HOTĂRÂREA CURȚII pronunțată în cauza
C-34/13
Curtea clarifică întinderea protecției consumatorilor în cazul garanțiilor imobiliare asupra locuinței familiale. Fiind un drept fundamental, dreptul la locuință trebuie luat în considerare de instanța națională la aplicarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
„Trimitere preliminară – Directiva 93/13/CEE –
Clauze abuzive – Contract de credit de consum – Articolul 1 alineatul
(2) – Clauză care reflectă un act cu putere de lege obligatoriu – Domeniul
de aplicare al directivei – Articolul 3 alineatul (1), articolul 4,
articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) – Garantarea creanței
printr‑o garanție constituită asupra unui bun imobiliar – Posibilitatea
executării acestei garanții printr‑o vânzare la licitație – Control
jurisdicțional”
În cauza C‑34/13,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară
formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Krajský súd v Prešove (Slovacia),
prin decizia din 20 decembrie 2012, primită de Curte la 23 ianuarie 2013, în
procedura
Monika Kušionová
împotriva
SMART Capital a.s.,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră,
domnii C. G. Fernlund, A. Ó Caoimh, doamna C. Toader (raportor) și domnul
E. Jarašiūnas, judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din
5 iunie 2014,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru
guvernul slovac, de B. Ricziová, în calitate de agent;
– pentru
guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;
– pentru
Comisia Europeană, de A. Tokár și M. van Beek, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără
concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea
de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 93/13/CEE a
Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială,
15/vol. 2, p. 273) și a Directivei 2005/29/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale
neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de
modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE,
98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a
Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al
Consiliului (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14,
p. 260), în lumina articolului 38 din Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene (denumită în continuare „cartaˮ), precum și a Hotărârii
Simmenthal (106/77, EU:C:1978:49).
2 Această
cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Kušionová, pe de o
parte, și SMART Capital a.s (denumită în continuare „SMART Capitalˮ), pe de
altă parte, cu privire la modalitățile de executare a unei garanții constituite
pentru un contract de împrumut ipotecar și la caracterul licit al clauzelor
care figurează în acest contract.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul
7 din cartă prevede că „[o]rice persoană are dreptul la respectarea vieții
private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor”.
4 Articolul
38 din cartă prevede că politicile Uniunii Europene asigură un nivel ridicat de
protecție a consumatorilor.
5 Articolul
47 din cartă prevede la primul paragraf:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți
garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac
eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile
stabilite de prezentul articol.ˮ
6 Al
doisprezecelea, al treisprezecelea, al paisprezecelea și al douăzeci și
patrulea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:
„întrucât, cu toate acestea, în stadiul lor actual,
legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale;
întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele
contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar
trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile
[Tratatului CE], de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de
protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta
directivă;
întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau
normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect
clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive;
întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice
clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative
obligatorii […]; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de
lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se
referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile
contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri;
întrucât, cu toate acestea, statele membre trebuie să se
asigure că nu sunt incluse clauze contractuale abuzive […]
[…]
întrucât autoritățile judiciare sau administrative din
statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru
a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele
încheiate cu consumatoriiˮ.
7 Articolul
1 din Directiva 93/13 prevede:
„(1) Scopul prezentei
directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative
ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un
vânzător sau furnizor și un consumator.
(2) Dispozițiile
prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu
putere de lege sau norme administrative obligatorii […]”
8 Conform
articolului 4 alineatul (1) din această directivă:
„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv
al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor
sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în
momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc
încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt
contract de care acesta depinde.ˮ
9 Articolul
6 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „[s]tatele membre stabilesc
că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de
către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu
creează obligații pentru consumator […]ˮ.
10 Articolul
7 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:
„Statele membre se asigură că, în interesul
consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru
a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate
cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.ˮ
Dreptul slovac
11 Potrivit
articolului 151j alineatul (1) din Codul civil:
„În cazul în care o creanță garantată nu este plătită
potrivit condițiilor legale și cu respectarea termenelor, creditorul beneficiar
al garanției poate să inițieze executarea garanției. În cadrul executării
bunului grevat de garanție, creditorul beneficiar al garanției își poate
satisface creanța în modul stabilit în contract sau prin vânzarea la licitație
a bunului grevat de garanție conform legii […] sau poate pretinde satisfacerea
acestei creanțe prin vânzarea bunului grevat de garanție potrivit legilor
speciale […], sub rezerva unor prevederi diferite ale prezentului cod sau ale
unei legi speciale.ˮ
12 Instanța
de trimitere precizează că alineatul menționat conține o primă notă de subsol,
inserată după termenii „conform legiiˮ, care trimite la Legea nr. 527/2002
privind vânzările la licitație voluntare și care completează Legea Consiliului
Național Slovac nr. 323/1992 privind notarii și activitățile notariale
(Statutul notariatului), cu modificările ulterioare (denumită în continuare
„Legea privind vânzările la licitație voluntare”), și o a doua notă de subsol,
care este situată după termenii „potrivit legilor specialeˮ, care trimite la
Codul de procedură civilă sau la Codul privind executarea.
13 Articolul
151m din Codul civil prevede:
„(1) Creditorul
beneficiar al garanției poate vinde bunul grevat de garanție în modul stabilit
în contractul de constituire a garanției sau prin licitație cel mai devreme
după 30 de zile de la data notificării persoanei care a constituit garanția și
a debitorului, în cazul în care aceste persoane sunt diferite, atunci când
legea specială nu prevede altfel […]
(2) După notificarea
începerii executării bunului grevat de garanție, persoana care a constituit
garanția și creditorul beneficiar al garanției pot conveni că creditorul
beneficiar al garanției este autorizat să vândă bunul grevat de garanție în
modul stabilit în contractul de constituire a garanției sau prin licitație,
chiar și înainte de împlinirea termenului prevăzut la alineatul (1).
(3) Creditorul
beneficiar al garanției care a început executarea bunului grevat de garanție,
în scopul satisfacerii propriei creanțe în modul stabilit în contractul de
constituire a garanției, poate în orice moment, în cursul acestei executări, să
schimbe modul de executare și să vândă la licitație bunul grevat de garanție
sau să pretindă satisfacerea creanței prin vânzarea bunului grevat de garanție
potrivit legilor speciale. Creditorul beneficiar al garanției trebuie să
informeze persoana care a constituit garanția cu privire la schimbarea modului
de executare a bunului grevat de garanție.”
14 În
temeiul articolului 74 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, instanța
poate dispune măsuri provizorii în cazul în care este necesar să se
reglementeze cu caracter temporar raporturile dintre părți sau în cazul în care
există riscul ca executarea deciziei judecătorești să fie compromisă. În
conformitate cu articolul 76 alineatul (1) din acest cod, instanța poate impune
unei părți măsuri provizorii, în mod special „pentru a face, pentru a nu face
sau pentru a permite cevaˮ.
15 Legea
privind vânzările la licitație voluntare definește la articolul 6 adjudecătorul
ca fiind „persoana care organizează licitația, care îndeplinește condițiile
stabilite de prezenta lege specială, care îl autorizează să exercite
activitatea în cauzăˮ, iar la articolul 7 alineatul (1) solicitantul licitației
ca fiind proprietarul bunului care face obiectul licitaţiei, creditorul
beneficiar al garanției sau persoana autorizată să solicite executarea
licitației în temeiul unei legi speciale.
16 Mai
precis, în ceea ce privește creditorul beneficiar al garanției, articolul 7
alineatul (2) din aceeași lege prevede că acesta trebuie să declare în scris nu
numai că bunul care face obiectul licitaţiei poate fi vândut la licitație, ci
și existența, valoarea și scadența creditului pentru care se solicită
executarea bunului grevat de garanţie în sensul prezentei legi.
17 Potrivit
articolului 16 alineatul (1) din legea menționată, vânzarea la licitație nu
poate fi realizată decât pe baza unei convenții semnate între persoana care a
avut inițiativa vânzării și adjudecător.
18 În
temeiul articolului 17 din Legea privind vânzările la licitație voluntare,
adjudecătorul este obligat să anunțe vânzarea la licitație prin publicarea unui
anunț. În cazul în care obiectul vânzării este un apartament, o casă, un
alt imobil, o întreprindere sau una dintre părțile sale sau dacă oferta cea mai
mică este mai mare de 16 550 de euro, adjudecătorul publică anunțul de
licitație cu cel puțin 30 de zile înainte de începerea licitației și de asemenea
trimite fără întârziere anunțul privind licitația publică la minister pentru
publicare în
Jurnalul oficial comercial. Anunțul de vânzare la licitație
se transmite de asemenea persoanei care a avut inițiativa licitației publice,
debitorului creanței garantate, proprietarului bunului scos la licitație, în
cazul în care nu este aceeași persoană cu debitorul.
19 În
ipoteza în care obiectul vânzării la licitație este un apartament, o casă, un
alt imobil, articolul 20 alineatul (13) din această lege prevede că
desfășurarea acestei vânzări trebuie să fie consemnată într‑un act notarial, în
care notarul menționează de asemenea obligația ce revine proprietarului
anterior în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) prima teză din aceeași
lege.
20 Articolul
21 alineatul (2) din legea menționată prevede că, în cazul încălcării oricăreia
dintre prevederile acesteia, persoana care se consideră lezată poate să
solicite instanței să declare nulitatea licitației. Dreptul de a sesiza
instanța cu o cerere de anulare se stinge în termen de trei luni de la data
adjudecării, cu excepția cazului în care anularea este solicitată pentru
comiterea unei fapte penale și licitația privește o casă ori un apartament în
care proprietarul anterior locuia în mod oficial.
21 Articolul
21 alineatul (4) din această lege precizează că părțile din procedura de
anulare a unei licitații în temeiul alineatului (2) al acestui articol sunt
persoana care a avut inițiativa licitației, adjudecătorul, adjudecatarul,
proprietarul anterior și persoana care pretinde că i‑au fost încălcate
drepturile în conformitate cu alineatul (2).
22 În
cazul nerespectării obligațiilor de către adjudecatar sau al anulării vânzării
de către instanță, articolul 21 alineatul (5) prevede că licitația este
declarată ca fiind lipsită de efecte începând de la data adjudecării.
23 În
cazul vânzării la licitație a unui bun în temeiul articolului 20 alineatul (13)
din Legea privind vânzările la licitație voluntare, articolul 29 alineatul (2)
din aceasta prevede mai întâi că proprietarul anterior este obligat să predea
bunul fără întârziere, după prezentarea unei copii certificate pentru
conformitate a actului notarial și a actului de identitate al adjudecatarului
în conformitate cu cerințele menționate în anunțul de licitație publică. În
continuare, adjudecătorul este obligat să întocmească pe loc un proces‑verbal
de predare a bunului vândut. În sfârșit, acest proces‑verbal conține printre
altele o descriere detaliată a stării bunului și a împrejurărilor în care au
fost transferate drepturile și obligațiile aferente obiectului vânzării și,
după caz, accesoriilor sale.
24 Articolul
32 alineatul (1) din legea amintită prevede că, în lipsa unor dispoziții
contrare, beneficiile vânzării la licitație, după rambursarea cheltuielilor,
satisfacerea creanței creditorului garantat și plata sumei rezultate în urma
licitației, sunt vărsate fără întârziere proprietarului anterior de către
adjudecător.
Litigiul principal și întrebările preliminare
25 La
26 februarie 2009, doamna Kušionová a încheiat cu SMART Capital un contract de
credit de consum pentru suma de 10 000 de euro. Pentru garantarea
creditului s‑a constituit un drept real de garanție asupra casei familiei, în
care locuiește reclamanta din litigiul principal.
26 Aceasta
din urmă a sesizat Okresný súd Humenné (Tribunalul Departamental din Humenné)
cu o acțiune în anularea contractului de credit și a contractului de
constituire a garanției, îndreptată împotriva SMART Capital, invocând natura
abuzivă a clauzelor din contractul încheiat cu această întreprindere. Această
instanță de prim grad a anulat în parte contractul de credit, constatând că
anumite clauze contractuale erau abuzive. Contractul de constituire a garanției
a fost, în schimb, anulat în totalitate. Hotărârea a fost atacată cu apel de
ambele părți în fața Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov).
27 Instanța
de trimitere urmărește să determine dacă una dintre clauzele contractului de
constituire a garanției, mai precis cea referitoare la executarea
extrajudiciară a garanției care grevează bunul imobiliar dat în garanție de
consumator, prezintă un caracter abuziv și amintește că respectiva clauză
permite creditorului să execute garanția constituită fără intervenția unui
control jurisdicțional.
28 În
cadrul acestei aprecieri, instanța de trimitere a identificat totuși o
dificultate suplimentară în măsura în care clauza vizată decurge dintr‑o
dispoziție legală, respectiv articolul 151j din Codul civil.
29 Întrucât
clauzele contractuale al căror control este asigurat de instanța de trimitere
sunt susceptibile să fie calificate drept abuzive în sensul Directivei 93/13,
iar una dintre clauze este de origine legală, această instanță consideră că
soluționarea litigiului principal depinde de interpretarea dreptului Uniunii.
30 În
aceste condiții, Krajský súd v Prešove a hotărât să suspende judecarea cauzei
și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) [Directiva
93/13] şi [Directiva 2005/29] trebuie interpretate, în lumina articolului 38
din [cartă], în sensul că este contrară acestor directive o reglementare a unui
stat membru precum articolul 151j alineatul (1) din Codul civil coroborat cu
celelalte dispoziții din reglementarea aplicabilă în speță, care permite
creditorului să recupereze sumele rezultate din clauze contractuale abuzive
prin executarea garanției imobiliare care grevează bunurile imobiliare ale
consumatorului, în lipsa unei evaluări a clauzelor contractuale de către o
instanţă și în pofida existenței unui litigiu referitor la aspectul dacă este
vorba despre clauze contractuale abuzive?
