1. Premise legislative
Legea pentru modificarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite a avut la bază o propunere legislativă, care, în varianta inițială avea un articol unic prin care se urmărea abrogarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 care excepta din sfera legii creditele acordate în cadrul Programului „Prima Casă”.
În condițiile în care abrogarea art. 4 alin. (1) a fost criticată, cu argumente de natură economică și juridică care justificau menținerea exceptării programului guvernamental „Prima casă” de la aplicarea Legii nr. 77/2016, argumente care se mențin, de altfel, în cazul oricărui program special de finanțare cu garanții ale statului [1], articolul unic inițial a fost eliminat, dar propunerea legislativă nu a fost respinsă, pentru că, în schimb, au fost formulate mai multe amendamente care i-au dat un conținut nou, centrat pe reglementarea unor prezumții de impreviziune.
La data de 26 iunie 2019, Camera Deputaților a adoptat legea, care a fost atacată la Curtea Constituțională, de un grup de parlamentari[2], în cadrul controlului a priori de constituționalitate.
Prin Decizia din 6 noiembrie 2019[3], Curtea Constituțională a admis sesizarea de neconstituționalitate a legii și a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile articolului unic, după cum urmează:
– pct. 2, cu referire la art. 4 alin. (1)1, potrivit căruia:
”Se consideră că există întotdeauna impreviziune:a) în cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depășit cu cel puțin 20% nivelul cursului din data contractării creditului;b) în cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depășit cu cel puțin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de BNR;c) în cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinația de locuință;d) în alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual, în sensul art. 4 alin. (3);”
– pct. 3 cu referire la art. 4 alin. (3) și (4), potrivit căruia:
”(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condițiile art. 5 sau art. 8 alin. (5) din lege.(4) În verificarea condiției privind impreviziunea, se va da prevalență stării de criză a contractului și prezumției de dezechilibru prevăzute la alin.(3) Soluția revizuirii judiciare a contractului în vederea echilibrării și continuării sale este prioritară față de soluția încetării contractului, care va fi dispusă doar în cazul unei imposibilități vădite a continuării sale.”
– pct. 6 cu referire la art. 7 alin. (1)1, potrivit căruia:
”Contestația creditorului trebuie precedată, în mod obligatoriu, de o propunere adresată de acesta debitorului, prin care să se încerce restabilirea utilității sociale a contractului de credit”.
– pct. 8 cu referire la art. 7 alin. (5)1, potrivit căruia:
“Pe perioada cât notificarea de dare în plată a fost efectivă, atât ratele, cât și dobânzile și penalitățile, vor putea fi pretinse de la debitor doar dacă creditorul probează că acesta a fost de rea-credință”.
– pct. 9 cu referire la art. 8 alin. (4) teza a doua, potrivit căruia:
”În cazul debitorului împotriva căruia s-a derulat și finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinație de locuință și împotriva căruia se continuă executarea, se instituie o prezumție absolută și irefragabilă de impreviziune”.
A fost respinsă obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 2 cu referire la art. 4 alin. (1)3 și pct. 7 cu referire la art. 7 alin. (4). Potrivit art. 4 alin. (1)3, ”Revine creditorului obligația de a dovedi în fața instanțelor de judecată faptul că debitorul care a făcut o notificare de dare în plată nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv condiția privind impreviziunea”, iar art. 7 alin. (4), era completat cu teza a-II-a, care prevedea că: ”De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat”.
Având în vedere neconstituționalitatea parțială a legii[4], devin aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992[5], potrivit cărora: ”În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.”
Aceasta înseamnă că procesul legislativ nu este terminat, de unde rezultă importanța deciziei Curții Constituționale, atât sub aspectul soluțiilor de neconstituționalitate, cât și al motivării, având în vedere forța obligatorie a considerentelor deciziilor Curții Constituționale, în lumina art. 147 alin. (4) din Constituție. De aici și utilitatea dezbaterii publice pe marginea acestei chestiuni, în expectativa motivării deciziei. [6]
Așteptările din partea Curții Constituționale sunt cele normale. Având în vedere materia sensibilă a reglementării, dezideratul comun este acela de a primi considerente clare, pentru a nu genera noi controverse și interpretări speculative inutile, care să îngreuneze procesul de reexaminare a legii. În acest context, considerăm că sunt utile câteva considerații.
2. Logic și alogic în reglementarea prezumțiilor de impreviziune
Condiția impreviziunii[7]a fost introdusă în Legea nr. 77/2016 prin Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016.[8]Aceasta a fost o decizie solomonică și, ca orice decizie care urmărește să împace pe toată lumea, ajunge ca, în egală măsură, și să nemulțumească pe toată lumea. Însă, e limpede că fără transplantul organic al instituției impreviziunii din dreptul comun, Legea nr. 77/2016 ar fi încetat să existe.
Prin Legea de modificare a Legii nr. 77/2016, pe fondul acestei nemulțumiri recurente a promotorilor legii, sub aparența corelării legii cu Decizia nr. 623/2016, prin reglementarea expresă a condiției impreviziunii, s-a urmărit, în realitate, să se atingă tot scopul inițial al legii. Dacă simulația s-ar aplica actelor legislative, această lege ar putea fi calificată ca fiind un act legislativ simulat, pentru că scopul declarat îl constituie reglementarea impreviziunii, dar scopul real urmărit prin prezumțiile absolute de impreviziune l-a constituit tocmai evacuarea din lege a condiției impreviziunii judiciare. Iată de ce, cu titlu general, considerăm că este necesar ca, în motivarea deciziei, Curtea Constituțională să aibă ca principal reper tot Decizia nr. 623/2016, prin care a statuat că impreviziunea are caracter judiciar și nu poate să opereze ope legis. Privite în ansamblul lor, prezumțiile absolute de impreviziune aveau ca țintă tocmai îndepărtarea legii de la sensul impreviziunii stabilit de Curtea Constituțională.
Dincolo, însă, de această evaluare generală, tema în sine a prezumțiilor legale de impreviziune suscită două întrebări: (i) este impreviziunea prezumabilă? (ii) îndeplinesc prezumțiile de impreviziune condițiile unor veritabile prezumții legale?
A. Este impreviziunea prezumabilă?
Aceasta este o chestiune spinoasă. Însă, nu putem să nu observăm că prezumții de impreviziune s-au regăsit și în alte propuneri legislative aflate pe rolul Parlamentului, ceea ce înseamnă că motivarea Curții Constituționale este importantă, putând avea efecte prin ricoșeu în procesul legislativ viitor. De exemplu, în ultima propunere legislativă privind protecția consumatorilor contra cesiunilor speculative de creanțe, înregistrată la Senat sub nr. B493/2019/2019 [9], în propoziția finală se arată că: ”În cazul cesiunilor speculative de creanțe, impreviziunea se prezumă.”
Considerăm că sunt necesare unele distincții.
Fie numită (art. 1271 C. civ.), fie nenumită (sub egida vechiului Cod civil din 1864), impreviziunea este concepută ca un mecanism juridic care are în structură ca elemente de bază: (i) o schimbare excepțională a împrejurărilor (mai presus de voința părților, exterioară acestora) și care constituie cauza de impreviziune și (ii) onerozitatea excesivă a obligației, care face inechitabilă executarea obligației în asemenea circumstanțe excepționale (pentru că ar conduce la ruina debitorului), care reprezintă efectul direct și nemijlocit al cauzei de impreviziune. Între aceste două elemente trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
De asemenea, art. 1271 alin. (2) C. civ. prevede trei condiții legate de cauza de impreviziune (schimbarea excepțională a împrejurărilor):
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc.
Faptul că impreviziunea presupune o schimbare excepțională a împrejurărilor nu poate să însemne că impreviziunea ar fi în afara legii, adică sustrasă procesului de legiferare, pentru că ar fi absurd că se ajungă la o asemenea concluzie.
