1. Domeniul de aplicare al clauzelor abuzive
Este deja de notorietate faptul că instituția clauzelor contractuale abuzive constituie un instrument juridic aflat la îndemâna persoanelor fizice care au calitatea de consumator, fiind titulare ale unor contracte de prestări servicii încheiate cu diverși profesioniști.
Această concluzie, acceptată în unanimitate în jurisprudența instanțelor de judecată din domeniu, se desprinde, fără nicio posibilitate de tăgadă, din conținutul prevederilor art. 1 și 2 ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
Articolele citate limitează domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 la sfera raporturilor juridice dintre consumatori și profesioniști, prin consumator înțelegându-se „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract (…), acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, iar prin profesionist „orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract (…) acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”.
Este adevărat că în varianta sa inițială, art. 2 din Legea nr. 193/2000 oferea o definiție mult mai generală și cuprinzătoare noțiunii de consumator, descriind-o ca „orice persoană fizica sau grupuri de persoane fizice, reprezentate de asociaţii, precum şi orice persoană juridică care achiziţionează şi utilizează sau consumă de la comercianţi produse obţinute pe baza unui contract sau care beneficiază de serviciile acestora.”[1]
S-a ajuns la formularea actuală a textului de lege menționat, respectiv la eliminarea categoriei persoanelor juridice din sfera consumatorilor, din necesitatea armonizării legislației interne cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Totodată, s-a apreciat și că persoanele juridice se regăsesc pe o poziție mult mai puțin vulnerabilă față de persoanele fizice, cele dintâi dispunând de informații și mijloace suficiente pentru a se putea apăra împotriva unui eventual abuz de drept.
Dintr-o perspectivă diferită, și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a retinut ca „numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (…) în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională.”[2]
Așadar, prin prisma legislației aplicabile în domeniu, instituția clauzelor abuzive cu sancțiunile sale specifice operează prin excelență în materia protecției drepturilor consumatorilor, cu finalitatea înlăturării dezechilibrului creat între drepturile acestora și ale profesionistului furnizor de bunuri sau servicii.
Însă clauzele abuzive sau practicile înșelătoare sunt întâlnite în conținutul unui număr covârșitor de contracte, fie ele încheiate între consumatori și profesioniști, fie ele încheiate între aceștia din urmă, sau între aceștia din urmă și o autoritate contractantă.
Or limitându-ne la cadrul legal impus de Legea nr. 193/2000, conchidem că invocarea caracterului abuziv de către o persoană juridică, cum ar fi un profesionist, devine extrem de problematică, mai curând chiar imposibilă, atât timp cât actul normativ menționat stabilește că au calitatea de consumator exclusiv persoanele fizice sau cel mult grupurile de persoane fizice.
Așadar, în ipoteza în care și contractele încheiate între profesioniști pot conține clauze abuzive, prezintă interes sporit identificarea mijloacelor juridice care permit înlăturarea unui eventual abuz de drept născut din utilizarea clauzelor respective.
2. Clauzele abuzive în raporturile juridice dintre profesioniști
Legea nr. 72 /2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 2 aprilie 2013, având ca finalitate transpunerea în legislația internă a Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale.
Reținem și că prin directiva sus citată, s-a urmărit introducerea în legislația europeană și, implicit și în legislațiile naționale, a unor mecanisme juridice care să permită combaterea rapidă și eficientă a abuzului contractual intervenit în contractele încheiate între profesioniști, născut din întârzierile la plată, din neaplicarea unor dobânzi pentru neexecutarea obligațiilor de plată sau din nereglementarea posibilității de percepere a unor daune pentru prejudiciul cauzat de întârzierea plății.
Domeniul de aplicare al actului normativ menționat este reprezentat de creanțele certe, lichide și exigibile, constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea și execuția lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile.
Sunt exceptate din sfera de aplicabilitate a Legii nr. 72/2013 creanțele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvență, respectiv creanțele ce fac obiectul unui mandat ad-hoc, concordat preventiv ori al unei înțelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăți și contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
Actul normativ citat reglementează dobânda penalizatoare, termenul de plată, costurile privind recuperarea creanței și clauzele contractuale, respectiv practicile abuzive din contractele încheiate dintre profesioniști sau între un profesionist și o autoritate contractantă.
Legea nr. 193/2000 limitează sfera clauzelor abuzive de îndeplinirea cerințelor regăsite la art. 4, respectiv lipsa negocierii, formularea într-un limbaj greu inteligibil, lipsa bunei credințe și crearea unei situații de dezechilibru între consumator și profesionist.