2) Reglementările
Uniunii Europene menționate [în prima întrebare] se opun aplicării unei
reglementări de drept intern precum articolul 151j alineatul (1) din Codul
civil coroborat cu celelalte dispoziții din reglementarea aplicabilă în speță,
care permite creditorului să recupereze sumele rezultate din clauze
contractuale abuzive prin executarea garanției imobiliare care grevează
bunurile imobiliare ale consumatorului, în lipsa unei evaluări a clauzelor
contractuale de către o instanţă și în pofida existenței unui litigiu referitor
la aspectul dacă este vorba despre clauze contractuale abuzive?
3) Hotărârea
Curții [Simmenthal, EU:C:1978:49,] trebuie înţeleasă în sensul că, în vederea
realizării obiectivelor directivelor menționate [în prima întrebare] și în
lumina articolului 38 din [cartă], instanța națională va înlătura aplicarea
unor dispoziții de drept intern precum articolul 151j alineatul (1) din Codul
civil coroborat cu celelalte dispoziții din reglementarea aplicabilă în speță,
care permite creditorului să recupereze sumele rezultate din clauze
contractuale abuzive prin executarea garanției imobiliare care grevează
bunurile imobiliare ale consumatorului, în lipsa unei evaluări a clauzelor
contractuale de către o instanţă, și care îi permite de asemenea să evite
controlul jurisdicțional din oficiu al clauzelor contractuale în pofida
existenței unui litigiu?
4) Articolul 4
din [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală
dintr‑un contract încheiat cu un consumator, fără ca acesta să fi fost
reprezentat de un avocat, care permite creditorului să execute pe cale
extrajudiciară o garanție imobiliară fără control jurisdicțional eludează
principiul important al dreptului Uniunii referitor la controlul jurisdicțional
din oficiu al clauzelor contractuale și este, prin urmare, abuzivă, chiar şi
într‑un context în care formularea unei astfel de clauze contractuale rezultă
dintr‑o reglementare de drept intern?ˮ
Evoluțiile înregistrate după formularea cererii de
decizie preliminară
31 În
ședința de audiere a pledoariilor din 5 iunie 2014, guvernul slovac a informat
Curtea că, în urma adoptării Legii nr. 106/2014 Z.z. din 1 aprilie 2014,
aplicabilă tuturor contractelor aflate în curs de derulare începând de la 1
iunie 2014, normele procedurale privind executarea garanțiilor au fost
modificate.
32 În
special, articolul V alineatul (7) din această lege ar fi completat articolul
21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare, astfel
încât această dispoziție ar avea în prezent următorul cuprins:
„În cazul contestării validității contractului de
constituire a garanției sau al încălcării prevederilor prezentei legi, persoana
care pretinde că i‑au fost încălcate astfel drepturile poate să solicite
instanței să declare nulitatea vânzării […]”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare
33 Guvernul
german consideră, în principal, că primele două întrebări adresate de instanța
de trimitere cu titlu preliminar sunt inadmisibile.
34 Instanța
de trimitere nu ar furniza, mai întâi, nici elementele de fapt, nici elementele
de drept necesare Curții pentru a putea răspunde în mod util la întrebările
menționate. Pe de o parte, posibila executare a unei garanții fără intervenția
unui control jurisdicțional nu ar constitui o problemă referitoare la o
practică comercială neloială. Pe de altă parte, instanța de trimitere nu ar
face nicio trimitere concretă la dispozițiile Directivei 2005/29.
35 În
continuare, aceste întrebări ar fi întrebări teoretice al căror răspuns nu ar
fi de competența Curții. Astfel, situația descrisă de instanța de trimitere nu
ar exista, întrucât garanția nu a fost încă executată de SMART Capital.
36 În
sfârșit, procedura principală ar privi nulitatea contractului de împrumut și a
convenției de constituire a garanției. Or, instanța de trimitere ar urmări să
obțină, prin intermediul primelor două întrebări, mai curând o apreciere a
conformității unor dispoziții procedurale naționale cu Directiva 93/13.
Întrucât aceasta are ca scop apropierea legislațiilor statelor membre privind
clauzele abuzive, ea nu ar viza, prin urmare, decât clauzele stipulate în
contracte, iar nu condițiile executării unei astfel de garanții prevăzute de
dreptul național.
37 Deși
recunoaște că cererea de decizie preliminară prezintă anumite lacune, guvernul
slovac consideră totuși că primele două întrebări adresate de instanța de
trimitere sunt admisibile. În ceea ce o privește, Comisia Europeană a susținut
în ședință că în prezenta cauză nu sunt reunite condițiile de inadmisibilitate
astfel cum au fost definite de Curte în Ordonanța SKP (C‑433/11, EU:C:2012:702)
și consideră, pe cale de consecință, că aceste două întrebări sunt admisibile.