Mai întâi, impreviziunea este reglementată în plan general, ca instituție, ceea s-a realizat prin Codul civil (art. 1271), care este dreptul comun. Apoi, este evident că nu poate să fie exclusă existența unor reglementări speciale.
În acest sens, este utilă distincția între normele speciale și cele derogatorii pe care o face art. 15 din Legea nr. 24/2000. Potrivit alin. (2) al art. 15, ”Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie.”, în timp ce alin. (3) al art. 15 prevede că: ”Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”
Așadar, în stabilirea relației dintre Legea nr. 77/2016 și dreptul comun în materie de impreviziune, ar trebui să ajungem la concluzia că Legea nr. 77/2016 constituie o reglementare specială, în sensul că este o aplicație a impreviziunii din dreptul comun în materia raporturilor dintre consumatori și profesioniști, dar nu este o lege derogatorie în substanța ei. Dacă, însă, ar fi concepută ca o lege derogatorie, iar nu doar ca o lege specială, atunci ar însemna să admitem ca ar putea fi imaginat și reglementat un tip nou dei mpreviziune, care nu ar trebui să respecte condițiile din dreptul comun. Dar impreviziunea este ea însăși o excepție de la forța obligatorie a contractului (deci de strictă aplicare), astfel încât, nu se vede cum ar fi de conceput o impreviziune, cum s-a zis, ”personală” sau ”subiectivă”, adică derogatoriede la dreptul comun, care ar exclude condițiile din art. 1271 C. civ., pentru că aceasta nu ar mai putea fi calificată ca impreviziune, ci ar fi orice altceva sub numele de impreviziune prezumată. Legea a fost de la început concepută tocmai pe o asemenea teză eronată.
În acest context, considerăm că ideea unor prezumții generale și abstracte de impreviziune este neavenită și nu ar putea fi acreditată la nivel conceptual. Prezumția legală este nu numai un mijloc de probă, ci și un procedeu tehnic de creare a dreptului, însă nu se poate realiza decât cu respectarea naturii instituției juridice în cadrul căreia se folosește un asemenea procedeu.
Potrivit art. 327 C. proc. civ., prezumțiile, fie legale, fie judiciare, sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.
De asemenea, art. 328 C. proc. civ. prevede că: ”Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.”
Prezumțiile presupun că, dată fiind imposibilitatea (obiectivă sau morală) ori dificultatea de a face dovada directă a faptului pretins, cel în cauză poate face dovada unui fapt vecin și conex (raționament inductiv), pe baza căruia se determină existența faptului pretins dificil de dovedit (raționament deductiv). De exemplu, prezumția legală de paternitate a fost la origini instituită pentru că nu era posibil să se facă direct și nemijlocit proba concepțiunii copilului de către soțul mamei. În prezent, însă, dată fiind evoluția științei, este oricând posibilă efectuarea unei expertize medico-legale a filiației pentru a se stabili paternitatea cu un grad foarte ridicat de probabilitate (expertiza ADN). Deci, nu s-ar mai putea vorbi de o imposibilitate obiectivă de a face o probațiune directă a faptului paternității. Totuși, prezumția legală se menține, pentru că, de regulă corespunde realității și ar exista un impediment moral ca pentru fiecare copil să se impună efectuarea la naștere a unei asemenea expertize de care să se condiționeze stabilirea paternității (sic!).
În acest sens, se consideră că, între faptul pretins și faptul vecin și conex, trebuie să existe o legătură strânsă și un grad de probabilitate ridicat, în sensul că existența dovedită a faptului cunoscut face posibilă stabilirea existenței faptului pretins.[10] Praesumptio sumitur de eo quod plerumque fit, id est, adică prezumția se întemeiază pe ceea ce se întâmplă în mod obișnuit.
Prezumțiile generale de impreviziune din legea analizată intră în contradicție logică cu impreviziunea. Aceasta presupune o situație excepțională și, de aceea, de plano, excepționalul nu poate să intre în sfera a ceea ce este prezumat, pentru că el se plasează în afara prezumțiilor. De aceea, instituind prezumții, legea permite să se facă dovada contrară, adică a situației excepționale care nu se încadrează în ipoteza prezumată. Inversând logica juridică, legea în discuție instituia prezumții legale nu pentru a proba stări de normalitate, ci o pretinsă împrejurare excepțională. Volens nolens, se ajunge în impas logic, pentru că, prin ipoteză, nu se poate deduce existența unei împrejurări excepționale din situații curente care pot avea o diversitate de cauze.
Iată de ce, în realitate, prezumțiile legale (generale) de impreviziune într-o anumită materie constituie o pseudoproblemă. Mai mult, stabilirea existenței impreviziunii presupune un mixt de elemente a căror probațiune este, în principiu, posibilă atât obiectiv, cât și moral, pentru că însăși cauza de impreviziune este obiectivă și poate să fie direct dovedită. Fundamentul echității presupune, de asemenea, ca judecătorul să aibă marja de apreciere a elementelor de fapt ca fiind sau nu o situație de impreviziune, pentru a înfăptui dreptatea contractuală, de la caz la caz.
B. Îndeplinesc prezumțiile de impreviziune din lege condițiile unor veritabile prezumții legale?
Reducând la absurd, fără a reitera argumentația existentă pe larg în sesizarea de neconstituționalitate, se poate face ușor testul de verificare, pentru a determina dacă aceste prezumții se încadrează sau nu schema logică a prezumțiilor.
Dacă nu sunt veritabile prezumții de impreviziune, înseamnă că, în realitate, legiuitorul nu a urmărit să reglementeze impreviziunea, ci, sub aparența impreviziunii, a reglementat altceva. Neconcordanța dintre intenția reală de reglementare și reglementarea declarată nu poate conduce decât la neconstituționalitatea legii.
a) în cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depășit cu cel puțin 20% nivelul cursului din data contractării creditului
Faptul pe care se bazează prezumția îl constituie fluctuația cursului valutar cu cel puțin 20%. Acest fapt nu îndeplinește condiția de a fi un indicator al unei situații excepționale de impreviziune și nici a unei onerozități excesive. De exemplu, o creștere cu 22% a cursului de schimb nu poate fi considerată un risc supraadăugat în sensul Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, în cazul creditelor în valută, cu privire la care consumatorul și-a asumat, la momentul încheierii contractului, riscul inerent al unei fluctuații a monedei creditului.
b) în cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depășit cu cel puțin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de BNR
Faptul care stă la baza prezumției îl constituie creșterea gradului de îndatorare al debitorului. Indiferent de procentul aplicat, acest fapt nu este vecin și conex impreviziunii, pentru că nu indică per se nici o posibilă cauză de impreviziune și nici faptul că obligația ar fi devenit excesiv de oneroasă. Există un grad ridicat de probabilitate ca o asemenea creștere a gradului de îndatorare a debitorului să fie cauzată de alte împrejurări care nu au legătură cu impreviziunea (faptul de a contracta alte datorii sau de a suferi o diminuare a veniturilor, din cele mai diverse cauze).
Impreviziunea nu se confundă cu situația de supra-îndatorare a debitorului, adică dificultatea de plată generată de situații în legătură cu persoana acestuia (divorț, deces) sau bunurile ori veniturile lui (șomaj, diminuarea veniturilor, schimbarea locului de muncă etc.).[11] Această delimitare este importantă, pentru că, în cazul creșterii gradului de îndatorare și al unor dificultăți de plată legislația privind protecția consumatorilor conține dispoziții speciale.
Astfel, potrivit art. 38 alin. (3) din OUG nr. 50/2010 și, respectiv, art. 53 alin. (2) din OUG nr. 52/2016, rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor restante nu poate depăși cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii aplicată atunci când creditul nu înregistrează restanță, în cazul în care consumatorul sau soțul/soția acestuia se afla în una dintre următoarele situații: șomaj, reducere drastică a salariului, deces. Prin reducerea drastică a salariului se înțelege o reducere de cel puțin 15% din valoarea acestuia. Această dobândă va fi percepută până la încetarea evenimentului care a generat reducerea veniturilor, dar nu mai mult de 12 luni. În caz de deces, perioada nu poate fi mai mică de 6 luni.
De asemenea, există mecanisme juridice de echilibrare a contractului (termene de grație, reeșalonări, restructurări, refinanțări etc.).
Prin urmare, trebuie evitată confuzia între evenimentele care constituie o cauză de impreviziune care face excesiv de oneroasă obligația consumatorului și evenimentele care generează o dificultate de plată, fără să existe impreviziune.
c) în cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinația de locuință;
Acest fapt este incompatibil cu impreviziunea, pentru că răspunderea contractuală, precum și riscul executării silite în cazul neîndeplinirii obligațiilor sunt prevăzute de lege și deci cunoscute și asumate de debitor la încheierea contractului. Executarea silită nu este o împrejurare excepțională și imprevizibilă, exterioară părților, ci este rezultatul exercitării de către creditor a dreptului său la acțiune, care ocrotește dreptul subiectiv de creanță, și care include dreptul de a cere și de a obține executarea silită a debitorului în vederea realizării creanței sale.
d) în alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual, în sensul art. 4 alin. (3);”
Potrivit pct. 3 cu referire la art. 4 alin. (3) și (4):
”(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condițiile art. 5 sau art. 8 alin. (5) din lege.(4) În verificarea condiției privind impreviziunea, se va da prevalență stării de criză a contractului și prezumției de dezechilibru prevăzute la alin. (3). Soluția revizuirii judiciare a contractului în vederea echilibrării și continuării sale este prioritară față de soluția încetării contractului, care va fi dispusă doar în cazul unei imposibilități vădite a continuării sale.”
Faptul pe care se bazează impreviziunea este însăși calitatea de consumator a debitorului. Se instituie în cascadă mai multe prezumții generale: o prezumție generală de impreviziune, bazată, la rândul ei, pe o prezumție generală de dezechilibru, bazată, la rândul ei, pe calitatea de consumator a debitorului, bazată, pe o poziție de inegalitate în raport cu profesionistul. De aici, ideea că ”dezechilibrul trebuie prezumat în favoarea consumatorului”, deci și impreviziunea ar trebui prezumată.
Este evident că impreviziunea nu se poate fundamenta pur si simplu pe calitatea de consumator. Prezumția este incompatibilă cu însăși instituția impreviziunii, care presupune că împrejurarea excepțională care face excesiv de oneroasă obligația survine ulterior încheierii contractului, în timp ce calitatea de consumator există la momentul încheierii contractului. Deci nu numai că nu este un fapt vecin și conex impreviziunii, dar este un fapt incompatibil cu impreviziunea.
Dacă s-ar accepta o asemenea prezumție, s-ar ajunge să se acrediteze ideea că toți consumatorii sunt, prin ipoteză, într-o situație de impreviziune generalizată, ceea ce diluează impreviziunea în marea masă a consumatorilor.
În concluzie, reglementarea impreviziunii sub forma unor prezumții de impreviziune constituie un experiment legislativ neconstituțional din perspectiva condițiilor de claritate și de predictibilitate a legii (art. 1 alin. 5 din Constituție). Dacă legiuitorul vrea să reglementeze o situație de impreviziune, atunci poate și chiar trebuie s-o indice direct, în mod clar și nu are nevoie să recurgă la fapte conexe și vecine din care să ghicim situația de impreviziune avută în vedere. Însă, dacă nu are în vedere o situație reală de impreviziune, ci altceva, atunci nici nu poate folosi noțiunea de impreviziune pentru a da calificarea juridică de impreviziune, sub forma prezumțiilor absolute, unor situații curente întâlnite în practică și care în mod evident nu reflectă o situație de impreviziune. Tertium non datur.
