Excepție de neconstituţionalitate admisă ref. declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției

Joi, 27 octombrie 2022, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi folosită, împotriva voinței inculpatului, ca probă în procesul penal, în scopul soluționării cauzei conform procedurii penale de drept comun, potrivit unui comunicat.

În esență, Curtea a reținut că declarația prevăzută la art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală nu este dată de inculpat în condițiile asigurării garanțiilor procesuale reglementate la art. 108-109 din Codul de procedură penală, motiv pentru care administrarea acestei declarații ca probă în procedura penală de drept comun, împotriva voinței inculpatului, încalcă prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare ale inculpatului, astfel cum aceste drepturi fundamentale sunt prevăzute la art. 23 alin. (11) și la art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Procedura insolvenţei nu poate fi închisă înainte de soluţionarea prin hotărâre definitivă a acțiunii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă

Prin Decizia nr. 27/2022, ÎCCJ admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 174 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 173 alin. (2), precum şi ale art. 180 din aceeaşi lege, stabileşte că:

Procedura insolvenţei nu poate fi închisă înainte de soluţionarea prin hotărâre definitivă a acțiunii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Contract de împrumut încheiat verbal - Competența în cazul acțiunii în restituire

Prin Decizia nr. 1840 din 1 1octombrie 2022, pronunțată de Secția I civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că acțiunea având ca obeict restituirea unei sume de bani în baza unui contract de împrumut verbal, deci fără a exista un înscris în care să fie prevăzut locul pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, este de competența teritorială a instanţei în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, conform art. 107 alin. 1 C. proc. civ.

Termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi al O.U.G. nr. 99/2006

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 15 septembrie 2022, a fost publicată Decizia nr. 13/2022 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu privire la o problemă de drept.

Textul integral al Decizie nr. 13/06.06.2022:

https://lege5.ro/Gratuit/gezdmmjqg43tk/decizia-nr-13-2022-privind-examinarea-recursului-in-interesul-legii-formulat-de-colegiul-de-conducere-al-curtii-de-apel-galati-cu-privire-la-o-problema-de-drept?fbclid=IwAR0vwb2FbblGWbPJE1tuNvsunpsYx4AotXGSAZKecgBZNaXUif9fLj-W8QA

RIL admis: Întrunirea condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 - Decizia nr. 14/2022 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi ce formează obiectul Dosarului nr. 893/1/2022.

Obiectul recursului în interesul legii:

Prin Hotărârea nr. 12 din 19 aprilie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept:

„i) În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele şi actele financiar-contabile practicianului în insolvenţă, prezumţia legală se întinde şi asupra condiţiilor răspunderii delictuale privind existenţa faptei ilicite şi asupra prejudiciului?;

ii) În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în ipoteza în care pârâtul nu predă documentele şi actele financiar-contabile practicianului în insolvenţă, reclamantul are sarcina de a dovedi o legătură de cauzalitate între fapta pârâtului şi intrarea debitorului în insolvenţă?”.

Soluţia ÎCCJ:

”128. În concluzie, potrivit argumentelor arătate, care ţin de natura juridică a acţiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale, de raţiunea instituirii prezumţiei legale relative, de interpretarea logică şi teleologică a textului legal şi de regimul juridic al prezumţiei legale, este corectă prima orientare jurisprudenţială, care a stabilit că prezumţia relativă exonerează subiectul activ al acţiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale de obligaţia dovedirii condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, şi anume: existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, înţeles atât ca stare de insolvenţă a patrimoniului, cât şi ca pasiv neacoperit, precum şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

129. Interpretarea şi aplicarea legii în această modalitate nu lipsesc pârâţii de orice apărare. Aceştia se pot apăra şi pot dovedi lipsa de fundament a prezumţiei, în sensul că nu au fost notificaţi pentru a pune la dispoziţia practicianului în insolvenţă documentele contabile sau că nepredarea documentelor contabile este consecinţa unor împrejurări obiective independente de voinţa lor sau că există orice alte aspecte de natură să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea subiecţilor activi ai acţiunii.”

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului în interesul legii, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 iunie 2022.”

CJUE. C-80/21 D.B.P. (Crédit ipotecar exprimat într-o monedă străină). Jud. dr. Octavia Spineanu-Matei, membru al completului de judecată

Cererile de decizie preliminară în cauzele conexate C-80/21, C-81/21 și C-82/21, introduse de Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Śródmieście, privesc interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13[1], fiind formulate în cadrul unor litigii dintre mai mulți consumatori și instituții bancare, având ca obiect anularea unor contracte de credit pentru motivul că aceste contracte ar cuprinde clauze abuzive.

