o sarcină evident excesivă
impusă utilizatorului să nu fie executat contractul, decât să fie executat,
deoarece ar obţine pe lângă bunurile contractate şi plata ratelor de leasing şi
valoarea reziduală.
Împotriva acestei
sentinţe a declarat recurs creditoarea SC ML IFN (România) SA Bucureşti.
Curtea a reţinut
următoarele:
Susţinerile recurentei
pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr. civ.,
care are în vedere faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal
ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În ambele cazuri
este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.
Hotărârea este lipsită
de temei legal, atunci când din modul în care aste redactată hotărârea nu se
poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că
lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu
nemotivarea. În cauza de faţă se constată că legea a fost corect aplicată. Cea
de a doua teză a textului de lege are în vedere situaţia în care hotărârea a
fost dată cu încălcarea sau aplicare greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa
a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera
sau spiritul lor, fie le-aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt
incidente, instanţa de fond aplicând în mod corect dispoziţiile legale.
Din verificarea
înscrisurilor existente la dosarul cauzei, rezultă, astfel cum reţine şi
instanţa de fond, că intimata a semnat un contract tipizat, ce stipulează,
printre altele şi plata de daune-interese, concomitent cu restituirea bunului.
Această prevedere, în
mod corect, s-a reţinut că are natura juridică a unei clauze penale şi a fost
examinată prin prisma art. 1066 Cod civil.
Potrivit dispoziţiilor
art. 1066 Cod civil, clauza penală, fiind un contract, trebuie să îndeplinească
condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, în principiu, instanţa de
judecată neputând să reducă sau să-i mărească cuantumul şi având posibilitatea
de a micşora proporţional cu ce s-a executat, în caz de executare parţială a
obligaţiilor de către debitor, conform dispoziţiilor art. 1070 Cod civil.
Nu este de neglijat
faptul că instanţa este obligată să verifice respectarea principiului
reglementat de art. 5 Cod civil, neputându-se deroga de la dispoziţiile de ordine
publică.
Astfel cum a reţinut şi
instanţa fondului, debitoarea nu a avut posibilitatea de a negocia cu
finanţatorul decât aspecte ce ţin de obiectul leasing-ului, durata contractului
dar nu şi condiţiile generale la care aceasta a aderat, fără a le negocia în
mod direct.
Faţă de această
situaţie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa constantă a
reţinut că „din această perspectivă a protecţiei consumatorului împotriva
condiţiilor de creditare inechitabile şi pentru a-i permite să cunoască pe
deplin condiţiile executării ulterioare a contractului subscris , articolul 4
din Directiva 87/102 impune ca , la încheierea contractului, debitorul să fie
în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii
obligaţiei sale (Hotărârea Berliner Kingl Brauerei,C-208/98, punctul
21).
În dreptul intern,
examinând dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, la care se face referire
în cuprinsul cererii de recurs se reţine expres, în final, căutilizatorul este
obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data
restituirii în temeiul contractului, situaţie în care, rezultă în mod cert, că
nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege, de a plăti pe lângă
sumele rezultate şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, valoarea
reziduală, dar şi predarea bunului.
În acest context, se
apreciază că instanţa fondului a interpretat în mod corect dispoziţiile O.G.
nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing,
cuprinsul contractelor de leasing, cu caracter de adeziune, şi dispoziţiile
art. 1066 Cod civil şi art. 5 Cod civil.
Prin Ordonanţa din 16
noiembrie 2010 pronunţată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta
Korckovsca, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că „revine
instanţei naţionale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoţesc
încheierea contractului, obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract
de credit precum cea din speţă, care prevede în sarcina consumatorului,
potrivit constatărilor efectuate de această instanţă, o penalitate într-un
cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul
articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13.În cazul unui răspuns afirmativ, revine
acestei instanţe sarcina de a stabili toate consecinţele care decurg din
aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu
creează obligaţii pentru consumator”.
Pentru aceste considerente şi în temeiul disp. art.
3041 şi 312 C.pr.civ, Curtea a respins recursul ca nefondat, sentinţa
fiind temeinică şi legală, în cauză nefiind incidente motivele de casare sau de
modificare prevăzute de art. 304 C.pr. civ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu