Instanța competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite.Verificarea competenței

Încuviințarea executării silite este, în toate cazurile, de competența instanței de executare, potrivit art. 666 alin. (1) și art. 651 alin. (3) C. pr. civ. Determinarea competenței instanței de executare se realizează după regulile prevăzute de art. 651 alin. (1) și (2) C. pr. civ., care stabilesc instanța competentă atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere teritorial⁽¹⁾.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor⁽²⁾, cererea de încuviințare a executării silite poate fi soluționată de un judecător stagiar.

În ceea ce privește competența materială, aceasta revine întotdeauna judecătoriilor, indiferent de valoarea creanței sau de natura titlului executoriu a cărei executare se solicită a fi încuviințată. Cererea de încuviințare a executării silite, întemeiată pe dispozițiile art. 666 C. pr. civ., se soluționează, în toate situațiile, de judecătorie, raportat la dispozițiile art. 651 alin. (1) și (3) C. pr. civ.

Nu constituie o excepție de la această regulă dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care stabilește că instanța de executare este instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ (care, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, poate fi tribunalul sau curtea de apel), deoarece aceste dispoziții legale se aplică numai în cazul în care se recurge la procedura de executare prevăzută de art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004. Această procedură execuțională, diferită de cea reglementată de Codul de procedură civilă, se desfășoară fără concursul executorului judecătoresc și se aplică numai în vederea aducerii la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în hotărârea definitivă a instanței de contencios administrativ prin care o autoritate publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. În cazul în care dispozițiile instanței de executare urmează a fi aduse la îndeplinire pe calea procedurii execuționale de drept comun, adică prin formularea unei cereri de executare la un executor judecătoresc, acesta va solicita încuviințarea executării de la instanța de executare stabilită potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ., nu de la cea indicată de art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, în cazul în care, în urma parcurgerii procedurii prevăzute de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, instanța de executare de contencios administrativ pronunță o hotărâre care trebuie pusă în executare prin intermediul unui executor judecătoresc [spre exemplu, hotărârea prin care, în temeiul art. 24 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanța de executare de contencios administrativ stabilește, în condițiile art. 892 C. pr. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației], acesta va efectua actele de executare numai după obținerea încuviințării executării silite de la instanța de executare de drept comun, stabilită potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ.⁽³⁾.

De asemenea, nu constituie o situație derogatorie de la regula conform căreia cererea de încuviințare a executării silite, formulată de către executorul judecătoresc, se soluționează de judecătorie nici cea reglementată de art. 1.103 C. pr. civ., referitoare la încuviințarea executării hotărârilor străine. Procedura reglementată de art. 1.103-1.110 C. pr. civ., deși poartă o denumire asemănătoare ("încuviințarea executării"), are un obiect diferit de încuviințarea executării silite, reglementată de art. 666 C. pr. civ. Încuviințarea executării hotărârilor străine presupune verificarea condițiilor de recunoaștere a acestora, prevăzute de art. 1.096 C. pr. civ., precum și a caracterului executoriu al hotărârii, potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat-o [art. 1.104 alin. (2) C. pr. civ.], finalizându-se cu emiterea titlului executoriu (art. 1.107 C. pr. civ.). Altfel spus, creditorul trebuie să parcurgă această procedură pentru a obține recunoașterea caracterului executoriu al hotărârii străine, urmând ca, ulterior, pe baza acestei recunoașteri, să formuleze cererea de executare silită în condițiile art. 664 C. pr. civ. Competența tribunalului, prevăzută de art. 1.103 alin. (1) teza finală C. pr. civ., este limitată la această recunoaștere a executorialității hotărârii străine și nu se extinde și la soluționarea cererii de încuviințare a executării silite pe care executorul judecătoresc sesizat de creditor ulterior obținerii titlului executoriu în condițiile art. 1.107 C. pr. civ. o va formula. Din contră, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 1.103-1.110 C. pr. civ., executarea silită se va desfășura după regulile de drept comun, instanța de executare fiind judecătoria, potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ.

Aceleași considerații sunt valabile și pentru ipoteza în care tribunalul este competent să soluționeze cererile de încuviințare a executării hotărârilor străine în temeiul O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană (spre exemplu, în cazul în care se solicită încuviințarea executării hotărârilor care intră sub incidența Regulamentului nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială).

Sub aspectul competenței teritoriale, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afară de cazurile în care legea dispune altfel [art. 651 alin. (1) C. pr. civ.]⁽⁴⁾. Dacă, după începerea executării silite, domiciliul sau sediul debitorului se modifică, aceasta nu atrage schimbarea competenței instanței de executare [art. 651 alin. (2) C. pr. civ.].

În cazul în care debitorul este o persoană fizică, competența instanței de executare care va soluționa cererea de încuviințare a executării silite se determină prin raportare la domiciliul acestuia. Domiciliul persoanei fizice⁽⁵⁾ este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală art. 87 C. civ. și art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români^(6).

În cazul în care debitorul persoană fizică este minor care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, instanța de executare se va determina prin raportare la domiciliul legal al minorului, care, potrivit art. 92 alin. (1) C. civ. și art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic. În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându-i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic [art. 92 alin. (2) C. civ.]. Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de ocrotire [art. 92 alin. (3) C. civ.]. Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească este la reprezentantul legal [art. 92 alin. (4) C. civ.]. Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament [art. 93 C. civ., art. 27 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 97/2005].

În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care curatorul este îndreptățit să îl reprezinte (art. 94 C. civ.). În cazul executării contra moștenitorilor, dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îi reprezinte (art. 95 C. civ.).

În cazul în care executarea silită se declanșează cu privire la bunurile unui debitor care are calitatea de profesionist (exploatează o întreprindere), instanța de executare se determină și în raport cu domiciliul profesional (locul acelei întreprinderi), dacă titlul executoriu privește obligații patrimoniale ce s-au născut sau urmează să fie executate în acel loc (art. 96 C. civ.). Legea instituie, așadar, în acest caz, o competență teritorială alternativă între instanța domiciliului de drept comun și instanța domiciliului profesional. Această concluzie rezultă și din aplicarea, mutatis mutandis, a regulii de competență teritorială alternativă prevăzute de art. 113 alin. (2) C. pr. civ.

În cazul în care debitorul este o persoană juridică, competența teritorială a instanței de executare se va determina prin raportare la sediul acesteia la momentul sesizării organului de executare de către creditor. Potrivit art. 227 alin. (1) C. civ., sediul persoanei juridice este acela stabilit potrivit actului de constituire sau statutului. Dovada sediului persoanei juridice se face, în raporturile cu terții, cu mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă [art. 229 alin. (1) C. civ.].

Potrivit art. 227 alin. (2) C. civ., în funcție de obiectul său de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru. În acest caz, devin aplicabile, sub aspectul determinării competenței teritoriale a instanței de executare, raportat la dispozițiile art. 536 alin. (1) C. pr. civ., prevederile art. 109 C. pr. civ., respectiv cererea de încuviințare a executării silite va putea fi introdusă și la judecătoria în circumscripția căreia se află dezmembrământul fără personalitate juridică, dacă obligațiile prevăzute de titlul executoriu cu privire la care se solicită încuviințarea urmează a fi executate în acel loc sau izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Legea prevede posibilitatea ca, în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute dintr-un act juridic, părțile să aleagă un domiciliu sau un sediu, altul decât cel de drept comun [art. 97 alin. (1) C. civ.]. Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris [art. 97 alin. (2) C. civ.]. Se pune problema dacă această alegere de domiciliu influențează și stabilirea competenței instanței de executare, prin raportare la dispozițiile art. 651 alin. (1) C. pr. civ. Având în vedere formularea textului de lege, care prevede în mod expres că instanța de executare se determină prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data sesizării organului de executare, apreciem că se are în vedere exclusiv domiciliul sau sediul legal, nu și cel convențional sau ales. Alegerea de domiciliu prevăzută de art. 97 C. civ. se referă exclusiv la exercitarea drepturilor sau executarea obligațiilor, neputând servi drept criteriu pentru determinarea instanței de executare competente.

În cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, competența va reveni instanței în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă nici acesta nu se află în țară, judecătoriei în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc învestit de creditor [art. 651 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ.].

* Este extras din lucrarea Încuviințarea executării silite, Vasile Bozeșan (coord.), Ed. Universul Juridic, București, 2018.

⁽¹⁾ E. Oprina, Comentariu la art. 651 C. pr. civ., în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II - art. 527-1.134, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 407-411; M. Dinu, R. Stanciu, Executarea silită în Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 85-92; D.M. Gavriș, Comentariu la art. 651 C. pr. civ., în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II - art. 456-1134, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 393-397.

⁽²⁾ Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.

⁽³⁾ N.H. Țiț, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 111.

Sursa;
https://lege5.ro/Gratuit/gi4dqnrxha3a/instanta-competenta-sa-solutioneze-cererea-de-incuviintare-a-executarii-silite-verificarea-competentei

Prevederile art. 2.526 Cod civil sunt constituționale. ”Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.”

În Monitorul Oficial cu numărul 981 din 5 decembrie 2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 623/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.526 din Codul civil, dispoziții care  au următorul conținut: „Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.”

Autorul excepției de neconstituționalitate a criticat aceste dispoziții, printre altele, din perspectiva vizând un pretins privilegiu pe care îl instituie norma în favoarea creditorilor îndreptățiți la prestații succesive sub aspectul posibilității de a alege momentul de la care exercită acțiunea civilă: data la care fiecare prestație devine exigibilă, respectiv data la care ultima prestație devine exigibilă, în cazul prestațiilor care alcătuiesc un tot unitar.

Analizând dispozițiile legale criticate, Curtea Constituțională arată că ”norma civilă distinge între prestațiile succesive individuale și cele care alcătuiesc un tot unitar. Astfel, dacă în cazul prestațiilor succesive individuale (de exemplu, dobânzi, penalități de întârziere) prescripția începe să curgă separat, pro rata temporis, de la data când scadența fiecărei obligații principale nu a fost respectată și până la data plății, în cazul prestațiilor succesive care alcătuiesc, potrivit legii sau convenției dintre părți, un tot unitar (de exemplu, plata eșalonată a unei datorii sau a ratelor unui preț), prescripția începe să curgă, pentru întreaga creanță, de la data scadenței ultimei prestații neexecutate. Prin urmare, în funcție de caracterul lor – individual sau de parte componentă a unui întreg, considerat unitar -, prestațiile succesive au o reglementare diferită sub aspectul momentului de la care se naște dreptul la acțiune și, implicit, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Diferența de reglementare, deci de tratament juridic, este generată, așadar, de natura prestațiilor succesive, iar nu de modalitatea în care părțile se învoiesc să-și execute obligațiile contractuale. Cu alte cuvinte, un contract care prin natura sa este cu executare uno ictu (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare sau contractul de împrumut) nu își poate schimba natura juridică, devenind un contract cu executare succesivă, doar pentru că părțile agreează, ca modalitate de executare a obligațiilor, plata succesivă a prestațiilor. Restituirea împrumutului sau plata prețului în rate/tranșe nu este decât o modalitate de executare a obligațiilor, obligația de restituire, respectiv de plată a prețului fiind unică, iar ratele/tranșele succesive alcătuind un tot unitar.”

În continuare, Curtea Constituțională subliniază că ”susținerea autorului excepției, potrivit căreia norma criticată generează un privilegiu în favoarea creditorilor îndreptățiți la prestații succesive sub aspectul posibilității de a alege momentul de la care exercită acțiunea civilă, este neîntemeiată, întrucât o atare opțiune nu există în realitate, creditorul urmând a se conforma prevederii legale aplicabile creanței sale, în funcție de natura prestațiilor succesive, individuale sau părți ale unui tot unitar. În aceste condiții, potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii (nemo ignorare legem censetur), se presupune că titularul unui drept are cunoștință de reglementarea care prevede că valorificarea dreptului său se circumscrie exigențelor legale, iar în măsura în care nu le respectă nu are decât a-și imputa propriei lipse de diligență consecințele negative pe care este ținut să le suporte și câtuși de puțin textului de lege criticat.”

Conchizând, ”Curtea constată că dispozițiile art. 2.526 din Codul civil recunosc dreptul titularului la exercitarea acțiunii și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă sau de la data la care ultima prestație devine exigibilă, după caz, deci într-un cadru precis determinat, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea stării de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora.”

Sursa: https://www.legal-land.ro/ccr-ref-constitutionalitatea-art-2-526-din-codul-civil/?fbclid=IwAR0PGlI4Dpkr_cctJT3Ez7D2gfZBu2AZ8oGaIyqJWSWUTZTKVg10RX3uLo8