3. Cine are sarcina probei impreviziunii?
La prima vedere pare surprinzătoare decizia Curții Constituționale de menținere ca și constituțională a dispoziției cuprinse în art. 4 alin. (1)3, potrivit căreia: ”Revine creditorului obligația de a dovedi în fața instanțelor de judecată faptul că debitorul care a făcut o notificare de dare în plată nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv condiția privind impreviziunea.”
Textul era legat de prezumțiile de impreviziune care inversau sarcina probei și se subînțelegea faptul că debitorul, dacă este prezumată impreviziunea, este dispensat de sarcina probei, care ar fi revenit creditorului ce trebuia să facă dovada faptului negativ. Din acest punct de vedere, pentru rigoare juridică, textul ar fi trebuit declarat neconstituțional, ca și o consecință firească a constatării neconstituționalității tuturor prezumțiilor de impreviziune, pentru că, altfel, pare că menține reminiscența unei prezumții pure și simple de impreviziune, cu un rol exclusiv procedural.
În ipoteza în care este exclusă orice prezumție de impreviziune, textul devine corect și constituțional, în măsura în care este citit într-o nouă paradigmă, în sensul că reglementează sarcina probei pentru creditor, ceea ce nu înseamnă însă că debitorul este scutit de a face dovada susținerilor sale. Pentru că textul nu spune cui îi revine sarcina probei impreviziunii și întrucât creditorului îi incumbă doar sarcina unui fapt negativ, din interpretarea per a contrario, rezultă că debitorul este ținut să facă dovada impreviziunii.
Soluția nu depinde de calea procedurală în cadrul căreia se discută chestiunea impreviziunii, respectiv dacă aceasta este contestația creditorului sau acțiunea debitorului întemeiată pe art. 8 din Legea nr. 77/2016, pentru că regula este valabilă în oricare ipoteză.[12]
Astfel, în cadrul contestației creditorului, acestuia îi incumbă, în mod firesc, sarcina de a face dovada că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, inclusiv impreviziunea. Chiar dacă este intimat, în ceea ce privește impreviziunea, debitorul este, însă, acela care trebuie să facă dovada ei, pentru că el este cel care a invocat-o prin notificare. Prin urmare, nu se poate trage concluzia că debitorului nu îi incumbă nicio sarcină a probei, care ar reveni exclusiv contestatorului în virtutea regulii ”onus probatio incumbit actori”. Evident, dacă este vorba de un fapt de notorietate, precum variația cursului monedei în care a fost creditul acordat, practic sarcina mai dificilă revine creditorului de a face dovada că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii. Dar, aceasta este o chestiune punctuală care ține de situația de fapt, în funcție de care sarcina probei impreviziunii este mai simplă sau mai dificilă pentru debitor. Rezultă că, în realitate, sarcina probei impreviziunii revine intimatului, iar nu contestatorului, ceea ce este corect, pentru că, atunci când se contestă o situație, sarcina probei faptului pozitiv nu poate să incumbe decât aceluia care îl susține.
În cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. 8 din Lege, dacă instanța nu s-a pronunțat cu privire la impreviziune în cadrul judecății unei contestații, este evident că debitorul care o invocă trebuie s-o dovedească. Creditorului îi revine, și în această ipoteză, în calitate de pârât, tot sarcina de a face dovada contrară, adică a faptului negativ că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii.
Prin urmare, aplicarea textului nu depinde de calitatea de contestator sau de pârât a creditorului, nici de calitatea de intimat sau de reclamant a debitorului, pentru că stabilește doar că sarcina probei faptului negativ incumbă creditorului, ceea ce este valabil, oricare ar fi cadrul procesual.În concluzie, în măsura în care toate prezumțiile de impreviziune sunt declarate neconstituționale, sarcina de a face dovada impreviziunii ar trebui să revină debitorului, ca și în dreptul comun, indiferent de calitatea acestuia de intimat sau de reclamant, pentru că, în realitate, debitorul este acela care invocă impreviziunea.
