INTRODUCERE
Modificarea noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 poartă amprenta modului ȋn care aspectele novatoare ale acestuia, exprimate ȋncă ȋn tezele prealabile[1], au fost ȋnțelese sau acceptate de autoritatea judecătorescă, dar și de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește autoritatea judecătorească, trebuie să recunoaștem că ȋn cea mai mare parte, exceptând unele excese ȋn aplicarea art. 200, instanțele judecătorești au avut o preocupare constantă ȋn ȋnțelegerea noului Cod de procedură civilă, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a jucat un rol important ȋn asigurarea unității jurisprudențiale, inclusiv prin mecanismul, nou introdus, al pronunțării unor hotărâri prealabile asupra unor chestiuni de drept. Totuși, nu trebuie omis faptul că sistemul judiciar a respins, sub argumentul absenței resurselor materiale, aplicarea dispozițiilor relative la cercetarea procesului ȋn camera de consiliu. Acestea aveau rolul de a schimba tipologia ședinței de judecată și a pune capăt unor inerții perpetuate sub pavăza simbolisticii legate de ședința publică. Asociată cu realitatea schimbării fundamentului raporturilor dintre judecător și avocat din magistrat – auxiliar ȋn magistrat – partener, cercetarea procesului ȋn camera de consiliu avea potențialul de a eficientiza procesul civil, a accelera mersul acestuia, dar și de spori gradul de acceptabilitate a soluției. În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a ȋmpăcat niciodată cu rolul de instanță cu plenitudine de competență ȋn soluționarea recursurilor[2], ȋncercând ieșirea din acest rol mai ȋntâi pe cale indirectă (prin solicitarea măririi pragului de admisibilitate a recursurilor de la 200.000 la 1.000.000 lei), iar ulterior, chiar ȋn mod direct (Decizia nr. 18/2018 a I.C.C.J.), deși acest rol era cel care ȋi garanta, cel puțin ideologic, pretențiile legitime de a judeca numai ȋn legalitate iar nu ȋn fond.
