Viitorul aparţine celor care cred în frumuseţea propriilor vise.” (Eleanor Roosevelt)

Sunt Gabriela Padurariu din Iași iar acesta este locul meu virtual in care îmi expun opinia despre diverse aspecte juridice. Accept orice comentariu făcut cu bun simt doar pe marginea a ceea ce am scris pe acest blog. În privinta sfaturilor juridice vă rog să nu uitați că ele nu se pot acorda profesional decât față în față și nu virtual .
Informatiile de pe acest blog nu reprezintă consultanță juridică. Ele nu vor fi folosite decât în scop de informare generală, nu pentru luarea unor decizii. Pentru luarea unor decizii trebuie să mă contactați personal sau să apelați la alți profesioniști.
Aceste precizări au semnificația unei declinări de obligație.


Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere

Arbitru judiciar - Secretar general - Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial;

Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere din Iași;

Vicepreședinte a Corpului Profesional al Mediatorilor din județul Iași.




ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB

DESPRE GABRIELA PĂDURARIU:

Recunoscută pentru atenţia sa la detalii, Gabriela Pădurariu reprezintă în instanţa de judecată cât şi în faţa altor autorităţi, persoane juridice – societăţi, ONG-uri, etc. – în diverse cauze civile, comerciale, penale, în special în executarea silită.

Funcţie de interesul celui pe care îl reprezintă ştie să urgenteze sau să temporizeze soluţionarea unei cauze – în special executări silite, cauze comerciale sau procedura insolvenţei -, caută şi găseşte întotdeauna cele mai bune soluţii tehnice din punct de vedere juridic şi al strategiei soluţionării corecte a cauzei de către instanţa de judecată, în sensul că-i oferă toate informaţiile necesare atât în fapt cât şi în drept pentru ca aceasta să poată pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.

Din experienţa acumulată în practica dreptului execuţional civil, poate spune că stăpăneşte în amănunt toate subtilităţile şi tertipurile de care se folosesc atât părţile din executarea silită – creditor şi debitor – cât şi executorul judecătoresc şi chiar instanţa de executare, pentru tergiversarea urmăririi silite.

De asemenea, cunoaşte foarte bine cum îşi ascund debitorii bunurile şi veniturile de la urmărire şi cum pot fi acestea găsite/descoperite sau/și readuse în patrimoniul debitorului pentru a putea fi executat silit.

În cazul în care în legătură cu soluţionarea unei cauze s-au ivit probleme legate de ineditul situaţiei fie anterior sesizării autorităţii corespunzătoare, fie în derularea unui proces civil, comercial, penal, fie în faza de urmărire silită, a apelat la grupul de profesionişti în drept – grupul său de colaboratori - care s-a format în timp şi în care dezbat foarte serios probleme de drept material, obiectiv, substanțial, cât şi de procedură, căutând cele mai eficiente soluţii de rezolvare.



DOMENII DE COMPETENŢĂ:


*Servicii juridice în regim de outsourcing (externalizare);

* Consiliere si redactare de opinii juridice;

*Reprezentare in fata instantelor judecatoresti in procese variate (civile, comerciale, drept al muncii, drept penal, etc.);

*Reprezentare in fata altor autoritati (OPC, OSIM, BEJ, OCPI, etc.);

*Specializată in drept executional civil, consiliere in materie de executare silita/ contestatii la executare , contestatii la titlu, orice act juridic care are legatura cu executarea silita;

*Litigii civile (consultanta si redactari de acte, reprezentare, anulari de acte si contracte, executari silite, evacuari, iesiri din indiviziune, alte cereri );

*Litigii comerciale (consultanta referitoare la contracte comerciale , dizolvari voluntare, procedura insolventei, recuperari de debite prin procedura somatiei de plata, ordonantei de plata, etc);

*Plangeri contraventionale (amenzi O.P.C., amenzi D.R. Antifraudă, amenzi de circulatie, amenzi ITM, etc.);

*Litigii de munca: consultanta la incheierea contractelor de munca, negocierea conflictelor de munca, reprezentare, etc.





SEDIUL PROFESIONAL:

Iaşi, str: Sărăriei nr. 58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com

Adresa:

Adresa:
Clic pe foto

Lista arbitri judiciari - Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial

Lista arbitri judiciari - Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial
Click pe fotografie

Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial

Curtea de Arbitraj Comercial, Maritim și Fluvial
Clic pe fotografie

Arbitraj și Mediere

Corpul Profesional al Mediatorilor din Județul Iași

Despre Biroul de Mediator Gabriela Pădurariu:

Biroul de mediator Gabriela Pădurariu oferă servicii mediere în Iași în toate tipurile de conflicte, cu expertiză de abordare fie individual, fie ca echipă.


Dacă vă doriți o rezolvare rapidă pentru disputele dumneavoastră prin servicii de mediere,Biroul de mediator Gabriela Pădurariu cu sediul în Iași, vă pune la dispoziție servicii de mediere ce asigură rezolvarea rapidă a oricărui litigiu de la cele de drept civil precum : grănițuire, revendicare, evacuare, partaj, divorț, încredințare minori, vizitare minori, executarea contractelor, litigii între asociați, la cele de drept penal – plângeri prealabile de lovire, tulburare de posesie, distrugere, precum și de dreptul muncii – drepturi salariale, concedieri.


Medierea reprezintă o alternativă în raport cu justiția de soluționare a conflictelor dintre părți, prin care o terță persoană neutră, imparțială și fără putere de decizie – mediatorul – ajuta părțile să găsească împreuna o soluție care să rezolve neînțelegerile dintre ele.


Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluționare a litigiilor – ADR ( Alternative Dispute Resolution).

Numărul din ce în ce mai mare al proceselor din instanțe este semnificativ pentru lipsa de dorință, dar și de informare a justițiabililor de a folosi cu eficiență dialogul pentru rezolvarea disputelor.

Pentru ca mediul juridic actual descurajează soluționarea rapidă a disputelor, pentru unele conflicte, societatea are nevoie de o modalitate mai eficientă de rezolvare a acestora. Această modalitate este medierea.

Procedura medierii costă și durează relativ mai puțin, aceasta se desfășoară în condiții de confidențialitate maximă, mediatorul având obligația de a păstra secretul dezbaterilor, atât față de persoanele cu care intră în contact în cadrul procedurii de mediere, cât și față de experții pe care părțile îi angajează în diferite cauze.

Protected by Copyscape Duplicate Content Penalty Protection

NOUTĂȚI LEGISLATIVE, EVENIMENTE JURIDICE ȘI OPINII JURIDICE

NOUTĂȚI LEGISLATIVE, EVENIMENTE JURIDICE ȘI OPINII JURIDICE

1 februarie 2021

Scurte considerații cu privire la Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil

 1. Preliminarii

Într-un articol anterior, intitulat ”Impedimente în soluţionarea cu celeritate a cauzelor având ca obiect „punere sub interdicţie judecătorească”[1], am subliniat cauzele obiective cu care se confruntă instanțele judecătorești, ce conduc la imposibilitatea soluţionării cu celeritate a acestor tipuri de litigii, calificate ca fiind urgente.

Totodată, în respectivul material, am analizat modalitatea diferită de gestionare a dosarelor aflate pe rolul judecătoriilor, începând cu data de 16 iulie 2020, când Plenul Curții Constituționale s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil[2].

Constatăm că la data de 27 ianuarie 2021 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor sus-menționate.

2. Sesizarea Curții Constituționale. Obiectul excepției de neconstituționalitate

Curtea Constituțională a fost învestită prin sesizarea Tribunalului Buzău – Secția I civilă cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, excepție ridicată de Alexandru Ștefan Francisc Nabosny, prin reprezentant convențional avocat Constantin Cojocariu, într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat împotriva unei sentințe civile prin care s-a admis cererea de punere sub interdicție.

Prevederile legale ce fac obiectul sesizării au următorul cuprins: „Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească”.