În raport de textul de lege menționat, rămâne în sarcina instanței de judecată să verifice îndeplinirea condițiilor mai sus citate și să constate caracterul abuziv al clauzei contestate.
Spre deosebire de Legea nr. 193/2000, în contractele dintre profesioniști sau între un profesionist și o autoritate contractantă, Legea nr. 72/2013 stabilește o sferă și mai limitată în care devin incidente posibile clauze contractuale sau practici abuzive.
În primul rând reținem că astfel de clauze/practici nu produc efecte juridice asupra oricărei convenții încheiate între profesioniști, ci acestea intervin exclusiv în executarea unor contracte încheiate între profesioniști sau între un profesionist și o autoritate contractantă, cu obiectul furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii și care dau naștere la obligații de plată a unor sume de bani constituind creanțe certe, lichide și exigibile.
În al doilea rând, pentru ca o clauză/practică să fie considerată abuzivă prin prisma Legii nr. 72/2013, aceasta trebuie să îndeplinească și cerințele regăsite la art. 12 din actul normativ menționat, respectiv să stabilească, în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare.
Așadar, în sfera de incidență a Legii nr. 72/2013, clauza/practica abuzivă trebuie să producă efecte asupra creditorului și să vizeze exclusiv termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare.
S-a pornit de la premiza că, dacă în raporturile dintre consumator și profesionistul furnizor de bunuri sau servicii, eventualele abuzuri de drept se identifică cu plasarea consumatorului pe o poziție inferioară față de cea a profesionistului, în raporturile dintre profesioniști, cele mai multe abuzuri intervenite se circumscriu obligațiilor de plată, modalității de stabilire a dobânzii contractuale și, eventual, manierei în care sunt determinate posibilele daune interese.
În ipoteza în care o clauză/practică se suprapune limitelor impuse de art. 12 din Legea nr. 72/2013, instanța de judecată investită cu analiza acesteia va determina existența sau inexistența caracterului abuziv, conform prevederilor art. 13 din același act normativ, ținând cont de toate circumstanțele situației, dar mai ales de:
„a) abaterile grave de la practicile statornicite între părți sau de la uzanțele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;
b) nerespectarea principiului bunei-credințe și a principiilor de diligență în executarea obligațiilor;
c) natura bunurilor sau serviciilor;
d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi;
e) poziția dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.”
Coroborând prevederile legale mai sus citate, cu aspectele desprinse din conținutul art. 4 al Legii nr. 193/2000, reținem că atât în ceea ce privește clauzele abuzive din contractele încheiate de consumatori cât și în ceea ce privește clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști, s-a acordat o importanță sporită naturii bunurilor sau serviciilor supuse analizei, bunei credințe a profesionistului/uzanțelor conform ordinii publice și bunelor moravuri și situației de dezechilibru contractual în defavoarea consumatorului/poziției dominante a profesionistului.
Însă față de cele reglementate de Legea nr. 193/2000, Legea nr. 72/2013 instituie în sarcina instanței de judecată, obligația de a verifica existența sau lipsa motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii.
În mod evident, o astfel de cerință este absolut necesară în considerarea faptului că, dacă finalitatea principală a Legii nr. 193/2000 este reprezentată de reechilibrarea pozițiilor dintre consumator și profesionist, obiectivul principal al Legii nr.72/2013 este reprezentat de combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani.
Ca și Legea nr. 193/2000, în scopul determinării cât mai clare a clauzelor/practicilor abuzive din contractele încheiate între profesioniști, Legea nr.72/2013 stabilește și o serie prevederi contractuale al căror caracter abuziv este prezumat, acestea fiind:
– cele care exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau care stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare;
– cele care fixează o obligație de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
– cele care prevăd un termen mai mare de la care creanța produce dobânzi decât cel prevăzut la art. 3 alin. (3) sau, după caz, la art. 6 și art. 7 alin. (1) (adică 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei alte asemenea cereri echivalente de plată sau de la data recepției mărfurilor sau prestarea serviciilor, respectiv maximum 60 de zile calendaristice, dacă acesta este stabilit expres în contract și în documentația achiziției și este obiectiv justificat).
– cele care fixează, în contractele dintre profesioniști și autorități contractante, un termen de plată mai mare decât cel prevăzut la art. 7 alin. (1);
– cele care elimină posibilitatea plății de daune-interese suplimentare;
– cele care stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.
De reținut că în ipoteza existenței unor clauze contractuale precum cele enumerate mai sus, prezumate absolut a fi abuzive, nu mai este necesară nicio cercetare judecătorească din partea instanței de judecată asupra acestui aspect, prevederile respective fiind lipsite de efecte juridice.