38 În
această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a
Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de
instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub
propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice
beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei
cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională este posibilă
numai dacă este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are
nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când
problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de
elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util
întrebărilor care i‑au fost adresate (Hotărârea Pohotovosť, C‑470/12,
EU:C:2014:101, punctul 27 și jurisprudența citată).
39 În
primul rând, trebuie subliniat că prima întrebare preliminară vizează astfel,
pe lângă Directiva 93/13, și Directiva 2005/29. Totuși, astfel cum a susținut
în mod întemeiat guvernul german, instanța de trimitere se limitează să citeze
această din urmă directivă fără să precizeze motivul pentru care interpretarea
sa este necesară pentru soluționarea litigiului principal. În plus, ea nu
precizează nici în ce măsură procedura de executare a garanției contestată de
reclamanta din procedura principală ar fi susceptibilă să constituie o practică
comercială neloială.
40 În
ceea ce privește obiectul prezentei cereri de decizie preliminară, aceasta
privește domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (2), al articolului 3
alineatul (1), al articolului 4, al articolului 6 alineatul (1) și al
articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, dispoziții în temeiul cărora
legiuitorul Uniunii a prevăzut o excepție de la domeniul de aplicare al acestei
directive, a definit ceea ce constituie o clauză abuzivă, a enunțat regula
potrivit căreia o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și a
precizat că statele membre se asigură că există mijloace adecvate și eficace
pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive.
41 Prin
urmare, se va răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere numai
în raport cu dispozițiile Directivei 93/13.
42 În
al doilea rând, faptul că garanția nu a fost încă complet executată nu înseamnă
că întrebările respective au caracter ipotetic. Pe de o parte, instanța de
trimitere subliniază că SMART Capital a făcut în mod real demersuri față de
consumator pentru a proceda la vânzarea bunului imobiliar care constituie
garanția. Pe de altă parte, chiar dacă executarea garanției nu a fost finalizată,
întrebările adresate vizează mai puțin să se determine dacă vânzarea a fost
finalizată decât dacă creditorul poate
de iure să procedeze la o astfel
de vânzare și dacă debitorul dispune de căi de atac judiciare pentru a contesta
realizarea acesteia.
43 În
acest sens, întrebările preliminare nu sunt de natură ipotetică, iar
interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13 este necesară pentru soluționarea
litigiului principal.
44 Având
în vedere cele ce precedă, cererea de decizie preliminară trebuie, așadar, să
fie declarată admisibilă.
Cu privire la fond
Cu privire la prima-a treia întrebare
45 Trebuie
să se precizeze că, deși prima întrebare nu menționează decât articolul 38 din
cartă, prezenta cerere de decizie preliminară se referă în esență și citează în
mod special articolul 47 din cartă printre elementele pertinente ale dreptului
Uniunii. Dat fiind că primele trei întrebări adresate de instanța de trimitere
vizează să se determine nivelul de protecție de care beneficiază consumatorii, precum
și căile de atac judiciare de care dispun aceștia din urmă, articolul menționat
trebuie să fie inclus printre instrumentele de drept al Uniunii a căror
interpretare este solicitată Curții de instanța de trimitere.
46 Prin
intermediul primelor trei întrebări, care trebuie să fie analizate împreună,
instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în lumina
articolelor 38 și 47 din cartă, dispozițiile Directivei 93/13 trebuie
interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în
discuție în litigiul principal, care permite recuperarea unei creanțe,
întemeiată pe clauze contractuale eventual abuzive, prin executarea
extrajudiciară a unei garanții care grevează bunul imobiliar dat în garanție de
consumator. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere urmărește să
se stabilească dacă aceste dispoziții interne trebuie înlăturate, în
conformitate cu jurisprudența rezultată din Hotărârea Simmenthal
(EU:C:1978:49).
47 Trebuie
să se amintească, pe de o parte, că articolul 38 din cartă prevede că
politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.
Articolul 47 din cartă privește dreptul la o cale de atac eficientă. Aceste
dispoziții își produc efectele în ceea ce privește punerea în aplicare a
Directivei 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea Pohotovosť, EU:C:2014:101,
punctul 52).
48 Pe
de altă parte, în jurisprudența sa, Curtea a statuat deja că sistemul de
protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un
consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau
furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de
informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în
prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra
conținutului acestora (Hotărârea Pohotovosť, EU:C:2014:101, punctul 39 și
jurisprudența citată, Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13,
EU:C:2014:282, punctul 39 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Sánchez
Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 22).