Prin hotărârea pronunțată la data de 8 septembrie 2022[2], Curtea a interpretat articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 în sensul că:

– se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională poate constata caracterul abuziv nu al ansamblului clauzei dintr‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist, ci numai al anumitor elemente ale acesteia care îi conferă un caracter abuziv, astfel încât clauza menționată să rămână, după eliminarea unor asemenea elemente, parțial efectivă, atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu revizuirea conținutului clauzei menționate, afectând substanța acesteia, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere;

– se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională, după ce a constatat nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist care nu determină nulitatea acestui contract în ansamblul său, poate să substituie această clauză cu o dispoziție de drept național supletivă;

– se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională, după ce a constatat nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist care determină nulitatea acestui contract în ansamblul său, poate să substituie clauza anulată fie cu o interpretare a voinței părților pentru a evita anularea contractului menționat, fie cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, chiar dacă consumatorul a fost informat cu privire la consecințele nulității aceluiași contract și le‑a acceptat.

Prin aceeași hotărâre, Directiva 93/13, citită în lumina principiului efectivității, a fost interpretată în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție de 10 ani al acțiunii consumatorului având ca obiect restituirea sumelor plătite în mod nejustificat unui profesionist în executarea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract de credit începe să curgă la data fiecărei prestații executate de consumator, chiar dacă acesta din urmă nu era în măsură, la acea dată, să aprecieze el însuși caracterul abuziv al clauzei contractuale sau nu a avut cunoștință de caracterul abuziv al clauzei menționate și fără a ține seama de faptul că acest contract avea o durată de rambursare, în speță de 30 de ani, cu mult mai mare decât termenul legal de prescripție de 10 ani.

Atac direct asupra pieţei băncilor: Revolut intră pe piaţa de creditare prin lansarea unui credit de nevoi personale cu o sumă maximă de 125.000 lei, acordat în câteva minute, cu dobândă fixă de 6,99-15,59%

Revolut, aplicaţia financiară cu peste 2 milioane de clienţi în România, a anunţat, joi, intrarea pe piaţa de creditare prin lansarea unui credit de nevoi personale negarantat, cu o sumă maximă de 125.000 lei, care poate fi acordat în câteva minute.

Rata dobânzii este fixă pe toată perioada de creditare şi variază între 6,99% şi 15,59%, în funcţie de profilul clientului, iar perioadă de rambursare de maximum 60 de luni.

Clienţii pot aplica direct în aplicaţie, iar contractul de credit este semnat cu o semnătură electronică calificată. Fondurile sunt puse la dispoziţie instant în contul clientului. Clienţii vor putea să modifice data de rambursare lunară, să efectueze rambursări parţiale sau totale direct din aplicaţie şi să-şi verifice extrasul de credit în orice moment.

”Creditul de nevoi personale – în stilul Revolut, este uşor de obţinut, direct din aplicaţie, în câţiva paşi simpli, şi foarte transparent în privinţa costurilor - singurul cost care se percepe fiind dobânda. Nu există comisioane de emitere şi pentru rambursare anticipată şi nici alte costuri ascunse. Împrumutul se adresează, pentru moment, clienţilor Revolut cu istoric de creditare al căror venit poate fi verificat online, însă este un proces etapizat şi, în curând, vom fi în măsură să adăugăm şi alte categorii acceptate. Produsul este oferit doar în moneda locală RON, cu dobândă fixă pe toată perioada creditului, ​​şi o durată de maxim 60 de luni. Ca şi în cazul altor produse Revolut, ne gândim mai întâi la clienţi şi ne străduim să le oferim o experienţă de management al finanţelor personale complet diferită. Produsul nostru este disponibil 24/7 în aplicaţie. Clienţii au libertatea de a accesa creditul cu uşurinţă oricând au nevoie de bani şi pentru suma de care au nevoie, fără bătăi de cap sau comisioane suplimentare, atunci când obţin un împrumut sau îl rambursează”, a declarat Gabriela Simion, Director General al sucursalei Revolut din România.

Cu peste 2 milioane de clienţi persoane fizice, România este cea de-a patra piaţă europeană unde Revolut Bank lansează creditul de nevoi personale, după Polonia, Lituania şi Irlanda.

Conform unui studiu realizat de o companie independentă pentru Revolut, 27% dintre participanţii din România au declarat că ar fi interesaţi să acceseze, în următoarele 12 luni, carduri de credit, 20% credite de nevoi personale şi 11%, produse de tipul Buy Now Pay Later (BNPL).

Cel puţin 58% dintre respondenţi au indicat costurile mai scăzute drept principalul motiv pentru preferinţa lor faţă de soluţii de tipul fintech, cum sunt aplicaţiile financiare, viteza (57%), siguranţa serviciilor (37%) şi diversitatea operaţiunilor bancare (22%).

Acesta este doar începutul, intenţia fiind să adăugăm, în viitorul apropiat, şi alte produse de creditare cu costuri reduse care să ajute milioane de români să-şi gestioneze mai eficient cheltuielile de zi cu zi”, a adăugat Gabriela Simion.

 

Din 2018, Revolut a obţinut licenţa bancară pentru a opera în UE, emisă de Banca Lituaniei şi Banca Centrală Europeană (BCE).Compania a ajuns în prezent la 30 de pieţe din Spaţiul Economic European (SEE), unde are peste 15 milioane de clienţi (retail şi business).

Sursa: https://www.zf.ro/banci-si-asigurari/atac-direct-asupra-pietei-bancilor-revolut-intra-piata-creditare-21094957?fbclid=IwAR2MQ_Eqr0ZgpfzLkpqeHdVJsNSQ4rTUEmEnbt0V868r9s6c979yaJdioHk

Despăgubiri de 150.000 de lei. Răspunderea statului pentru durata și legalitatea procesului penal

Instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost implicat într-o procedură penală desfăşurată împotriva sa şi finalizată prin pronunţarea unei soluţii de achitare la aproape 12 ani după demararea cercetărilor.

(…)

Corelativ dreptului oricărei persoane la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil, statului îi revine obligația pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru respectarea acestui drept, răspunderea sa într-o atare situație putând fi antrenată în baza răspunderii civile delictuale (art.998-999 Cod civil 1864), în cadru obiectiv, iar nu subiectiv, iar legitimitatea demersului reclamantului are drept temei prevederile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plan intern nefiind reglementată la acest moment o procedură specială care să permită analizarea pretențiilor având acest obiect, recurgerea la dispozițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale este justificată, prin aplicarea lor garantându-se dreptul la un recurs efectiv în plan intern.

Așadar, răspunderea statului intervine independent de existența unei culpe în sarcina sa, iar „fapta ilicită” este reprezentată de întârzierile imputabile, identificate în urma aplicării criteriilor desprinse din analiza jurisprudenței CEDO, în special complexitatea cauzei, comportamentul autorităților statului, comportamentul reclamantului. Prejudiciul se repară „în echitate”.

Ca atare, excepția de inadmisibilitate invocată de pârât în ce privește temeiul de drept art. 998-999 Cod civil 1864 a fost respinsă, fiind de reținut şi constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Brudan c. România.

(…)

În ceea ce privește critica potrivit căreia reclamantul putea să uzeze de prevederile art. 488 ind 1 Cod de procedură penală potrivit cărora ”Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, se poate face contestație solicitându-se accelerarea procedurii”, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală” Dispozițiile art. 4881-4886 din Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestația privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoarea Legii nr. 135/2010” adică 1 februarie 2014, ori procesul penal în cauza de față începuse în anul 2006, astfel că aceste dispoziții nu îi erau aplicabile.

Față de considerentele mai sus invocate, practica CEDO și a instanţei supreme, Curtea apreciază că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 219-224 Cod civil referitoare la răspunderea statului și persoanelor juridice de drept public, întrucât suntem în prezenţa unei răspunderi obiective directe a statului român, pentru care în dreptul intern nu există o procedură efectivă, partea putând uza doar de dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, urmând a fi avute în vedere şi considerentele anterioare referitoare la cele două speţe CEDO analizate.

(…)

Raportat la considerentele mai sus invocate, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 Cod de procedură civilă va admite în parte apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1157/25.11.2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş pe care o schimbă în parte în sensul va obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 lei ca urmare a arestării în perioada 4.01.2007 – 1.02.2007.

Totodată va obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 lei cu titlu de daune pentru durata procesului penal şi nerespectarea drepturilor, a sumei de _____ lei cheltuieli de transport, 12.600 lei cheltuieli de cazare şi 11.475 lei cheltuieli cu masa efectuate cu ocazia deplasării la termenele de judecată în perioada procesului penal, precum şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 8675,62 lei la fond. (Hotărârea nr. 44/A/2022 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă).

Sursa: juridice.ro