3. Opiniile exprimate cu privire la excepția de neconstituționalitate

3.1. Opinia autorului excepției invocate

Autorul excepției invocate a apreciat că, instituția punerii sub interdicție operează o distincție dihotomică între persoanele cu discernământ și cele fără discernământ, respingând implicit posibilitatea ca discernământul adultului să fie parțial abolit/diminuat.

Acesta a considerat că dispoziția legală criticată nu permite individualizarea măsurii în funcție de nevoile reale ale persoanei, precum și că regimul juridic al punerii sub interdicție nu conține nicio măsură care să susțină persoana în procesul de luare a deciziilor.

Art. 164 alin. (1) din Codul civil a mai fost criticat și sub aspectul clarității normei, arătându-se, în acest sens că sintagmele „a se îngriji” și „interese” din cuprinsul său nu sunt definite, fiind insuficient de clar care este pragul de la care apare lipsa de discernământ și ce categorie de decizii atrage punerea sub interdicție.

Astfel, instituția punerii sub interdicție reprezintă o ingerință disproporționată și nejustificată în drepturile fundamentale ale persoanei și anulează orice posibilitate de reintegrare în societate.

A mai susținut acesta că, faptul că procedura punerii sub interdicție încalcă flagrant Convenția drepturilor omului și a libertăților fundamentale[3], precum și Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități.[4] În acest sens, a arătat că procedura punerii sub interdicție reprezintă un regim juridic de „substituție”, întrucât nu permite „tutela parțială”, fiind astfel contrar Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, care prevede la art. 12 paragraful 2 dreptul persoanelor cu dizabilități la recunoașterea capacității juridice în condiții egale cu ceilalți, în toate domeniile vieții. A mai precizat acesta că sensul art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități a fost clarificat de Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități în Comentariul general nr. 1, unde s-a făcut distincția între noțiunea de „capacitate juridică”, ce conferă individului calitatea de subiect de drept și care nu poate fi îngrădită sub nicio formă, și cea de „capacitate mintală” care reprezintă aptitudinile cognitive și abilitățile de luare a deciziilor individuale și poate varia de la o persoană la alta în funcție de mediu, educație, dizabilitate sau alți factori. Mai mult, art. 12 interzice regimurile juridice de „substituție”, prin care abilitatea de a lua decizii în numele unei persoane cu dizabilități este transferată asupra unui terț – tutore, impunând înlocuirea lor cu regimuri de suport, în care persoanele cu dizabilități sunt ajutate să ia decizii independent.

În continuare, a fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a subliniat că existența unei boli mintale în sine, chiar dacă este gravă, nu poate justifica punerea sub interdicție, precum și gravitatea procedurii de punere sub interdicție, care privează persoana în cauză de capacitatea de a acționa independent în toate domeniile vieții, ridicând probleme în special din perspectiva dreptului la respect pentru viața privată. Totodată, se mai arată că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat explicit sistemele de drept binare, similare celui din România, construite pe distincția exclusivă între persoanele cu discernământ plenar, care se bucură de capacitatea de exercițiu deplină, și cele cu discernământ complet abolit, care pierd capacitatea de exercițiu în totalitate, sisteme care nu furnizează soluții adaptate persoanelor cu discernământ diminuat[5].

În concluzie, acesta a apreciat că dispozițiile legale criticate încalcă următoarele prevederi din Constituție[6]: art. 1 alin. (5) din în componenta sa referitoare la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 26 privind viața intimă, familială și privată, ale art. 37 privind dreptul de a fi ales, ale art. 41 privind munca și protecția socială a muncii, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 48 privind familia, ale art. 50 privind protecția persoanelor cu handicap.

De asemenea, acesta a invocat dispozițiile art. 8 privind dreptul la respect pentru viața privată și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 12 privind recunoașterea egală în fața legii din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ale art. 39 privind dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și ale art. 2 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

3.2. Opinia instanței de apel

Tribunalul Buzău – Secția I civilă a apreciat că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând, în esență, că pentru ca o persoană să fie pusă sub interdicție judecătorească trebuie să fie întrunite trei condiții de fond, respectiv lipsa de discernământ a persoanei, cauza lipsei discernământului să fie alienația ori debilitatea mintală de care suferă persoana și lipsa discernământului să nu îi permită persoanei să se îngrijească de interesele sale.

Instanța de apel a subliniat faptul că admisibilitatea unei cereri de punere sub interdicție este condiționată de o stare de tulburare mentală cu caracter general și permanent, motiv pentru care raportul de expertiză întocmit în cauză are ca obiectiv concluzionarea asupra lipsei totale sau parțiale de discernământ.

În acest caz, aceasta a opinat în sensul că este atributul instanței judecătorești să aprecieze asupra admisibilității unei cereri de punere sub interdicție raportat la ireversibilitatea diagnosticului și la limitarea totală sau parțială a capacității de exercițiu a unei persoane cu tulburări psihice.

Tribunalul Buzău – Secția I civilă a concluzionat că dispozițiile art. 164 din Codul civil sunt aplicabile, în vederea ocrotirii, doar persoanelor care nu își pot conștientiza sau dirija în totalitate acțiunile.

3.3. Opinia Guvernului

Guvernul a apreciat că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că, din analiza condițiilor instituite de textul legal criticat rezultă că nu orice boală psihică justifică punerea sub interdicție, ci doar alienația sau debilitatea mintală, care lipsesc bolnavul de discernământ ori i-l diminuează.

Acesta a precizat că punerea sub interdicție judecătorească este o măsură destinată să protejeze persoanele care se confruntă cu alterarea facultăților mintale ori cu inaptitudinea fizică în a-și exprima voința, fiind menită să le ferească de eventualele abuzuri ale terților.

De aceea, tocmai pentru evitarea comiterii unor abuzuri, art. 164 alin. (1) din Codul civil trebuie interpretat în mod restrictiv. În acest sens, s-a apreciat că procedura reglementată de art. 168 din Codul civil și art. 936-943 din Codul de procedură civilă[7] asigură, prin felul în care este reglementată, evitarea unor astfel de erori, iar pentru situațiile în care cauzele ce au determinat punerea sub interdicție au dispărut, există posibilitatea ridicării interdicției, în condițiile art. 177 din Codul civil.

3.4. Opinia Avocatului Poporului

Constatăm că și Avocatul Poporului a apreciat că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, arătând, în esență, că procedura de punere sub interdicție este declanșată doar dacă din cauza alienației ori debilității mintale persoana care nu are discernământ nu se poate îngriji de interesele sale.

Această instituție a subliniat faptul că punerea sub interdicție judecătorească nu constituie o sancțiune, ci are o evidentă finalitate de protecție atât a persoanei fizice, care este astfel pusă la adăpost de consecințele prejudiciabile ale propriilor sale acte, cât și a societății, în ansamblu, ale cărei rânduieli ar putea fi grav perturbate prin menținerea deplinului exercițiu al dreptului unei asemenea persoane. În vederea acordării de suficiente garanții care să prevină și să anihileze eventualele abuzuri în această materie, legiuitorul a reglementat o procedură în care numai instanța judecătorească are competența de a hotărî punerea alienatului sau debilului mintal sub interdicție.

Pe de altă parte, s-a arătat că exercitarea oricărui drept și valorificarea oricărei libertăți nu pot avea loc în absența unei voințe conștiente.

Avocatul Poporului a menționat Decizia nr. 226 din 3 iunie 2003, prin care Curtea a reținut că față de finalitatea punerii sub interdicție, respectiv asigurarea protecției persoanei lipsite de discernământ, procedura reprezintă o măsură judecătorească de ocrotire, fiind departe de a încălca dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituție privind obligația autorităților publice de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată a persoanei.

4. Curtea Constituțională

4.1. Chestiuni prealabile

Preliminar soluționării cauzei, la termenele din 21 noiembrie 2019 și 21 ianuarie 2020 s-a formulat cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, respectiv art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 3 alin. (2) și art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și suspendarea judecării cauzei naționale până la hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, având ca obiect următoarele întrebări:

„1. Este decăderea automată din dreptul la vot la alegerile pentru Parlamentul European a unei persoane suferind de o boală mintală, ca efect al punerii sale sub interdicție pe motiv că «nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale» compatibilă cu art. 39 par. 2 din Carta 4 Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, având în vedere art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități?

2. Este decăderea automată din dreptul de încadrare în muncă a unei persoane suferind de o boală mintală, ca efect al punerii sub interdicție pe motiv că «nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale» o formă de discriminare directă prohibită de art. 2 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, având în vedere art.12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități?

3. În cazul unui răspuns negativ la întrebarea nr. 2, este decăderea automată din dreptul la încadrare în muncă a unei persoane suferind de o boală mintală, ca efect al punerii sub interdicție pe motiv că «nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale» o formă de discriminare indirectă prohibită de art. 2 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, având în vedere art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități?”

Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea a reținut că textele la care aceasta se raportează sunt art. 39 paragraful 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 2 privind conceptul de discriminare din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă[8], transpusă în planul legislaţiei interne prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare[9] și art. 12 – Recunoașterea egală în fața legii din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

Instanța de contencios constituțional a amintit jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în care au fost analizate condițiile de sesizare ale instanței de la Luxemburg.

În acest sens, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunțată în Cauza 283/81, SRL CILFIT și Lanificio di Gavardo Spa, Curtea a statuat că art. 177 (devenit art. 267 din TFUE) „trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității”. De asemenea, prin Hotărârea din 9 septembrie 2015, pronunțată în Cauza C-160/14, Joao Filipe Ferreira da Silva e Brito și alții, paragraful 40, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că „revine exclusiv instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă și, în consecință, de a decide să se abțină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în fața acesteia”[10].

Având în vedere această jurisprudență a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Constituțională a subliniat faptul că acesteia îi revine competența de a aprecia dacă întrebările subsumate cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt relevante și necesare cauzei a quo, în sensul de a stabili dacă decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene va conduce la constatarea constituționalității sau neconstituționalității dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil.

Astfel, Curtea a observat faptul că Uniunea Europeană a ratificat Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități prin Decizia Consiliului 2010/48/CE din 26 noiembrie 2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap[11]. Potrivit considerentului 7 din acest act „Atât Comunitatea, cât și statele sale membre au competențe în domeniile reglementate de Convenția ONU. Prin urmare, Comunitatea și statele membre ar trebui să devină părți contractante, pentru a-și îndeplini împreună obligațiile stabilite prin Convenția ONU și pentru a-și exercita împreună drepturile conferite de respectiva convenție în situațiile de competențe mixte, într-un mod coerent.”

Curtea a reținut că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil vizează instituția punerii sub interdicție judecătorească, în sine, nefiind ridicată într-un litigiu referitor la încadrarea în muncă sau la dreptul de vot. Desigur, aceste drepturi prezintă o legătură indirectă cu dispozițiile legale criticate, întrucât reglementează aspecte corelative instituirii măsurii de punere sub interdicție judecătorească, însă Curtea a reținut că pot fi analizate numai prin raportare la dispozițiile legale corespunzătoare care dispun limitări ale acestor drepturi în legislația specifică în materie.

În aceste condiții, dat fiind faptul că nu există un litigiu de muncă sau alegeri pentru Parlamentul European care ar putea, eventual, să atragă o competență mixtă a Uniunii Europene și a statelor membre, Curtea a considerat că reglementarea de principiu a instituției punerii sub interdicție judecătorească reprezintă o competență proprie a statului.

Date fiind aceste considerente, Curtea a reținut că cererea de sesizarea a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este necesară, întrucât întrebările preliminarii nu au nici relevanță și nici pertinență în cauza cu care a fost învestită, astfel încât a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată.

4.2. Analiza excepţiei de neconstituţionalitate

Cu privire la excepția cu analiza căreia a fost învestită, Curtea a reținut că instituția punerii sub interdicție judecătorească este reglementată, sub aspectul condițiilor de fond, în art. 164-167 din Codul civil, iar sub aspectul condițiilor de procedură, în art. 936-943 din Codul de procedură civilă, dispoziții legale care reiau, în esență, vechile prevederi relevante în cauză din art. 142-151 din Codul familiei, din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice și din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.

Instanța de constencios constituțional a precizat că, pentru a putea fi dispusă punerea sub interdicție judecătorească trebuie să existe o diagnosticare medicală proiectată în plan juridic a unei boli psihice ori a unui handicap psihic ce determină lipsa discernământului necesar îngrijirii de propriile interese. Deși din punct de vedere medical debilitatea mintală reprezintă o formă ușoară a deficienței mentale, din punct de vedere juridic înglobează toate formele acesteia, indiferent de gradul de incapacitate al persoanei.

Totodată, punerea sub interdicție judecătorească reprezintă o măsură de ocrotire a drepturilor și a intereselor legitime, patrimoniale și nepatrimoniale, ale persoanei fizice, instituită de instanța judecătorească în urma evaluării posibilității persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile, condițiile instituirii acestei măsuri fiind prevăzute strict și limitativ prin dispozițiile art. 164 alin. (1) din Codul civil. Așadar, potrivit Codului civil, aceasta reprezintă o măsură de ocrotire stabilită în interesul persoanei, avându-se în vedere posibilitatea acesteia de a-și îndeplini obligațiile cu privire la sine și la bunurile sale[12].

Date fiind acestea, Curtea a reținut că reglementarea analizată instituie un regim substitutiv, astfel că drepturile și obligațiile unei persoane puse sub interdicție judecătorească vor fi exercitate de un reprezentant legal, indiferent de gradul de afectare a discernământului persoanei în cauză, în dauna unui regim de suport caracterizat printr-un mecanism de sprijin pe care statul să îl acorde în funcție de gradul de afectare a discernământului.

Din această perspectivă, Curtea a analizat în continuare dacă opțiunea necondiționată pentru un asemenea regim substitutiv respectă exigențele art. 50 din Constituție și art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

Cu privire la art. 50 din Constituție, s-a reținut că acesta consacră dreptul persoanelor cu dizabilități de a se bucura de o protecție specială, sens în care statul trebuie să asigure realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale dizabilității, în vederea asigurării participării efective a persoanelor cu dizabilități în viața comunității. Această normă constituțională impune în sarcina legiuitorului obligația pozitivă de a reglementa măsuri adecvate pentru ca persoanele cu dizabilități să își poate exercita drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, obligație de sprijin și susținere pentru a veni în ajutorul acestora[13].

S-a reținut că și Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități are drept scop promovarea, protejarea și asigurarea exercitării depline și în condiții de egalitate a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilități, conform art. 1 din Convenție) și urmărește respectarea demnității inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertății de a face propriile alegeri și a independenței persoanei (potrivit art. 3 lit. a) din Convenție). Art. 12 pct. 2 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități prin Comentariul general nr. 1/2014, precizează că toate persoanele cu dizabilități au dreptul la capacitate juridică completă. Capacitatea juridică este indispensabilă pentru exercitarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. Aceasta dobândește o semnificație specială pentru persoanele cu dizabilități atunci când trebuie să ia decizii fundamentale privind sănătatea, educația și munca lor. De asemenea, art. 12 pct. 2 din Convenție recunoaște faptul că persoanele cu dizabilități se bucură de capacitate juridică în condiții de egalitate cu celelalte persoane, în toate domeniile vieții, iar capacitatea juridică și capacitatea mentală sunt concepte distincte. În lumina art. 12 pct. 3 al Convenției statul are obligația să ia toate măsurile adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității juridice. Potrivit art. 12 pct. 4 al Convenției este posibilă aplicarea unor măsuri de protecție asupra persoanelor cu dizabilități, adaptate la situația particulară a persoanei. Acestea vor fi proporționale cu gradul în care afectează drepturile și interesele persoanei și vor fi adaptate la situația acesteia și vor respecta drepturile, voința și preferințele persoanei. Sub aspectul duratei pentru care se instituie o măsură de ocrotire și al revizuirii periodice a acesteia, art. 12 pct. 4 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități reglementează faptul că o măsură de ocrotire se aplică pentru cea mai scurtă perioadă posibilă și se supune revizuirii periodice de către o autoritate competentă. Așadar, Convenția consacră anumite garanții care trebuie să însoțească măsurile de protecție instituite în privința persoanelor cu dizabilități.