49 În
ceea ce privește executarea garanțiilor care însoțesc contractele de împrumut
încheiate de consumatori, se impune să se constate că Directiva 93/13 nu
conține nicio precizare referitoare la executarea garanțiilor.
50 Cu
toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unei armonizări
în dreptul Uniunii a mecanismelor naționale de executare silită, revine ordinii
juridice din fiecare stat membru atribuția de a prevedea astfel de norme în
temeiul principiului autonomiei procesuale, cu condiția ca acestea să nu fie
mai puțin favorabile decât cele aplicabile situațiilor similare supuse
dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau
excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii
(principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, C‑415/11,
EU:C:2013:164, punctul 50 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea
Pohotovosť, EU:C:2014:101, punctul 46).
51 În
ceea ce privește principiul echivalenței, trebuie să se constate că Curtea nu
dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu
conformitatea reglementării în discuție în litigiul principal cu acesta.
52 În
ceea ce privește principiul efectivității, trebuie amintit că deja Curtea a
statuat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală
internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii
trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în
cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de
particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale (Hotărârea
Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, C‑413/12,
EU:C:2013:800, punctul 34 și jurisprudența citată).
53 În
plus, specificitatea procedurilor care se desfășoară în cadrul național între
vânzători sau furnizori și consumatori nu poate constitui un element de natură
să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze aceștia din urmă
în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea
Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 55 și jurisprudența
citată, precum și Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 62).
54 Prin
urmare, trebuie să se determine, într‑o situație precum cea în discuție în
litigiul principal, în ce măsură aplicarea protecției conferite de directiva
menționată ar fi practic imposibilă sau excesiv de dificilă.
55 În
speță, din dosar rezultă că articolul 151m alineatul (1) din Codul civil
coroborat cu articolul 17 alineatul (3) din Legea privind vânzările la
licitație voluntare prevede, pe de o parte, că o vânzare la licitație poate fi
contestată în termen de 30 zile după notificarea executării garanției și, pe de
altă parte, că persoana care contestă modalitățile acestei vânzări dispune, în
temeiul articolului 21 alineatul (2) din aceeași lege, de un termen de trei
luni de la adjudecare pentru a exercita calea de atac.
56 Or,
deși Directiva 93/13 impune în litigiile dintre un vânzător sau furnizor și un
consumator o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, a
instanței naționale sesizate cu astfel de litigii (Hotărârea Asbeek Brusse și
de Man Garabito, C‑488/11, EU:C:2013:341, punctul 39 și jurisprudența citată,
precum și Hotărârea Pohotovosť, EU:C:2014:101, punctul 40 și jurisprudența
citată), respectarea principiului efectivității nu poate merge până la a
suplini integral pasivitatea totală a consumatorului vizat (a se vedea în acest
sens Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul
47).
57 Sub
rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere,
combinarea termenelor prevăzute de legislația națională în discuție în litigiul
principal, astfel cum sunt menționate la punctul 55 din prezenta hotărâre, nu
este comparabilă nici cu termenul de 20 de zile în discuție în cauza în care s‑a
pronunțat Hotărârea Banco Español de Crédito (EU:C:2012:349), nici cu
circumstanțele cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Aziz (EU:C:2013:164,
punctele 57-59), în care acțiunea consumatorului îndreptată împotriva unor
astfel de măsuri era sortită eșecului.
58 Pe
de altă parte, pentru a proteja drepturile conferite consumatorilor de
Directiva 93/13, statele membre au obligația printre altele, în temeiul
articolului 7 alineatul (1) din această directivă, să adopte măsuri de
protecție astfel încât să prevină utilizarea în continuare a unor clauze calificate
drept abuzive. Aceasta se coroborează, de altfel, cu al douăzeci și patrulea
considerent al acestei directive, care precizează că, în acest scop,
autoritățile judiciare și administrative din statele membre trebuie să aibă la
dispoziție mijloace adecvate și eficace.
59 Mai
concret, potrivit jurisprudenței constante a Curții referitoare la principiul
cooperării loiale, consacrat în prezent la articolul 4 alineatul (3) TUE,
păstrând totodată posibilitatea alegerii sancțiunilor aplicabile pentru încălcările
dreptului Uniunii, statele membre trebuie să se asigure în mod special că
acestea au un caracter efectiv, proporțional și disuasiv (a se vedea în acest
sens Hotărârea LCL Le Crédit Lyonnais, C‑565/12, EU:C:2014:190, punctul 44 și
jurisprudența citată).
60 În
ceea ce privește caracterul efectiv și disuasiv, pe de o parte, observațiile
scrise prezentate Curții de guvernul slovac precizează că, în cursul unei
astfel de proceduri de executare extrajudiciară a unei garanții, instanța
națională competentă ar putea, în temeiul articolului 74 alineatul (1) și al
articolului 76 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, să adopte orice
măsură provizorie care interzice continuarea executării unei astfel de vânzări.