Deși lipsa efectelor juridice a clauzelor abuzive nu este prevăzută expres în conținutul Legii nr. 72/2013, astfel cum statuează Legea nr. 193/2000, o astfel de concluzie se desprinde de plano din conținutul art. 15 (1) al actului normativ menționat care stabilește următoarele:
„(1) Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută.
(2) Răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate de clauzele și practicile abuzive este atrasă potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare.”
Raționamentul consfințit de dispozițiile citate confirmă posibilitatea deja consacrată în materia protecției drepturilor consumatorilor, ca profesionistul prejudiciat să se poată adresa instanței de judecată, atât pe cale principală cât și pe cale de excepție, în vederea constatării caracterului abuziv al unor prevederi contractuale ce îndeplinesc cerințele regăsite în Legea nr. 72/2013, cu consecința anulării acestora și repunerii părților în situația anterioară.
Subliniem și că soluția de anulare a clauzelor abuzive este susținută și de completarea dispozițiilor art. 15 (1) din Legea nr. 72/2013 cu reglementările privind nulitatea absolută regăsite în Codul Civil de la 1864, în ceea ce privește contractele încheiate sub imperiul acestei reglementări și, respectiv, cu dispozițiile art. 1247 N.C.C., în ceea ce privește convențiile încheiate sub imperiul Noului Cod Civil.
Punctual, textul legal citat stabilește:
„(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.
(2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție.
(3) Instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.”
Analizând dispozițiile legale în speță, notăm că, dacă în lumina reglementărilor Codului Civil de la 1864, invocarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale era lăsată la latitudinea părților litigante, prevederile art. 1247 (3) N.C.C. stabilesc în sarcina instanței de judecată obligația de a invoca din oficiu nulitatea absolută.
Acestea fiind zise, observăm că în interpretarea dispozițiilor art. 15 (1) din Legea nr. 72/2013, completate cu reglementările privind nulitățile juridice din Codul Civil de la 1864 sau cu dispozițiile art. 1247 N.C.C., după caz, instanțele de judecată investite cu soluționarea unor acțiuni în justiție vizând diverse contracte între profesioniști, contracte ce conțin clauze abuzive prin prisma actului normativ menționat, fie vor putea dispune anularea lor, dacă partea interesată a solicitat acest lucru, fie vor fi obligate, ele însele, să invoce nulitatea absolută din oficiu.
Suplimentar față de cele menționate, prin simetrie cu dispozițiile Legii nr 193/2000 care instituie posibilitatea sesizării instanței de judecată cu acțiuni în constatarea caracterului abuziv și de către asociațiile pentru protecția drepturilor consumatorului, notăm că, în raport de prevederile art. 18 (2) lit. b) din Legea nr. 72/2013, dreptul de a se adresa instanțelor de judecată cu scopul anulării clauzelor abuzive aparține și organizațiilor patronale reprezentative.
Sintetizând toate considerentele mai sus expuse, conchidem că posibilitatea invocării caracterului abuziv al unor prevederi contractuale nu constituie un instrument juridic caracteristic materiei protecției drepturilor consumatorilor, un astfel de mecanism fiind disponibil și în materia executării contractelor încheiate între profesioniști, contracte ce intră sub incidența Legii nr. 72/2013.
Este de netăgăduit că instituția clauzelor abuzive comportă funcții plurivalente, care urmăresc nu doar restabilirea echilibrului contractual dintre persoana fizică având calitatea de consumator și profesionistul furnizor de bunuri sau servicii ci și protecția drepturilor profesionistului creditor care și-a îndeplinit obligațiile contractuale și este prejudiciat în drepturi de către profesionistul cocontractant, prin utilizarea unor clauze contractuale ce exced dispozițiilor legale, cu referire la termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau daunele-interese suplimentare.
În mod evident, posibilitatea sancționării clauzelor abuzive existente în astfel de contracte încheiate între diverși profesioniști este pe deplin justificată de necesitatea menținerii unei discipline contractuale rezonabile în raporturile creditor – debitor și de încurajarea competitivității în mediul de afaceri.
[1]
Prin Legea nr. 65/2002 publicată în Monitorul Oficial nr.
52/25.01.2002, dispozițiile art. 2 din Legea nr. 193/2000 au fost
modificate în sensul excluderii persoanelor juridice din sfera noțiunii
de consumator;
[2] Decizia pronunțată la data de 22 noiembrie 2011 in cauza Benincasa (C-542/99).
Avocat Andreea Dumitrescu