Curtea a observat că în același sens, al asigurării garanțiilor care trebuie să însoțească măsurile de protecție, este și Recomandarea nr. R(99)4 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind principiile referitoare la protecția juridică a adulților aflați în incapacitate, adoptată la 23 februarie 1999. Principiile 3 și 6 din Recomandarea nr. R(99)4 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei stabilesc că legislația națională ar trebui, pe cât posibil, să recunoască faptul că pot exista diferite grade de incapacitate și că incapacitatea poate varia în timp, iar „în cazul în care este necesară o măsură de protecție, ea trebuie să fie proporțională cu gradul de capacitate al persoanei vizate și adaptată la circumstanțele și nevoile individuale ale persoanei vizate”. Totodată, Principiul 14 pct. 1 din Recomandarea nr. R(99)4 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei prevede durata limitată a măsurii de ocrotire și instituirea reexaminării periodice a acesteia.

Cu aceste argumente, Curtea a reținut că, în vederea respectării drepturilor persoanelor cu dizabilități, orice măsură de protecție trebuie să fie proporțională cu gradul de capacitate, să fie adaptată la viața persoanei, să fie dispusă numai dacă alte măsuri nu pot oferi o protecție suficientă, să țină cont de voința persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp și să fie revizuită periodic.

Având în vedere acest cadru normativ și ținând cont de faptul că prin reglementarea unui regim juridic special de protecție a persoanelor cu dizabilități se creează premisa respectării tuturor drepturilor și libertăților acestora, Curtea a reținut că, în concepția Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități capacitatea juridică a persoanei nu se confundă cu capacitatea mentală a acesteia, fiind concepte distincte, iar limitările percepute sau reale în capacitatea mentală nu trebuie utilizate ca justificare a respingerii capacității juridice[14].

Codul civil operează cu valori absolute în sensul că orice potențială afectare a capacității mentale, indiferent de gradul său, poate duce la lipsirea persoanelor de capacitate de exercițiu. Capacitatea civilă este compusă din capacitate de folosință, definită ca aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile[15], și capacitatea de exercițiu, definită ca aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile[16].

Astfel, orice limitare parțială/ totală, permanentă/ temporară a capacității mentale poate duce în mod inexorabil la pierderea capacității de exercițiu și limitarea capacității civile, fără a exista posibilitatea ca o atare situație să fie evitată prin măsuri de suport necesare.

Curtea a observat că există o distonanță paradigmatică între Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități și Codul civil referitor la măsurilor de ocrotire ce trebuie luate în privința persoanelor cu dizabilități, prima plasându-se în sfera măsurilor de suport și operând cu valori intermediare, pe când cel de-al doilea plasându-se într-un regim de substituție și a valorilor absolute, refuzând soluții intermediare adaptate situației particulare a fiecărei persoane.

Având în vedere că lipsirea de capacitate de exercițiu a unei persoane și exercitarea acesteia prin intermediul unui tutore reprezintă o consecință deosebit de gravă pe care o produce punerea sub interdicție judecătorească a unei persoane, Curtea a analizat în continuare dacă măsura de ocrotire reglementată prin dispozițiile legale criticate este însoțită de suficiente garanții, astfel cum acestea sunt prevăzute de Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, garanții care să asigure exercitarea capacității juridice a acestora și, în consecință, respectarea demnității persoanei.

Cu privire la aceste aspecte, Curtea a observat că, din modul cum este reglementată măsura punerii sub interdicție judecătorească prin art. 164 alin. (1) din Codul civil nu rezultă că aceasta vizează lipsa totală a discernământului persoanei raportat la multitudinea intereselor pe care le poate manifesta în diferitele domenii ale vieții. Or, deși persoana în cauză poate manifesta o voință conștientă într-un anumit domeniu, prin punerea sub interdicție judecătorească aceasta își pierde capacitatea de exercițiu. Deși Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități stabilește că o măsură de ocrotire se instituie ținând cont de existența unor grade diferite de capacitate, legislația română prevede capacitatea de exercițiu restrânsă numai în privința minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani[17], nu și capacitatea de exercițiu restrânsă a majorului care, ca urmare a punerii sub interdicție judecătorească, va fi lipsit în totalitate de aceasta, actele juridice urmând să se încheie, în numele acestuia, de un reprezentant legal[18].

Curtea reține că efectele pe care le produce restricționarea capacității de exercițiu a unei persoane mai mult decât este necesar o poate poziționa, sub aspectul libertății de acțiune în domeniile în care manifestă o voință conștientă, într-o situație de inegalitate față de celelalte persoane care nu se află sub o măsură de ocrotire, fiind libere să-și exercite drepturile și să-și valorifice libertățile, cu consecințe asupra principiului egalității. De aceeaavând în vedere că există diferite grade de dizabilitate, iar o persoană poate să aibă într-o mai mare sau mai mică măsură discernământul afectat, dar nu în totalitate abolit, până la dispunerea unei măsuri care să restrângă capacitatea de exercițiu a persoanei trebuie luată în considerare instituirea unor măsuri alternative și mai puțin restrictive decât punerea sub interdicție judecătorească. În consecință, în lipsa acestor măsuri alternative îi revine legiuitorului sarcina să identifice și să reglementeze mecanisme apte să ofere sprijinul necesar în luarea deciziilor bazate pe voința și preferința acestor persoane. Cu alte cuvinte, astfel cum și-a asumat prin ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, statul român trebuie să acorde sprijinul în exercitarea capacității juridice, prin dezvoltarea unor mecanisme bazate pe premisa respectării drepturilor, voinței și preferințelor persoanelor cu dizabilități, și, numai în măsura în care sprijinul astfel oferit se dovedește a fi ineficient, să reglementeze măsuri de ocrotire adaptate la situația particulară a persoanelor. Prin urmare, o măsură de ocrotire precum punerea sub interdicție judecătorească trebuie să fie reglementată doar ca o ultima ratio, întrucât prezintă o gravitate extremă care implică pierderea drepturilor civile în ansamblul său și care trebuie analizată cu atenție de fiecare dată, inclusiv sub aspectul dacă alte măsuri s-au dovedit ineficiente în sprijinirea capacității civile a persoanei. Deci, statul nu trebuie să renunțe la obligația sa pozitivă rezultată din dispozițiile art. 50 din Constituție și trebuie să asigure tot suportul necesar pentru a evita o asemenea măsură extremă.

În continuare, Curtea a reținut că nici sub aspectul duratei pentru care se instituie măsura de ocrotire și nici sub aspectul reviziurii periodice a acesteia dispoziția legală criticată nu corespunde standardelor internaționale, potrivit cărora o măsură de ocrotire se aplică pentru cea mai scurtă perioadă posibilă și se supune revizuirii periodice de către o autoritate competentă. Astfel, punerea sub interdicție și, implicit, tutela durează până la încetarea cauzelor care le-au provocat-o, astfel cum predeve art. 177 alin. (1) Cod civil. Această dispoziție legală reprezintă o garanție de drept substanțial, însă pentru ca această garanție să nu fie una iluzorie legiuitorul trebuie să reglementeze dispunerea acesteia pe anumite intervale de timp pentru a da posibilitatea evaluării încetării cauzelor care au condus la instituirea măsurii. Aceste termene trebuie să fie fixe, prestabilite, ușor cuantificabile, suple și fără a avea o durată excesivă, care să permită revizuirea periodică a măsurii într-un mod eficient și coerent.

De altfel, Curtea a observat că aceste criterii se regăsesc reglementate și în legislațiile altor țări, precum Franța unde se stabilesc expres durata pentru care se instituie măsura, precum și condițiile în care poate fi reînnoită sau prelungită, respectiv instituirea măsurii nu poate depăși 5 ani sau, după caz, 10 ani, reînnoită pentru aceeași perioadă sau pentru o perioadă care nu poate depăși 20 de ani[19] și Elveția[20], unde măsura trebuie ridicată cât mai curând posibil și reexaminată la intervale regulate.

Totodată, Curtea a reținut că a fost reglementată obligația instanței de a comunica hotărârea de punere sub interdicție serviciului sanitar competent, pentru ca acesta să instituie asupra celui pus sub interdicție judecătorească, potrivit legii, o supraveghere permanentă[21]. Așadar, o persoană poate fi pusă sub ocrotire judecătorească pentru o perioadă nedeterminată în timp, iar supravegherea permanentă a serviciului sanitar nu implică, neapărat, o reevaluare periodică a capacității persoanei, acest lucru nerezultând, fără echivoc, din reglementările naționale. Or, având în vedere că există posibilitatea ca deficiența mintală să varieze în timp, punerea sub interdicție judecătorească pentru o perioadă nedeterminată și fără o reevaluare periodică a capacității persoanei aduce atingere drepturilor și intereselor persoanelor care, în anumite perioade, își pot conștientiza și coordona acțiunile. Așadar, măsura de ocrotire a persoanei cu deficiențe mintale trebuie fie individualizată raportat la gradul de incapacitate.

Instanța de contencios constituțional a reținut, de asemenea că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în esență, că o măsură care are ca efect incapacitatea totală trebuie să fie proporțională cu gradul de capacitate al persoanei în cauză și adaptată la circumstanțele și necesitățile individuale ale acesteia, tulburarea mentală trebuie să fie „de tipul sau gradul” care să justifice o astfel de măsură, amestecul în dreptul unei persoane la respectarea vieții sale private constituind o încălcare a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu excepția cazului în care acesta a fost „prevăzut de lege”, a urmărit un obiectiv legitim și a fost o măsură „necesară într-o societate democratică”[22]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că privarea, chiar parțială, de capacitate juridică ar trebui să fie o măsură de ultimă soluție, aplicată numai în cazul în care autoritățile naționale, după efectuarea unei analize atente a alternativelor posibile, au ajuns la concluzia că nicio altă măsură, mai puțin restrictivă, nu ar servi scopului sau când o altă măsură, mai puțin restrictivă, nu a fost încercată fără succes[23].

În acest context, Curtea a reținut că măsura de ocrotire constând în punerea sub interdicție judecătorească, ce are drept consecințe lipsirea persoanei în cauză de capacitatea de exercițiu și instituirea tutelei, nu este însoțită de garanțiile mai sus precizate. În lipsa acestora, privarea de capacitate de exercițiu a persoanei conduce la afectarea uneia dintre valorile supreme ale poporului român, respectiv demnitatea umană prevăzută de art. 1 alin. (3) din constituție, care, în accepțiunea jurisprudenței instanței constituționale, reprezintă sursa drepturilor și libertăților fundamentale, precum și a garanțiilor asociate acestora[24].

Totodată, este afectată și libera dezvoltare a personalității umane, care se află în strânsă legătură cu demnitatea umană, atât sub aspectul laturii sale active – exprimată sub forma libertății de acțiune -, cât și a laturii sale pasive – exprimată sub forma respectării sferei personale a individului și a exigențelor care stau la baza acesteia[25].

În lumina acestor considerente, rezultă că orice persoană trebuie să fie liberă să acționeze în vederea dezvoltării personalității sale, statul, în virtutea caracterului său social, având obligația de a reglementa un cadru normativ care să asigure respectarea individului, deplina exprimare a personalității cetățenilor, a drepturilor și libertăților lor, a șanselor egale, având ca rezultat respectarea demnității umane. De altfel, art. 1 teza întâi din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”, ceea ce evidențiază componenta de egalitate a demnității umane, care constituie fundament al principiului egalității[26].

În concluzie, Curtea a reținut că măsura punerii sub interdicție judecătorească reglementată de art. 164 alin. (1) din Codul civil nu este însoțită de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și a libertăţilor fundamentale ale omului. Aceasta nu are în vedere faptul faptul că pot exista diferite grade de incapacitate și nici de diversitatea intereselor unei persoane, nu se dispune pentru o perioadă determinată de timp și nu este supusă unei revizuiri periodice. Orice măsură de ocrotire trebuie să fie proporțională cu gradul de capacitate, să fie adaptată la viața persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp, să fie revizuită periodic și să țină cont de voința și preferințele persoanelor cu dizabilități. De asemenea, la reglementarea unei măsuri de ocrotire, legiuitorul trebuie să țină cont de faptul că pot exista diferite grade de incapacitate, iar deficiența mintală poate varia în timp. Lipsa capacității psihice sau a discernământului poate lua diferite forme, spre exemplu, totală/parțială sau reversibilă/ireversibilă, situație care reclamă instituirea unor măsuri de ocrotire adecvate realității și care, însă, nu se regăsesc în reglementarea măsurii interdicției judecătorești. Prin urmare, diferitelor grade de dizabilitate trebuie să le fie atașate grade de ocrotire corespunzătoare, legiuitorul în reglementarea măsurilor juridice trebuind să identifice soluții proporționale. O incapacitate nu trebuie să conducă la pierderea exercițiului tuturor drepturilor civile, ci trebuie analizată în fiecare caz în parte.

Prin urmare, Curtea a reținut că, în lipsa instituirii garanțiilor care să însoțească măsura de ocrotire a punerii sub interdicție judecătorească se aduc atingeri prevederilor constituționale ale art.1 alin. (3), ale art. 16 alin.(1) și ale art. 50, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin.(1), și prin prisma art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

Ca ultimă observație, Curtea a subliniat că, pentru ducerea la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilități a fost desemnată Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, care, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 1002/2019 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții[27], are funcție de reglementare prin care asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea armonizării legislaţiei din domeniile proprii de competenţă cu prevederile tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte şi a îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din calitatea de stat membru al Uniunii Europene. Astfel, pe baza sugestiilor și a recomandărilor făcute de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, organism de experți independenți care monitorizează implementarea Convenției de către statele părți, Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții poate face propuneri de reglementare în acest domeniu, revenind Parlamentului sau, după caz, Guvernului sarcina de a adopta o reglementare conformă Constituției și Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

5. Efectele publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curții Constituționale nr. 601 din 16 iulie 2020

Cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, reţinem dispoziţiile art. 147 alin. (1) – alin. (3) din Constituţie, potrivit cu care, actul normativ declarat neconstituțional îşi încetează efectele în termen de 45 zile de la data publicării, dacă Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, perioadă în care dispoziţiile constatate neconstituţionale sunt suspendate.

De asemenea, reţinem că efectele deciziilor Curții se produc doar pentru viitor, textul art. 147 alin. (4) din Constituție care declară că de la data publicării deciziile sunt general obligatorii şi au putere pentru viitor, putând fi aplicat fără dificultate.

În literatura de specialitate[28], s-a reţinut că decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă, prin admitere, excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes şi nu numai inter partes litigantes, deşi este pronunţată în cadrul unui litigiu care există în faţa justiţiei între anumite părţi determinate. Prevederile legale declarate neconstituţionale de Curte ca urmare a soluţionării excepţiei nu mai pot face obiectul unei alte excepţii de neconstituţionalitate, ca şi acelea a căror constituţionalitate a fost stabilită. Este consecinţa faptului că prevederea declarată neconstituţională rămâne în legislaţie, dar aplicarea ei, fiind contrară supremaţiei Constituţiei, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

Cu privire la efectele deciziilor Curtii vizând raporturile juridice născute în temeiul unei legi sau ordonanţe declarată neconstituţională, în literatura de specialitate[29] s-a reţinut că, sediul materiei îl constituie tot art. 147 alin. 4 din Constituție care declară neechivoc faptul că deciziile au putere pentru viitor. Evident, jurisprudența Curţii a atenuat acest “neechivoc” prin apelul la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura[30].

Ne raliem opiniei exprimate în doctrină[31], potrivit cu care, deciziile Curții Constituționale se aplică atât pentru viitor (facta futura), adică raporturilor juridice născute după publicarea deciziei, cât și în cauzele pendinte, neaplicându-se în cazul raporturilor juridice epuizate (considerate facta praeterita).

6. Posibile interpretări jurisprudențiale privind efectele publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 601 din 16 iulie 2020

Deși publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curții Constituționale nr. 601 din 16 iulie 2020 este foarte recentă și nu există cristalizată o practică cu privire la efectele pe care le produce asupra cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, există însă mai multe posibile teorii.

Potrivit unei concepții, cererile având ca obiect ”punere sub interdicție”, aflate pe rolul instanțelor de judecată, vor fi respinse întrucât, începând cu data de 27 ianuarie 2021, dispozițiile art. 164 alin. (1) din Codul civil sunt suspendate, astfel încât nu există niciun temei legal în baza căruia aceste dosare să fie soluționate.

Această optică este criticabilă întrucât, deși potrivit dispozitivului acestei decizii, art. 164 alin. (1) din Codul civil au fost declarate neconstituționale, considerentele obligatorii ale acesteia fac distincția dintre formele lipsei capacității psihice sau a discernământului, care poate fi totală/parțială, respectiv reversibilă/ireversibilă, astfel că ar apărea inechitabilă o astfel de soluționare fără nicio diferențiere între cauze și o analiză a lor pe fond.

A fost emisă și teoria potrivit căreia, în cauzele pendinte, instanța va reveni cu adresă către Serviciul de Medicină Legală, căruia i se solicită a răspunde unor obiective suplimentare, precum: gradul de dizabilitate al persoanei, în ce măsură respectiva persoană are discernământul afectat, sau dacă acesta este în totalitate abolit, care sunt activitățile care pot fi întreprinse în mod conștient de către aceasta, durata pentru care este recomandată a fi instituiă măsura de ocrotire, respectiv periodicitatea reviziurii acesteia.

În funcție de răspunsul la aceste obiective, coroborat cu probele administrate în cauză, instanța, în măsura în care apreciază întemeiată cererea, va dispune și cu privire la durata punerii sub interdicție, respectiv periodicitatea revizuirii acestei măsuri.

Pentru această ipoteză, apreciem că instanțele de judecată nu se pot substitui Legiuitorului în acordarea garanțiilor menționate în decizia analizată, mai ales că, acestuia îi revine sarcina de a pune în acord dispoziția declarată neconstituțională cu Decizia Curții Constituționale nr. 601 din 16 iulie 2020, în termen de 45 de zile de la publicarea ei.

Chiar în cuprinsul deciziei, instanța de contencios constituțional a menționat legislațiile franceze și elvețiene care au reglementat durata acestui tip de măsuri, precizând totodată că legiuitorul trebuie să reglementeze dispunerea acesteia pe anumite intervale de timp pentru a da posibilitatea evaluării încetării cauzelor care au condus la instituirea măsurii. Aceste termene trebuie să fie fixe, prestabilite, ușor cuantificabile, suple și fără a avea o durată excesivă, care să permită revizuirea periodică a măsurii într-un mod eficient și coerent.

A mai precizat instanța de contecios constituțional că, având în vedere că există diferite grade de dizabilitate, iar o persoană poate să aibă într-o mai mare sau mai mică măsură discernământul afectat, dar nu în totalitate abolit, până la dispunerea unei măsuri care să restrângă capacitatea de exercițiu a persoanei trebuie luată în considerare instituirea unor măsuri alternative și mai puțin restrictive decât punerea sub interdicție, măsuri care nu pot fi dispuse de instanțe, în lipsa consacrării lor legislative.

Totodată, Curtea a îndrumat Parlamentul sau, după caz, Guvernul, cărora li se incumbă această sarcină, de a adopta o reglementare conformă Constituției și Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, pe baza propunerilor de reglementare în acest domeniu făcute de Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, care dă curs sugestiilor și a recomandărilor făcute de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, organism de experți independenți care monitorizează implementarea Convenției de către statele părți.

O a treia teorie privește amânarea cauzelor pentru o perioadă mai mare de 45 de zile, în vederea adoptării de către Legiuitor a unei reglementări conforme cu cele statuate prin decizia supusă analizei.

Și în acest caz, apreciem că se ajunge la o tergiversare excesivă a cauzelor având ca obiect „punere sub interdicţie”, care au caracter urgent și pe care unele instanțe le-au suspendat sau le-au amânat începând cu data de 16 iulie 2020, încălcându-se astfel principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și rezonabil, consacrat și în legislația noastră, prin art. 6 Cod procedură civilă.

Date fiind aceste considerente, putem concluziona că, în soluționarea cauzelor având ca obiect „punere sub interdicţie”, instanţele judecătoreşti se confruntă cu reale dificultăți, indiferent de diligenţele depuse şi de rolul activ manifestat.


[1] I.-A. Filote-Iovu, Impedimente în soluţionarea cu celeritate a cauzelor având ca obiect „punere sub interdicţie judecătorească, disponibil [Online] la adresa https://www.juridice.ro/703421/impedimente-in-solutionarea-cu-celeritate-a-cauzelor-avand-ca-obiect-punere-sub-interdictie-judecatoreasca.html, accesat la data de 31.01.2021.
[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011.
[3] România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
[4] Ratificată prin Legea nr.221/2010 pentru ratificarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 şi semnată de România la 26 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.792 din 26 noiembrie 2010.
[5] În acest sens, s-au menționat, spre exemplu, CEDO, Cauza Shtukaturov c. Rusiei, hotărârea din 27 iunie 2008, CEDO, Cauza A.N. c. Lituaniei, hotărârea din 31 august 2016.
[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[7] Legea nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.
[8] Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 303 din 2 decembrie 2000.
[9] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007.
[10] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 362 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019, par. 26.
[11] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 23 din 27 ianuarie 2010.
[12] A se vedea dispozițiile art. 106 și art. 104 din Codul civil.
[13] A se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 138 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 14 mai 2019, par. 60; Decizia Curții Constituționale nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, par. 21.
[14] A se vedea art.12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, astfel cum a fost interpretat de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități prin Comentariul general nr. 1/2014.
[15] A se vedea dispozițiile art. 34 Codul civil.
[16] A se vedea dispozițiile art. 37 din Codul civil.
[17] A se vedea dispozițiile art. 38 și art. 41 din Codul civil.
[18] A se vedea dispozițiile art. 43 alin. (2) din Codul civil.
[19] În acest sens, a se vedea, dispozițiile art. 440 alin. 3 din Codul civil francez.
[20] În acest sens, a se vedea, dispozițiile art. 383 din Codul civil elvețian.
[21] A se vedea dispozițiile art. 940 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă.
[22] A se vedea, în acest sens, CEDO, Cauza A.N. c. Lituaniei, hotărârea din 31 mai 2016, par. 123; CEDO; Cauza Shtukaturov c. Rusiei, hotărârea din 27 iunie 2006, par. 94.
[23] A se vedea, în acest sens, CEDO, Cauza Ivinović c. Croației, hotărârea din 18 septembrie 2014, par. 44.
[24] A se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 1109 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 9 octombrie 2009.
[25] A se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 465 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 5 octombrie 2019, par. 31, 44, 45.
[26] A se vedea, Decizia Curții Constituționale nr. 465 din 18 iulie 2019, precit., paragraful 33.
[27] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2020.
[28] C. Doldur, Efectele Deciziilor Curţii Constituţionale şi statul de drept, disponibil [Online] la https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/10/doldur-1.pdfaccesat ultima dată la 31.01.2021.
[29] Ş. Vlad, Despre efectele deciziilor Curții Constituționale de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate în cadrul controlului a posteriori, pronunțate în temeiul art. 146 lit. d din Constituție”, disponibil la https://www.juridice.ro/682581/despre-efectele-deciziilor-curtii-constitutionale-de-admitere-a-exceptiilor-de-neconstitutionalitate-in-cadrul-controlului-a-posteriori-pronuntate-in-temeiul-art-146-lit-d-din-constitutie.htmlaccesat ultima dată la 11.11.2010.
[30] A se vedea Decizia nr. 319/2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012; Decizia nr. 895/2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016; Decizia nr. 685/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018; Decizia nr. 874/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 2 din 03 ianuarie 2019, în Ş. Vlad, op cit.
[31] Ș. Vlad, op cit.