În orice caz, având în vedere caracterul contencios al procedurilor judiciare instituite de Legea nr. 77/2016, precum și rolul activ al judecătorului, textul nu este susceptibil de a avea un impact semnificativ în practică, fiind evident că instanța de judecată se va putea pronunța numai pe baza probelor pe care părțile au înțeles să le administreze, cu respectarea principiului disponibilității și al contradictorialității.
[1] Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 59/2018, publicată în M. Of. nr. 488 din 13 iunie 2018, a reținut că: „garantarea de către stat a unor credite, solicitate de persoanele fizice în vederea achiziției sau construirii unei locuințe reprezintă o deosebire suficient de relevantă încât să îndeplinească criteriile de raționalitate și obiectivitate necesare pentru a constata conformitatea cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție a măsurii legiuitorului de excludere a beneficiarilor Programului Prima Casă de la prevederile Legii nr. 77/2016”.
[2] Cu privire la conținutul legii și al sesizării de neconstituționalitate, a se vedea aici.
[3] A se vedea Comunicatul de presă, disponibil aici.
[4] Prin Decizia nr. 143/2011, publicată în M. Of. nr. 885 din 14 decembrie 2011, Curtea Constituțională a statuat că, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (2) din Constituția României și ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, “în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale”, observând că, în cazul legilor declarate parțial neconstituționale, după punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale de către Parlament, Președintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile, conform art. 77 alin. (3) din Constituție. În cadrul acestui termen, Președintele poate promulga legea în oricare dintre zilele care îi stau la dispoziție, prin emiterea unui decret în temeiul art. 100 din Legea fundamentală, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, odată cu legea.
[5] Republicată în M. Of. nr. 807 din 03 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
[6] A se vedea, G. Piperea, Critica unei soluții negândite și nedrepte a CCR referitoare la modificările Legii dării în plată, disponibil aici.
[7] A se vedea V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016 (Ce pare să fie, dar nu poate fi; ce nu pare să fie, dar poate fi), în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, coord. V. Stoica, Ed. Hamangiu, 2016, p. 3-27. Cu privire la impreviziune, a se vedea și C. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006; C. Zamșa, Privire comparativă asupra impreviziunii în sistemul vechiului și actualului Cod civil, în ”Credite pentru consumatori. Provocări legislative și tensiuni constituționale românești”, coord. M.Nicolae, I.F.Popa, Ed.Solomon, 2017, p. 400-415.
[8] Publicată în M.Of. nr. 53 din 18 ianuarie 2017.
[9] Propunere legislativă privind protecția consumatorilor împotriva cesiunilor speculative de creanțe- B493/2019, disponibilă aici.
[10] A se vedea T. C. Briciu, în ”Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 782. Cu privire la probabilitate ca element esențial al teoriei prezumțiilor, a se vedea I. Deleanu, Considerații cu privire la prezumțiile juridice, în ”Prologomene juridice”, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 174-177; M. Fodor, C. Drimer, V. Marcusohn, Prezumția ca mijloc de probă în procesul civil, cu referire specială la prezumțiile legal, în ”Dreptul” nr. 2/2018, p. 9-50.
[11] Cu privire la impreviziune vs. supra-îndatorare, A se vedea, L. Bercea, Riscul valutar. Impreviziunea și conversia creditelor în valută, în ”Revista română de drept privat nr. 1/2017. Legea dării în plată și impreviziunea”, Universul Juridic, 2017.,p. 37. În mod judicios autorul arată că raportul corect dintre supra-îndatorare și impreviziune este intersecția, iar nu suprapunerea. Cele două stări de dezechilibru au remedii distincte.
[12] În sensul că revine creditorului sarcina de a face dovada că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii, pentru că el este cel care contestă notificarea și ar fi doar o aplicație a reguli din dreptul comun, a se vedea, D. Bogdan, M. Stănescu, Curtea Constituțională se opune asaltului asupra legii dării în plată declarând neconstituționale modificările și clarificând procedura de notificare, disponibil aici.
Prof. univ. dr. Marieta Avram
Av. titular AVRAM LAW