61 Pe
de altă parte, astfel cum s‑a amintit la punctele 31 și 32 din prezenta
hotărâre, se pare că Legea nr. 106/2014 din 1 aprilie 2014, intrată în
vigoare la 1 iunie 2014 și aplicabilă tuturor contractelor de constituire a
unei garanții aflate în curs de derulare la această dată, ar fi modificat
normele procedurale aplicabile unei clauze precum cea în discuție în litigiul
principal. În special, articolul 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările
la licitație voluntare, în versiunea sa aflată în vigoare, ar permite
instanței, în cazul contestării validității clauzei privind garanția, să
declare nulitatea vânzării, ceea ce ar pune consumatorul, în mod retroactiv,
într‑o situație aproape similară cu situația sa inițială și, prin urmare, nu ar
limita repararea prejudiciului acestuia, în cazul caracterului nelegal al
vânzării, la o simplă compensație financiară.
62 În
ceea ce privește caracterul proporțional al sancțiunii, trebuie să se acorde o
atenție deosebită împrejurării că bunul care face obiectul procedurii de
executare extrajudiciară a garanției în discuție în litigiul principal este
bunul imobiliar care constituie locuința familială a consumatorului.
63 Astfel,
pierderea locuinței familiale este nu numai de natură să aducă atingere în mod
grav dreptului consumatorilor (Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 61), ci
totodată pune familia consumatorului vizat într‑o situație deosebit de fragilă
(a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții Sánchez Morcillo și
Abril García, EU:C:2014:1388, punctul 11).
64 În
această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, pe de o
parte, că pierderea unei locuințe este una dintre cele mai grave atingeri aduse
dreptului la respectarea domiciliului și, pe de altă parte, că orice persoană
supusă riscului de a fi victima unei astfel de ingerințe trebuie în principiu
să fie în măsură să solicite examinarea proporționalității acestei măsuri (a se
vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea McCann împotriva
Regatului Unit, nr. 19009/04, § 50, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului 2008, și Hotărârea Rousk împotriva Suediei, nr. 27183/04,
§ 137).
65 În
dreptul Uniunii, dreptul la locuință este un drept fundamental garantat de
articolul 7 din cartă care trebuie luat în considerare de instanța de trimitere
în cadrul aplicării Directivei 93/13.
66 În
ceea ce privește, mai concret, consecințele provocate de evacuarea
consumatorului și a familiei acestuia din locuința care constituie reședința
lor principală, Curtea a subliniat deja că este important ca instanța națională
competentă să aibă la dispoziție măsuri provizorii care să permită să suspende
sau să împiedice o procedură nelegală de executare ipotecară atunci când
dispunerea unor astfel de măsuri se dovedește necesară pentru a garanta
protecția efectivă urmărită de Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens
Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 59).
67 În
prezenta cauză, posibilitatea instanței naționale competente de a adopta orice
măsură provizorie, precum cea descrisă la punctul 60 din prezenta hotărâre,
pare să fie în măsură să constituie un mijloc adecvat și eficace de a împiedica
aplicarea în continuare a clauzelor abuzive, aspect care trebuie verificat de
instanța de trimitere.
68 Din
considerațiile precedente rezultă că dispozițiile Directivei 93/13 trebuie
interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în
discuție în litigiul principal, care permite recuperarea unei creanțe,
întemeiată pe clauze contractuale eventual abuzive, prin executarea
extrajudiciară a unei garanții care grevează bunul imobiliar dat în garanție de
consumator, în măsura în care această reglementare nu face practic imposibilă
sau excesiv de dificilă apărarea drepturilor conferite consumatorului de
această directivă, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
69 Având
în vedere răspunsul dat la prima parte a primelor trei întrebări, nu este
necesar să se răspundă la cea de a doua parte a acestora, referitoare la
impactul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Simmenthal (EU:C:1978:49) asupra
unei reglementări naționale care permite executarea unei garanții pe cale
extrajudiciară.
Cu privire la a patra întrebare
70 Prin
cea de a patra întrebare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se
stabilească dacă articolul 4 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul
că se opune unei clauze contractuale, care figurează într‑un contract încheiat
de un vânzător sau furnizor cu un consumator, deși conținutul acestei clauze
rezultă dintr‑o prevedere legislativă.
71 În
acest sens, trebuie amintit mai întâi că împrejurarea că, pe plan formal,
instanța națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la
anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze
toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei
cu care este sesizată, indiferent dacă instanța menționată s‑a referit sau nu s‑a
referit la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine
Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța
națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept
al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului
(Hotărârea Vicoplus și alții, C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 22 și
jurisprudența citată).