Nu poate exista autoritate (putere) de lucru judecat fără legalitate


Motto: Autoritatea de lucru judecat nu poate fi recunoscută în cauzele în care legea a fost nesocotită. În astfel de cazuri, legalitatea primează și trebuie restabilită, ca manifestare a unei puteri judecătorești autentice.

Pentru că marți, 2 februarie 2021, la Înalta Curte de Casație și Justiție este stabilit termen pentru judecarea contestațiilor în anulare formulate în speța ”Robert Roșu” (”Ferma Băneasa”), fără să antamez chestiuni din cadrul acesteia, am găsit potrivit să împărtășesc câteva gânduri despre ”autoritatea de lucru judecat”, asociată hotărârilor judecătorești definitive, în contrapondere cu principiul legalității.

Printre multele elemente de tezaur juridic, romanii ne-au lăsat moștenire adagiul res iudicata pro veritate habetur, care se referă la unul dintre efectele importante ale hotărârilor judecătorești definitive, exprimând ideea că „lucrul judecat este considerat (se prezumă) că exprimă adevărul”.

Cu alte cuvinte, chestiunile de drept sau de fapt (lucrurile) judecate definitiv nu mai pot fi reevalute în alte procese (cauze judiciar), din perspectiva relevanței lor, deoarece raporturile sociale trebuie să se bucure de stabilitate.

În procesele contemporane, justițiabili au de multe ori averea, libertatea etc., adică destinul lor, în mâinile judecătorilor, aceștia din urmă fiind chemați și, totodată, obligați să înfăptuiască actul de justiție. Pentru această misiune socială extraordinară, judecătorilor nu le este permis să aibă spirit justițiar, să fie mânați de ură sau să fie stăpâniți de prejudecăți, ci trebuie să posede capacitatea de a se lăsa în mersul procedurilor, coordonând derularea acestora în conformitate cu legea, urmând ca la final, cântărind cu responsabilitate situația de fapt și de drept, să emită hotărâri în funcție de ceea ce glăsuiesc probele cauzei, iar apoi să le motiveze convingător (cât mai aproape de sau chiar în momentul pronunțării).

Din perspectiva importanței sale pentru sistemul judiciar, autoritatea de lucru judecat apare ca o regulă de bază a procesului penal sau civil postmodern. La fel ca orice regulă trecută prin testul timpului, și autoritatea de lucru judecat este însă susceptibilă de abateri ori derogări, justificate de faptul că adevărul stabilit printr-o hotărâre judecătorească trebuie să reflecte cât mai fidel realitatea, iar modalitățile prin care se ajunge la adevărul prezumat să fie însoțite de garanțiile care conferă încredere în actul de justiție.

Procesul judiciar, ca mijloc în cadrul căruia se înfăptuiește justiția, este una dintre cele mai importante creații ale omului, întrucât acesta se constituie într-o alternativă rezonabilă la rezolvarea arbitrară a conflictelor existente în societate. Oamenii trebuie să aibă încredere în justiție, iar fără respectarea legii încrederea aceasta se pierde.

Istoria a demonstrat că regulile de bază ale procesului judiciar au nevoie de corecții, excepții. Nici regula autorității de lucru judecat nu este exclusă de la necesitatea unor corecții. Dimpotrivă, res iudicata … este în mod semnificativ atenuată și relativizată prin sistemul căilor extraordinare de atac. Într-adevăr, ca orice activitate umană, și activitatea judiciară poate fi derulată cu încălcarea legii și astfel legiuitorul pune la dispoziția persoanelor afectate de nelegalități mai multe căi extraordinare de atac (recurs în casație, revizuire sau contestație în anulare).

Reglementarea căilor extraordinare de atac a fost determinată de existența unor cazuri de erori judiciare sau de încălcarea unor dispoziții legale ce reflectă transpunerea în legislație a unor principii recunoscute în statul de drept, menite să garanteze principiul legalității. Legalitatea este până la urmă transpunerea întocmai a legii în realitatea socială.

A nu permite îndreptarea unei erori judiciare sau a nu accepta restabilirea legalității echivalează cu pervertirea ideii de justiție, întrucât această virtute atât de importantă – justiția – trebuie să fie nu numai distribuită, ci și respectată, mai exact să se bucure de încrederea societății.

Admiterea faptului că o hotărâre judecătorească definitivă a fost precedată de încălcări ale legii, urmată de restabilirea legalității nu este un semn de slăbiciune, cum s-ar grăbi unii să spună, ci supremul semn al unei puteri judecătorești autentice.

Respectul pentru actul de înfăptuire a justiției este un element de esență al acesteia, deoarece o hotărâre judecătorească este nu numai un moment uman relevant, dar și o lecție de viață pentru întreaga societate. Hotărârea este acceptată și, ulterior, respectată de justițiabili dacă este bazată pe realitățile cauzei, fiind conformă cu regulile care conduc la pronunțarea acesteia.

Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca


Sursa : Nu poate exista autoritate (putere) de lucru judecat fără legalitate – ESSENTIALS (juridice.ro)

18 ianuarie 2021

ÎCCJ. Condițiile desființării hotărârii arbitrale

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că motivele care pot determina desfiinţarea hotărârii arbitrale sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., iar în cadrul unei acţiuni în anulare, instanţa nu poate reanaliza aspectele de fond care au fost soluţionate prin hotărârea arbitrală, controlul instanţei fiind limitat la motivele prevăzute exhaustiv de art. 608 C. proc. civ. În speță, instanța supremă a constat că sunt chestiuni de fond criticile recurenţilor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că, în mod greşit, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi criticile privind nelegala restituire a preţului, întrucât nu a fost solicitată şi rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, pentru ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară. (Decizia nr. 1341 din 1 iulie 2020, pronunțată de Secţia I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

10 ianuarie 2021

Despăgubiri de peste 13 milioane de euro ca efect al constatării caracterului leonin al unui produs bancar

Produsul financiar oferit de către bancă a fost apreciat de către instanță, ca fiind leonin.

Curtea Supremă a Spaniei a obligat recent o bancă, să repare prejudiciul de peste 13 milioane de euro cauzat unui grup de antreprenori, prin aprobarea unui produs bancar complex.

După opt ani de luptă juridică, un grup de oameni de afaceri a fost despăgubit pentru prejudiciile suferite, obținând despăgubiri de peste 13 milioane de euro de la BBVA, banca finanțatoare a unui proiect de edificare a unei universități corporative pentru o mare companie spaniolă


Lupta juridică s-a dus pentru ca companiile să poată avea aceleași drepturi ca și consumatorii, atât în ​​noile acorduri (hărțuire financiară), cât și în „swap-urile” plasate în mod arbitrar de către entitățile bancare.

Conform presei spaniole, sentința este definitivă din data de 4 ianuarie 2021, dată la care recursul băncii a fost respins, iar BBVA a plătit deja despăgubirea ratificată de decizia Camerei civile a Curții Supreme.

 

Hotărârea Curții Supreme confirmă deciziile anterioare ale primei instanțe și ale Curții Provinciale din Barcelona, obligând totodată BBVA să plătească 13 milioane de euro pentru semnarea a două acorduri de novație ale produsului financiar inițial, novații care au produs prejudicii companiei care a achiziționat produsul financiar al băncii.

BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria) este un grup bancar multinațional basc care a fost format în 1999 prin fuzionarea a două bănci, Banco Bilbao Vizcaya și Argentaria.

Povestea a început prin participarea companiei (Parc de Belloch) la un concurs pentru construirea unei universități corporative pentru Telefónica în Catalonia, grupul de antreprenori câștigând concursul. De fapt, compania (Parc de Belloch ) a fost creată tocmai cu scopul de a lansa această inițiativă de afaceri.

Partenerul companiei ,,Telefónica” a fost BBVA, bancă care urma să se ocupe de finanțare. Această bancă s-a ocupat de toată partea financiară. Au existat o serie de produse financiare pe care această entitate le-a impus antreprenorilor reclamanți, problemele începând la nivelul finanțării.

O finanțare complicată: În ceea ce privește produsul financiar oferit de bancă și pe care l-a achiziționat compania reclamantă, avocatul Marcelino Tamargo, care a reprezentat compania în proces, a relatat sursei citate că a fost vorba despre o „finanțare de proiect”, finanțare structurată, care se face chiar de către bancă fără ca clientul să poată decide nimic despre finanțarea menționată.

Avocatul a menționat că initial, costul financiar al operațiunii era de 2% din total, dar apoi a crescut până la 9%. Dacă nu ar fi finalizat proiectul ,,Universitatea”, firma contractantă ar fi fost distrusă de penalitățile prevăzute pentru întârzieri și nerespectarea contractului. Conform avocatului, la doi ani de la semnarea finanțării, BBVA însăși a propus semnarea unei novații de către reprezentanții companiei create pentru lansarea Universității, însă condițiile erau inacceptabile.

Primul proces a fost intentat în 2014. Compania de construcții, a primit finanțare pentru înființarea universității corporative Telefónica, iar proiectul a fost realizat folosind formula „Project Finance”, banca a acționat în calitate de consilier financiar și finanțator al proiectului.

„În această procedură, BBVA a fost banca agent care a plasat un produs structurat în scopuri de acoperire a dobânzii (SWAP). Patru ani mai târziu, din inițiativa băncii, antreprenorii au fost forțați să semneze o altă novație prin care au fost modificate toate condițiile contractuale dar și împrumuturile obținute. Confruntați cu această situație, acești antreprenori aproape că au ajuns în ruină “, a explicat Tamargo sursei citate.

Tamargo a subliniat că prin hotărârea Tribunalului de Primă Instanță 52 din Barcelona, ​​din 26 ianuarie 2015, a judecătorului Remei Vergés Cortit, „s-au anulat creditele ipotecare subscrise de către companie. S-au anulat deoarece banca a forțat semnarea celei de-a doua novații datorită situației de epuizare financiară în care s-a ajuns pentru că au fost modificate condițiile inițiale ”.

În ciuda inconvenientelor, profesioniștii companiei de construcții, au continuat, apelând simultan la consiliere juridică pentru că au văzut că nu au capacitatea financiară de a duce la bun sfârșit misiunea care li s-a încredințat.

Ulterior, un alt magistrat, Raquel Alastruey, tot de la Tribunalul de Primă Instanță 52 din Barcelona a emis o hotărâre de paralizare a produsului financiar, menținând măsurile de precauție propuse de către antreprenori. Avocatul companiei a susținut că hotărârea instanței a fost în premieră față de acest tip de produs financiar și mai ales față de cuantumul ridicat al sumelor aflate în joc.

Prin hotărârea menționată, instanța a solicitat adoptarea unor măsuri de precauție constând în acordul de a înceta provizoriu decontările provenite din produsele derivate (SWAP) care fac obiectul litigiului principal.

Ca și garanție, a oferit suma corespunzătoare a zece luni de decontări în favoarea băncii, echivalentă cu 1.433.974 euro, care să fie consolidată prin constituirea unei garanții ipotecare pentru suma respectivă asupra activelor imobiliare deținute de compania de construcții, fără taxe și sarcini, și fără evaluare oficială anterioară.

Deși banca s-a opus, prin hotărâre s-a dispus suspendarea provizorie a plății decontărilor periodice ale contractelor swap din 13 iulie 2007 și 10 martie 2009.

„Aceasta a fost ca o sticlă de oxigen pentru clientul nostru care, fără a fi nevoit să efectueze acele plăți, a reușit să finalizeze universitatea”, a mai precizat avocatul pentru sursa citată.

După pronunțarea soluției de suspendare provizorie menționate, s-a ivit ideea de a se invoca  invalidarea contractelor de confirmare a produselor structurate și a contractelor-cadru de operațiuni. În mod subsidiar, s-a solicitat anularea lor și, de asemenea, s-a exercitat acțiunea în răspundere contractuală și extracontractuală, acțiuni care au și fost promovate și exercitate pentru încălcarea obligațiilor cu obligarea la compensarea daunelor. În cele din urmă, instanța a stabilit responsabilitatea băncii pentru neglijență și s-a dispus despăgubirea companiei pentru daunele și pierderile suferite.

În hotărârea Curții Supreme sunt dezvoltate trei aspecte legate de inadmisibilitatea acțiunii: în primul rând s-a constatat că nu există nicio încălcare a reglementărilor legale, așa cum a susținut banca. Banca a susținut prescripția dreptului de a acționa în instanță, însă instanța a respins argumentul băncii:„Fiind o angajare inițială și apoi o novare a aceleiași activități, nu a existat o situație de caducitate, fiind în prezența unui caz de angajare continuă în timp”.

Curtea Supremă a subliniat că acest aspect a fost stabilit prin hotărârea 89/2018, a plenului, din 19 februarie 2018 și ulterior în hotărârea 527/2019, din 9 octombrie, și în hotărârea 553/2020, din 23 octombrie.

În ceea ce privește al doilea motiv de inadmisibilitate, Curtea Supremă subliniază că abordarea băncii implică o revizuire completă a complexității faptice și juridice a litigiului, ceea ce ar însemna transformarea acestuia într-o a treia instanță care excede funcției de casare.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv, Curtea Supremă a amintit că, înainte de emiterea hotărârii finale, a acordat băncii posibilitatea de a-și apăra din nou poziția.O finanțare complicată

Avocatul antreprenorilor a declarat sursei citate că hotărârea Curții Supreme „anulează finanțarea inițială și novarea care a fost făcută ulterior, pentru motivul că a fost leonină”.

Reamintim că în jurisprudenţa românească, clauza leonină, a fost considerată  drept acea „înţelegere care îi favorizează pe unii asociaţi (parteneri într-o societate comercială) în detrimentul celorlalţi, iar fundamentul acestei interdicţii îşi are izvorul în încălcarea altui principiu care consacră egalitatea părţilor în tratarea unei afaceri comerciale”.

Conform definiției date de art. 1902 alin. (3), (4) și (5) C. civ., clauza leonină este acea stipulație statutară care stabilește partea de câștig altfel decât proporțional cu contribuția la pierderi, iar această disproporție este nerezonabilă în raport cu împrejurările. În vechiul Cod civil, art. 1513 interzicea atât contractele prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor, cât și convenţiile prin care se hotărăşte scutirea unora dintre asociaţi de la participarea la pierdere. Sancţiunea prevăzută de textul din vechiul cod pentru încălcarea dispoziţiilor imperative era nulitatea convenţiei.

Clauza leonină presupune așadar, fie o împărțire vădit disproporționată a profitului sau chiar o preluare integrală, fie o neparticipare sau o participare vădit disproporționată la pierderi, fie ambele împreună. Conform noului Cod civil, o astfel de clauză nu duce la nulitatea societății ci pur și simplu este considerată nescrisă (art. 1902 alin. (5) C. civ.).

Conform investopedia un ,,swap”, în finanțe, este un acord între două contrapartide pentru a schimba instrumente financiare sau fluxuri de numerar sau plăți pentru un anumit timp. Instrumentele pot fi aproape orice, dar majoritatea swap-urilor implică numerar în baza unei sume principale noționale.

 

Sursa:https://www.clujust.ro/despagubiri-de-peste-13-milioane-de-euro-ca-efect-al-constatarii-caracterului-leonin-al-unui-produs-bancar/?fbclid=IwAR0e_ZhzHYrHRgTjOPt_3DgDUNzs5BPKB8YOYU-C1J1jvDnAjtO-pWgkgZs

Scurte considerații cu privire la Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil

  1. Preliminarii Într-un articol anterior, intitulat ”Impedimente în soluţionarea cu celeritate a cauzelor având ca obiect „punere sub inte...