72 În
continuare, în măsura în care instanța de trimitere abordează pe larg
excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 a clauzelor
contractuale care reflectă prevederi legislative de drept intern, trebuie să se
considere că, deși în cererea de decizie preliminară nu se face trimitere la
articolul 1 alineatul (2) din directiva menționată, această prevedere este
vizată în mod implicit, dar necesar de cea de a patra întrebare preliminară. În
consecință, trebuie să se considere că prezenta cerere de decizie preliminară
vizează articolul 1 alineatul (2) din directivă.
73 În
sfârșit, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul exercitării
competenței sale în materie de interpretare a dreptului Uniunii care îi este
conferită de articolul 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze criteriile
generale utilizate de legiuitorul Uniunii pentru a defini noțiunea de clauză
abuzivă (a se vedea în acest sens Ordonanța Pohotovosť, C‑76/10, EU:C:2010:685,
punctul 60 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, revine instanței de
trimitere sarcina să se pronunțe, ținând cont de aceste criterii, asupra
calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcție de
împrejurările proprii fiecărei spețe. În consecință, Curtea trebuie să se
limiteze la a oferi instanței de trimitere indicații de care aceasta din urmă
trebuie să țină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuție
(Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 66 și jurisprudența citată, Hotărârea
Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 45, precum și Ordonanța
Sebestyén, C‑342/13, EU:C:2014:1857, punctul 25).
74 Dacă
articolul 1 alineatul (1) din Directiva 93/13 definește domeniul de aplicare al
acestei directive, alineatul (2) al aceluiași articol prevede o excludere a clauzelor
care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.
75 În
această privință, guvernele slovac și german solicită Curții să răspundă în
sensul că clauza contractuală în discuție în litigiul principal, mai precis
vânzarea la licitație voluntară, se încadrează în această excludere. Comisia
consideră că, dimpotrivă, efectul util al prevederilor Directivei 93/13 ar fi
compromis dacă o ipoteză precum cea în discuție în litigiul principal ar fi
acoperită de o astfel de excludere.
76 Curtea
a avut deja ocazia să reitereze că articolul 1 alineatul (2) din Directiva
93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia care vizează
clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme
administrative obligatorii (a se vedea în acest sens Hotărârea RWE Vertrieb, C‑92/11,
EU:C:2013:180, punctul 25).
77 Ca
orice excepție, trebuie amintit, având în vedere obiectivul directivei
respective, mai precis protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate
în contractele încheiate de vânzători sau furnizori cu consumatorii, că aceasta
este de strictă interpretare.
78 În
speță, din Hotărârea RWE Vertrieb (EU:C:2013:180) rezultă că această excludere
presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală
trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar,
pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu.
79 În
această privință, trebuie să se sublinieze că, pentru a stabili dacă o clauză
contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine
instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă
prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante
independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile
ope legis,
cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a
se vedea în acest sens Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 26).
80 Având
în vedere considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la a patra
întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat
în sensul că o clauză contractuală, care figurează într‑un contract încheiat de
un vânzător sau furnizor cu un consumator, este exclusă din domeniul de
aplicare al acestei directive numai în cazul în care respectiva clauză
contractuală reflectă conținutul unui act cu putere de lege sau al unei norme
administrative obligatorii, aspect care trebuie verificat de instanța de
trimitere.
Cu privire la efectul prezentei hotărâri în timp
81 În
cazul în care Curtea ar ajunge la concluzia că prevederile Directivei 93/13
trebuie interpretate în sensul că executarea unei garanții pe cale
extrajudiciară, precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie să fie
precedată în mod obligatoriu de un control jurisdicțional, guvernul slovac
solicită Curții să limiteze efectul în timp al prezentei hotărâri.
82 Având
în vedere răspunsul dat primelor trei întrebări, nu este necesar să se răspundă
la această cerere a guvernului slovac.
Cu privire la cheltuielile de judecată
83 Cheltuielile
efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților
din litigiul principal, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a
treia) declară:
1) Dispozițiile
Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive
în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu
se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul
principal, care permite recuperarea unei creanțe, întemeiată pe clauze
contractuale eventual abuzive, prin executarea extrajudiciară a unei garanții
care grevează bunul imobiliar dat în garanție de consumator, în măsura în care
această reglementare nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă
apărarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă, aspect care
trebuie verificat de instanța de trimitere.
2) Articolul 1
alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză
contractuală, care figurează într‑un contract încheiat de un vânzător sau
furnizor cu un consumator, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei
directive numai în cazul în care respectiva clauză contractuală reflectă
conținutul unui act cu putere de lege sau al unei norme administrative
obligatorii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
Semnături
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu