Cauza Beian împotriva României

Traducere din limba franceză

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a III-a

HOTĂRÂREA

din 6 decembrie 2007

în Cauza Beian împotriva României

(Cererea nr. 30658/05)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate

suferi modificări de formă.

În Cauza Beian împotriva României (nr. 1),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: Domnii B.M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan,Doamnele E. Fura-Sandström,A. Gyulumyan,Domnul E. Myjer,Doamnele I. Ziemele,I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 15 noiembrie 2007, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

 

1. La originea cauzei se află cererea nr. 30658/05, introdusă împotriva României,

prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Aurel Beian (reclamantul), a sesizat Curtea la

data de 4 august 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul a fost reprezentat de soţia sa, doamna Elena Beian. Guvernul

român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan Horaţiu

Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a invocat inechitatea unei proceduri privind acordarea unei alocaţii

sociale, precum şi de un tratament discriminatoriu comparativ cu alte persoane aflate într-o

situaţie similară.

4. La 2 iunie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalânduse

de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi

examinate împreună.

 

ÎN FAPT,

 

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în anul 1932 şi locuieşte la Sancraiu de Mureş.

6. În 1953 reclamantul a fost chemat să satisfacă serviciul militar. Cu toate acestea,

din cauza opunerii tatălui său faţă de colectivizarea terenurilor agricole, nu i s-a permis să

participe la instrucţia militară, dar a fost trimis în mai multe unităţi militare, printre care şi

unitatea militară de la Vatra Dornei, ca muncitor constructor. Serviciul său militar s-a

încheiat în 1955.

7. În 1961 Direcţia Generală de Muncă (în continuare denumită « D.G.M. »), organ

administrativ care reuneşte unităţile militare special create pentru a-i primi pe recruţii

cărora le era interzisă instrucţia militară, a fost desfiinţată.

8. Legea nr. 309 din 22 mai 2002 a recunoscut munca depusă în cadrul unităţilor

militare subordonate D.G.M. ca fiind muncă forţată şi a instituit măsuri reparatorii, printer care o indemnizaţie lunară, gratuitatea tratamentului medical şi scutirea de la plata taxei de abonament la radio si televizor.

9. La 22 august 2002 reclamantul a cerut la Casa judeţeană de pensii şi asigurări

sociale (« casa judeţeană ») acordarea drepturilor prevăzute de legea nr. 309/2002. Printro

hotărâre din 19 decembrie 2002 casa judeţeană a respins cererea pe motiv că

reclamantul nu-şi satisfăcuse serviciul militar într-o unitate militară subordonată D.G.M.

10. Printr-o acţiune înaintată la 5 mai 2003 împotriva casei judeţene reclamantul a

cerut Curţii de apel Târgu Mureş să anuleze hotărârea din 19 decembrie 2002 şi să

recunoască statutul său de persoană care a prestat muncă forţată în timpul serviciului

militar.

11. Printr-o decizie din 2 iunie 2003 Curtea de Apel a admis acţiunea şi a ordonat

casei judeţene să ia o nouă hotărâre acordând reclamantului drepturile prevăzute de legea

nr. 309/2002. Bazându-se pe menţiunile înscrise în livretul militar al reclamantului, Curtea de Apel a concluzionat că acesta a efectuat în unitatea militară din Vatra Dornei diferite  munci în construcţii şi că a fost lăsat la vatră ca « soldat de luptă neinstruit ».

12. Casa judeţeană a înaintat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

(« Înalta Curte de Casaţie »).

13. La cererea reclamantului, Înalta Curte de Casaţie a investit Curtea

Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a primului articol din legea nr. 309 din22 mai 2002. El a invocat că acest articol încălca art. 16 din Constituţie şi Convenţia

europeană a Drepturilor Omului, consacrând o discriminare între persoanele care au

prestat acelaşi gen de muncă forţată în timpul serviciului militar. El a estimat că această

diferenţă de tratament era nejustificată din moment ce nu se baza decât pe subordonarea

administrativă a unităţilor militare din care făceau parte recruţii.

14. Printr-o hotărâre din 1 aprilie 2004 Curtea Constituţională a respins excepţia,

considerând că :

« Stabilirea categoriilor de persoane care beneficiază de unele măsuri reparatorii

pentru constrângerile şi privările ale căror victime fuseseră în trecut (...), ţine de atribuţiileexclusive ale legiuitorului, cu condiţia să nu se creeze privilegii sau discriminări întrepersoanele care fac parte din aceeaşi categorie şi se află într-o situaţie identică. Primularticol al legii nr. 309/2002 nu relevă nici privilegii, nici discriminări contrarii art. 16 din Constituţie. »

15. Printr-o decizie din 8 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie a admis recursul Casei

judeţene, a casat decizia Curţii de Apel şi a trimis dosarul pentru administrarea de noi

probe cu scopul de a stabili dacă unitatea militară din Vatra Dornei făcuse parte din D.G.M.

16. Dând curs unei cereri de informaţii a Curţii de Apel, printr-o scrisoare din 1

noiembrie 2004, unitatea militară din Piteşti, care păstra arhivele armatei, a precizat că

unitatea militară din Vatra Dornei nu figura pe lista unităţilor militare care au făcut parte din D.G.M. Ea a menţionat de asemenea că, în temeiul regulilor de aplicare a legii nr.

309/2002, această listă fusese întocmită de Casa naţională de pensii şi asigurări sociale,

care o transmisese unităţii militare din Piteşti ca « instrument de lucru ».

17. La 3 noiembrie 2004 Arhivele Naţionale ale Ministerului de Interne şi

Administraţiei au informat Curtea de Apel că unitatea militară din Vatra Dornei nu făcuse

parte din D.G.M.

18. Bazându-se pe informaţiile oferite de unitatea militară din Piteşti şi Arhivele

Naţionale şi estimând că legea nr. 309/2002 nu se aplica decât la recruţii care au muncit în unităţi militare subordonate D.G.M., Curtea de Apel a respins acţiunea prin decizia din 8 noiembrie 2004.

19. Reclamantul a formulat un recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

invocând că unitatea militară din Piteşti nu răspunsese cu adevărat cererii de informaţii a

Curţii de Apel din moment ce s-a limitat la reproducerea informaţiilor cuprinse în lista

întocmită de Casa naţională de pensii şi asigurări sociale şi a omis să verifice dosarul de

recrutare care dovedea munca depusă.

20. În plus, el a reclamat discriminarea făcută de lege între recruţii care au prestat

munca forţată în unităţi militare făcând parte din D.G.M. şi ceilalţi recruţi care, deşi au

prestat acelaşi gen de muncă, nu beneficiau de dispoziţiile acestei legi pentru simplul motiv că unităţile lor militare nu făceau parte din ea. În orice caz, el a menţionat că printr-o decizie din 21 ianuarie 2004, un fost recrut aflându-se în aceeaşi situaţie cu a sa a obţinut câştig de cauză în faţa Înaltei Curţi de Casaţie recunoscându-i dreptul de a beneficia de dispoziţiile legii nr. 309/2002.

21. Printr-o decizie definitivă din 13 mai 2005 Înalta Curte de Casaţie a respins

recursul şi a confirmat temeinicia deciziei Curţii de Apel, cu motivaţia următoare :

« În conformitate cu legea nr. 309/2002 persoanele care au satisfăcut serviciul

militar între anii 1950 şi 1961 în detaşamente de muncă subordonate D.G.M. beneficiază

de dispoziţiile acestei legi.

Reiese că elementul determinant pentru a beneficia de dispoziţiile acestei legi nu

este genul de muncă prestată într-o unitate militară, ca de exemplu munca în cconstrucţii,

ci apartenenţa acestei unităţi la D.G.M. în cadrul căreia detaşamentele de muncă au fost

create.

În acest context, ţinând cont de faptul că în scrisoarea unităţii militare din Piteşti se

precizează că unitatea militară din care a făcut parte reclamantul nu se afla pe lista

unităţilor militare subordonate D.G.M., Curtea de apel a considerat corect că condiţiile legii nu erau întrunite în cazul în speţă şi a respins acţiunea. »

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

1. Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi

persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961

Articolul 1

« Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana, cetăţean român, care a

efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a

Serviciului Muncii în perioada 1950-1961. »

Articolul 2

« Persoanele care s-au aflat în situaţia prevăzută la art. 1 au dreptul la o

indemnizaţie lunară (...) »

Articoul 4

« Persoanele prevăzute la art. 1 (..) vor beneficia de asemenea (...) de:

a) asistenţa medicală şi medicamente în mod gratuit (...);

b) scutirea de la plata taxei de abonament la radio şi televizor (...) »

Articolul 6 alin 2 şi 3

« Stabilirea drepturilor prevăzute de prezenta lege se face, la cerere, pe baza

înscrisurilor din livretele militare, din adeverinţele eliberate de centrele militare judeţene

sau de unitatea militară din Piteşti.

Cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de prezenta lege se depun la casele

teritoriale de pensii şi asigurări sociale. »

2. Hotărârea Guvernului din 10 octombrie 2002 privind normele de aplicare ale

Legii nr.309/2002

Articolul 7

« Pentru stabilirea drepturilor prevăzute de lege Casa Naţională de Pensii şi Alte

Drepturi de Asigurări Sociale poate solicita Arhivelor Naţionale (...), întocmirea unei

evidenţe a detaşamentelor de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, în baza documentelor pe care le deţin. »

3. Decizia din 2 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

22. Într-o cauză similară celei a reclamantului un fost recrut care a prestat muncă

forţată într-o unitate militară care nu era subordonată D.G.M. a cerut să beneficieze de

Legea nr. 309/2002. Casa judeţeană de pensii respingând cererea pe motiv că legea nu se

aplica decât recruţilor din detaşamentele de muncă, el a contestat cu succes această

hotărâre în faţa Curţii de apel.

23. Urmare recursului promovat de Casei judeţeane de pensii, Înalta Curte de

Casaţie a confirmat temeinicia deciziei Curţii de Apel, cu motivaţia următoare :

« Din moment ce existenţa muncii forţate nu este contestată (...) nu există nicio

justificare pentru a priva reclamantul de drepturile cerute. Procedând altfel s-ar crea situaţii inechitabile, lipsind de indemnizaţie persoanele care au efectuat serviciul militar în condiţii identice şi care, din cauza împrejurărilor pur formale legate în exclusivitate de

subordonarea ierarhică a unităţii militare, sunt supuse unui tratament diferit şi evident discriminatoriu. »

4. Alte decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

24. În mai multe decizii, printre care cele din data de 4 noiembrie 2003, 21 ianuarie,

2 iunie şi 14 decembrie 2004, 11 şi 19 ianuarie, 7, 14, 18, 22 şi 28 februarie, 1, 8, 14 şi 28

martie, 24 mai 2005, 24 mai şi 6 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie a exprimat aceeaşi

poziţie ca în decizia menţionată anterior.

25. Cu toate acestea, în celelalte decizii, printre care cele datate 13 şi 28 noiembrie

2003, 11 martie, 15, 22 şi 29 aprilie 2004, 11 şi 18 ianuarie, 1, 17 şi 21 februarie, 1, 10 şi

28 martie, 13 şi 23 mai şi 4 noiembrie 2005, 12 şi 13 aprilie şi 25 mai 2006, aceeaşi

instanţă s-a pronunţat în sens contrar, şi anume că recruţii care nu-şi efectuaseră serviciul

militar într-o unitate militară subordonată D.G.M. nu puteau beneficia de dispoziţiile Legii nr. 309/2002.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

26. Reclamantul invocă o dublă încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.

27. Pe de o parte se plânge de o atingere adusă principiului siguranţei juridice din

cauza jurisprudenţei contradictorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pe de altă parte,

consideră că acţiunea sa nu a fost soluţionată de « o instanţă independentă şi imparţială »

datorită faptului că instanţele interne s-au sprijinit în mod hotărâtor pe informaţiile oferite de unitatea militară din Piteşti, care s-a limitat să reia informaţiile incluse în lista întocmită de partea pârâtă. Articolul 6 alin. 1 din Convenţie prevede următoarele:

« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o

instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi

obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »

A. Siguranţa juridică şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. Asupra admisibilităţii

28. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest

neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta

nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.

Asupra fondului

29. Guvernul susţine că în timpul litigiului instanţele interne au respectat în întregime

garanţiile de independenţă, imparţialitate, rapiditate, publicitate şi păstrare a echilibrului

procedural.

30. În opinia Guvernului, faptul că în cauze similare instanţele interne au dat câştig

de cauză altor foşti recruţi, a căror situaţie era similară cu cea a reclamantului, nu a avut

nicio influenţă asupra echităţii procedurii. În plus, Guvernul relevă că interpretarea pe care

judecătorii interni au dat-o primului articol din Legea nr. 309/2002 era conformă cu

jurisprudenţa Curţii constituţionale.

31. Reclamantul invocă faptul că interpretarea primului articol din Legea nr.

309/2002 a adus atingere principiului siguranţei juridice. El expune faptul că soluţia la care instanţele interne au ajuns în cauza sa erau în contradicţie cu cele ale altor instanţe şi în special ale Înaltei Curţi de Casaţie, în baza cărora s-ar fi aşteptat să aibă câştig de cauză.

32. Curtea reafirmă imediat că Convenţia nu impune statelor contractante nicio

obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica

Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).

33. Cu toate acestea, dacă statele decid mai întâi să adopte legi pentru a despăgubi

victimele nedreptăţilor comise în trecut, acestea trebuie să fie puse în practică cu o

claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi

incertitudinea pentru subiecţii de drept interesaţi. În această privinţă trebuie subliniat că

incertitudinea, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un

factor important care trebuie luat în calcul pentru a aprecia conduita statului (a se vedea,

mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, paragraful 151, CEDO 2004-V şi Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, paragraful 92, CEDO 2005-...(extrase)).

34. În cazul în speţă, Curtea constată că, în temeiul Legii nr. 309/2002, nu puteau

beneficia de măsurile reparatorii decât recruţii care au prestat muncă forţată în unităţi

aparţinând D.G.M. Bazându-se pe principiul nediscriminării, pornind de la decizia

pronunţată la 2 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie, într-o serie de decizii, a extins

însemnătatea acestei legi la toţi recruţii care au prestat o muncă forţată în timpul serviciului lor militar, fără a ţine cont de subordonarea ierarhică a unităţilor militare din care au făcut parte.

35. Cu toate acestea, într-o altă serie de decizii pronunţate în cursul aceleaşi

perioade, Înalta Curte de Casaţie a desfăşurat o jurisprudenţă contrară, din moment ce a

respins, ca în cazul reclamantului, acţiunile recruţilor care au prestat muncă forţată în afara D.G.M.

36. În lipsa unui mecanism capabil să asigure coerenţa practicii chiar în cadrul celei

mai înalte instanţe interne, aceasta din urmă a ajuns să pronunţe, uneori în aceeaşi zi,

decizii diametral opuse în privinţa domeniului de aplicare a Legii nr. 309/2002 (a se vedea, de exemplu, deciziile din 11 ianuarie, 1 şi 28 martie 2005).

37. Desigur, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natură, consecinţa

inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond

având autoritate asupra competenţei lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanţe

supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei (Zielinski

şi Pradal şi Gonzales şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 24846/94 şi 34165/96 la 34173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).

38. În cazul în speţă, trebuie constatat că Înalta Curte de Casaţie se afla la originea

acestor divergenţe profunde şi persistente în timp.

39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare

din ţară, este în sine contrară principiului siguranţei publice, care este implicită în

ansamblul articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale

statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr.

28358/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-şi îndeplinească rolul său stabilind o

interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi sursa nesiguranţei

juridice, micşorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis

munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, paragraful 97, CEDO

2002-VII şi Păduraru citat anterior, paragraful 98, şi, a contrario, Pérez Arias împotriva

Spaniei, nr. 32978/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).

40. Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudenţială a avut drept

efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condiţiile în care altor persoane care au prestat o muncă forţată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispoziţiile acestei legi.

În consecinţă, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie

B. Independenţa şi imparţialitatea instanţelor interne

1. Asupra admisibilităţii

41. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest

neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta

nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.

2. Asupra fondului

42. Guvernul susţine că instanţele interne care au cunoscut cauza au îndeplinit din

plin condiţia de independenţă şi de imparţialitate. În această privinţă, el expune că

informaţiile menţionate în scrisoarea unităţii militare din Piteşti au fost coroborate cu

informaţiile oferite de Arhivele Naţionale şi de alte acte administrate la dosar.

43. Reclamantul continuă să susţină că instanţele interne nu ar fi trebuit să-şi

întemeieze deciziile pe scrisoarea unităţii militare din Piteşti, din moment ce aceasta se

limita a relua informaţiile oferite de partea pârâtă.

44. Curtea relevă că dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale de către o

instanţă independentă şi imparţială nu este decât un aspect de drept mai amplu decât un

proces echitabil, garantat de articolul 6 din Convenţie.

45. Ţinând cont de constatarea referitoare la articolul 6 (paragraful 40 de mai sus),

Curtea estimează că nu trebuie să examineze dacă în cazul în speţă s-a încălcat acest

articol în privinţa independenţei şi imparţialităţii instanţelor care au examinat cauza (a se

vedea, mutatis mutandis, Ciobanu împotriva României, nr. 29053/95, paragraful 41, 16 iulie 2002; SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03,  paragraful 39, 1 decembrie 2005 şi Dima împotriva României, nr. 58472/00, paragraful 42,16 noiembrie 2006).

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din

Protocolul nr. 1

46. Reclamantul se plânge de refuzul autorităţilor române de a-i acorda drepturile

prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru munca forţată efectuată în timpul serviciului său

militar. El se pretinde victima unei discriminări faţă de alte persoane aflându-se într-o

situaţie similară şi cărora instanţele interne, şi în special Înalta Curte de Casaţie, le-au

recunoscut dreptul de a beneficia de aceste drepturi. El invocă articolul 14 din Convenţie

combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 :

Articolul 14

« Beneficierea de drepturile şi libertăţile recunoscute în (...) Convenţie trebuie să fie

asigurată, fără nicio distincţie, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii

politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate

naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. »

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni

nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile

prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune

în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în

conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor. »

1. Asupra admisibilităţii

47. Deşi Guvernul nu a ridicat excepţia preliminară privind admisibilitatea acestei

plângeri, Curtea consideră necesar să examineze problema aplicabilităţii la faptele speţei a dispoziţiilor acestor două articole combinate (a se vedea, mutatis mutandis, Blečić

împotriva Croaţiei (decizie), nr. 59532/00, 30 ianuarie 2003).

48. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, articolul 14 din Convenţie

completează celelalte clauze normative ale Convenţiei şi Protocoalelor sale. Nu are o

existenţă independentă din moment ce contează numai pentru « beneficierea de drepturi şi libertăţi » pe care le garantează. Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a

cerinţelor lor şi, în această măsură, deţine o însemnătate autonomă, dar nu şi-ar găsi

aplicarea dacă faptele litigiului ar cădea sub imperiul cel puţin uneia din clauzele

menţionate (Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Colecţie de

hotărâri şi decizii 1996-IV, paragraful 36).

49. Curtea relevă că drepturile litigioase, şi anume o alocaţie lunară, gratuitatea

medicamentelor şi scutirea de la plata taxei de abonament la radio si televizor, erau

acordate persoanelor care au efectuat munca forţată în timpul serviciului lor militar.

Atribuirea acestor drepturi era deci legată de îndeplinirea muncii forţate în timpul serviciului militar, condiţie prealabilă acordării lor.

50. În cazul în speţă nu se contestă că reclamantul a prestat o muncă forţată în

timpul serviciului militar; refuzul de a-i acorda drepturile respective se întemeia în

exclusivitate pe constatarea că unităţile militare în care a lucrat nu figurau în rândul celor

subordonate D.G.M.

51. Curtea consideră că, în măsura în care sunt prevăzute de legislaţia naţională,

drepturile respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se

vedea, mutatis mutandis, Gaygusuz, citat anterior, paragraful 41). În orice caz, după

examinarea deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie de recunoaştere a drepturilor prevăzute de

Legea nr. 309/2002 persoanelor care au efectuat o muncă forţată în afara D.G.M., Curtea

consideră că reclamantul avea o « speranţă legitimă » de a obţine recunoaşterea creanţei

cerute (a se vedea, Kopecky împotriva Slovaciei, [GC], nr. 44912/98, paragraful 52, CEDO 2004-IX şi, a contrario, Ouzounis şi alţii împotriva Greciei, nr. 49144/99, paragraful 25, 18 aprilie 2002).

52. Prin urmare, articolul 1 din Protocolul nr. 1 îşi găseşte aplicarea la faptele speţei.

53. În privinţa aplicabilităţii articolului 14 din Convenţie, Curtea constată că

reclamantul a fost privat de dreptul de a beneficia de drepturile cerute. Guvernul nu

contestă faptul că altor persoane care au prestat o muncă forţată în afara D.G.M. li s-a

recunoscut de către Înalta Curte de Casaţie dreptul de a beneficia de dispoziţiile Legii nr.

309/2002. A existat deci o diferenţă de tratament între reclamant şi celelalte persoane

aflându-se într-o situaţie similară cu a sa. Articolul 14 va fi astfel luat în considerare.

54. În final, Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest

neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta

nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.

Asupra fondului

55. Guvernul expune că în temeiul jurisprudenţei Curţii statele beneficiază de o

anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii

în alte privinţe similare justifică diferenţa de tratament. El adaugă că în primul rând

autorităţilor interne şi mai eaxct curţilor şi tribunalelor, le revine sarcina de a interpreta

dreptul intern.

56. El consideră că, pentru a fi contrar articolului 14 din Convenţie, o discriminare

trebuie să se bazeze pe unul din criteriile enumerate în acest articol. Or, trebuie menţionat

că în speţă pretinsa diferenţă de tratament nu se baza pe niciunul din aceste criterii. În fine, el consideră că jurisprudenţa contradictorie nu ar putea fi asimilată unei discriminări în sensul articolului 14 din Convenţie.

57. Reclamantul continuă să susţină că, restrâgând dreptul de a beneficia de

măsurile reparatorii numai la recruţii din unităţile aparţinând D.G.M., Legea nr. 309/2002 a creat o discriminare între persoanele care au prestat acelaşi gen de muncă forţată.

 

 

58. El pretinde că a fost victima unei a doua discriminări din cauza jurisprudenţei

contradictorii a Înaltei Curţi de Casaţie care a recunoscut mai multor recruţi, care nu au

prestat o muncă forţată în aceste unităţi de acest gen, dreptul de a beneficia de dispoziţiile

legii.

59. Curtea relevă că pe baza articolului 14 din Convenţie o distincţie este

discriminatorie dacă « nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă », adică dacă nu

urmăreşte un « scop legitim » sau nu există un « raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat » (a se vedea în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).

60. În cazul în speţă Curtea aminteşte că trebuie constatată existenţa unei diferenţe

de tratament între diferiţi recruţi care au prestat o muncă forţată (a se vedea paragraful 53

de mai sus).

61. Cu toate acestea, ea constată că Guvernul nu a prezentat o justificare pentru

această diferenţă de tratament, argumentarea sa întemeindu-se în principal, pe de o parte,

pe faptul că pretinsa discriminare nu se bazează pe niciunul din criteriile enunţate la

articolul 14 şi, pe de altă parte, pe autonomia de care beneficiază instanţele interne în

interpretarea şi aplicarea dreptului intern.

62. În privinţa primului argument, Curtea subliniază că lista care cuprinde articolul

14 capătă un caracter indicativ şi nu unul restrictiv (a se vedea Engel şi alţii împotriva

Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr.22, pag. 30, paragraful 72 şi Rasmussen

împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, pag. 13,

paragraful 34).

63. In privinţa celui de-al doilea argument, Curtea reiterează că în cazul în speţă, nu

era vorba de simple divergenţe de jurisprudenţă, care sunt consecinţa inerentă a oricărui

sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, ci de o abatere a

Înaltei Curţi de Casaţie de la îndeplinirea rolului său de mediator al acestor conflicte.

64. Argumentele avansate de Guvern nefiind de natură să convingă Curtea, ea

constată că această diferenţă de tratament nu se baza pe nicio justificare obiectivă şi

rezonabilă.

65. Prin urmare, s-a încălcat articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din

Protocolul nr. 1

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 4 din Convenţie

66. Reclamantul se plânge de asemenea de faptul că între 1953 şi 1955 autorităţile

de la vremea aceea l-au obligat să presteze o muncă forţată în locul instrucţiei militare. El

invocă articolul 4 din Convenţie.

67. Curtea aminteşte că nu poate examina o cerere decât în măsura în care se

raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de

partea contractantă respectivă.

68. În cazul în speţă, faptele de care se plânge reclamantul au avut loc între 1953 şi

1955, adică cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare în

privinţa României.

69. Prin urmare Curtea constată că plângerea întemeiată pe articolul 4 din

Convenţie este incompatibilă ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

70. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a

protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o

înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă

este cazul, o satisfacţie echitabilă. »

A. Prejudiciu

71. Pentru prejudiciul material reclamantul cere o sumă, actualizată în raport cu

inflaţia, corespunzătoare cifrei indemnizaţiilor de care a fost privat din septembrie 2002.

Suma lunară a acestei indemnizaţii s-ar ridica, în opinia sa, la 52,5 lei noi româneşti

(RON), adică în jur de 15 euro. El cere de asemenea 21.460 euro pentru munca forţată

prestată în timpul serviciului militar.

El lasă la aprecierea Curţii stabilirea sumei de acordat cu titlu de prejudiciu moral.

72. Guvernul contestă aceste pretenţii. Deoarece nu a precizat suma totală a

indemnizaţiilor cerute, Guvernul estimează că reclamantul are posibilitatea de a obţine

satisfacţie cerând ca această sumă să fie calculată de casa judeţeană sau introducând o

acţiune de revizuire a Hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie. În plus, nicio sumă nu i-ar putea fi acordată pentru munca forţată prestată în timpul serviciului militar.

73. În fine, în privinţa cererii cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul consideră că

Hotărârea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă.

74. Curtea relevă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii

echitabile constă în speţă în încălcarea articolelor 6 alin.1 şi 14 combinat cu art. 1 din

Protocolul nr. 1. Plângerea întemeiată pe articolul 4 din Convenţie fiind declarată

inadmisbiliă, nicio sumă nu va fi acordată reclamantului cu acest titlu.

75. Statuând în echitate, aşa cum prevede articolul 41, Curtea acordă reclamantului

suma de 5.000 euro toate prejudiciile reunite.

B. Costuri şi cheltuieli

76. Reclamantul nu a supus atenţiei nicio cerere pentru costurile şi cheltuielile

suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.

77. În aceste condiţii Curtea nu-i acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Majorări de întârziere

78. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii

pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se

vor adăuga trei puncte marginale.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

 

1. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art.

6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie combinat cu art. 14

din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;

3. hotărăşte că nu trebuie examinat în plus capătul de cerere întemeiat pe art.

6 alin. 1 din Convenţie privind pretinsa lipsă a independenţei şi imparţialităţii

instanţelor interne;

4. hotărăşte că a fost încălcat art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenţie;

5. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din

Convenţie, 5.000 euro (cinci mii euro) toate prejudiciile reunite ;

b) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de

schimb aplicabilă la data plăţii şi că trebuie adăugată la aceasta orice sumă putând fi

datorată cu titlu de impozit;

c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul

efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală

cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală

Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;

6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

 

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 6 decembrie

2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupančič,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

 

Lipsa calitatii procesuale a executorului judecatoresc in cadrul contestatiei la executare

DECIZIE Nr. 162 din 22 aprilie 2003
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură civilă, a Legii nr. 295/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată şi a dispoziţiilor art. 3 lit. o^1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 314 din 9 mai 2003

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Aurelia Popa - procuror
Mădălina Ştefania Diaconu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură civilă, a Legii nr. 295/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată şi a dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobată prin Legea nr. 742/2001, excepţie ridicată de reprezentantul Societăţii Comerciale "Dupress" - S.R.L. din Oradea în Dosarul nr. 5.094/COM/2002 al Tribunalului Bihor - Secţia comercială şi de contencios administrativ într-o cauză având ca obiect o contestaţie la executare.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind inadmisibilă, în ceea ce priveşte art. 399 din Codul de procedură civilă, şi ca fiind neîntemeiată, în privinţa Legii nr. 295/2002 şi a dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 14 ianuarie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 5.094/COM/2002, Tribunalul Bihor - Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură civilă, a Legii nr. 295/2002 şi a dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001, excepţie ridicată de reprezentantul Societăţii Comerciale "Dupress" - S.R.L. din Oradea într-o cauză având ca obiect o contestaţie la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 399 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale prin omisiune, întrucât nu se prevede obligativitatea citării, ca parte în cadrul procesului de contestaţie la executare, a executorului judecătoresc, acesta situându-se astfel mai presus de lege, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie. Legea nr. 295/2002 este considerată neconstituţională în ansamblu, deoarece creează privilegii pentru creditor şi îngrădeşte exerciţiul dreptului la apărare al debitorului, încălcând prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie. Dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001 încalcă, în opinia autorului excepţiei, principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin faptul că în cazul cererilor pentru emiterea somaţiei de plată prevede taxa judiciară de timbru în suma fixă de 300.000 lei, deşi pentru celelalte litigii cu obiect evaluabil în bani se stabileşte plata taxelor judiciare de timbru în raport cu valoarea obiectului cauzei.
Tribunalul Bihor - Secţia comercială şi de contencios administrativ apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 295/2002 este neîntemeiată. Pe de o parte, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 252/2002 s-a stabilit că Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, iar pe de altă parte, "prin această procedură a somaţiei de plată s-a urmărit rezolvarea cu celeritate a unor litigii comerciale în situaţia în care obiectul litigiului nu comportă discuţii, creanţa creditorului fiind certă, lichidă şi exigibilă." Instanţa consideră că excepţia este neîntemeiată şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001, întrucât acestea nu-l favorizează pe creditor într-un mod care ar încălca principiul egalităţii în drepturi, deoarece prin instituirea taxei fixe legiuitorul urmăreşte, de asemenea, rezolvarea cu celeritate a acestui tip de litigii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată nu este întemeiată. Asupra constituţionalităţii Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 317 din 19 noiembrie 2002, stabilind că dispoziţiile acestei ordonanţe nu creează discriminări între cetăţeni pe criteriile prevăzute de art. 4 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, nici dispoziţiile art. I pct. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001 nu creează privilegii sau discriminări. Prin instituirea acestei taxe fixe legiuitorul a urmărit să pună la îndemâna creditorilor o procedură accesibilă.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei îl constituie următoarele dispoziţii legale:
- Art. 399 din Codul de procedură civilă, care reglementează dreptul persoanelor interesate de a face contestaţie împotriva executării silite însăşi, precum şi împotriva oricărui act de executare ori pentru lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu;
- Legea nr. 295/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 5 iunie 2002;
- cu privire la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001, cu toate că atât autorul excepţiei, cât şi instanţa judecătorească menţionează acest text drept obiect al excepţiei, în realitate critica de neconstituţionalitate vizează art. 3 lit. o^1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, text introdus prin art. I pct. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 28 august 2001. Acest text are următorul conţinut: "Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează astfel: [...]
o^1) cereri pentru emiterea somaţiei de plată 300.000 lei;".
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 24, care au următorul conţinut:
- Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";
- Art. 24 alin. (1): "Dreptul la apărare este garantat."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 399 din Codul de procedură civilă, nu se poate reţine neconstituţionalitatea prin omisiune, deoarece Curtea Constituţională are competenţa să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii unui text de lege existent. Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, republicată, "În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului."
Pe de altă parte, critica de neconstituţionalitate cu privire la art. 399 din Codul de procedură civilă nu poate fi primită, deoarece în cadrul executării silite, ca şi în cazul contestaţiei la executare, organul de executare nu are interese proprii şi, în consecinţă, nu are calitatea de parte în proces şi nu este necesar să fie citat ca atare, iar problema unei asemenea calităţi a organului de executare s-ar putea pune numai în ipoteza din art. 399 alin. 1 ultima teză din Codul de procedură civilă, atunci când se face contestaţie la executare pentru motivul că "organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege."
II. Referitor la critica de neconstituţionalitate a Legii nr. 295/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, Curtea reţine că, deşi prin această lege s-au adus unele modificări şi completări ordonanţei, esenţa prevederilor care sunt criticate de autorul excepţiei se regăseşte în actul normativ de bază, care este Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001. Atât această ordonanţă în ansamblul său, cât şi diferite dispoziţii ale sale au fost supuse controlului de constituţionalitate în numeroase cazuri, Curtea Constituţională reţinând de fiecare dată că dispoziţiile ordonanţei nu încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice şi nu îngrădeşte nici exerciţiul dreptului la apărare pentru vreuna dintre părţile implicate în litigiu. În acest sens Curtea a statuat, spre exemplu, prin Decizia nr. 72 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 22 aprilie 2002, sau prin Decizia nr. 317 din 19 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 19 decembrie 2002.
III. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 lit. o^1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cuantumul acestor taxe este stabilit în mod diferit, în raport cu obiectul acţiunilor sau al cererilor, prin sume fixe în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani şi prin cote procentuale aplicate la valoarea obiectului cererii, când acesta este evaluabil în bani. Stabilirea şi dimensionarea taxelor judiciare de timbru reprezintă atribuţia exclusivă a legiuitorului, potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (1) din Constituţie, care prevăd că "Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege." Totodată Curtea constată că dispoziţiile Legii nr. 146/1997 nu instituie nici privilegii şi nici discriminări, toate persoanele care promovează un anumit tip de acţiune sau cerere fiind obligate să plătească taxele judiciare de timbru în valoare şi în condiţii identice.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:

1. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de reprezentantul Societăţii Comerciale "Dupress" - S.R.L. din Oradea în Dosarul nr. 5.094/COM/2002 al Tribunalului Bihor - Secţia comercială şi de contencios administrativ.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 295/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată şi a dispoziţiilor art. 3 lit. o^1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 aprilie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Mădălina Ştefania Diaconu

---------------

RIL promovat. Competenta de judecata in materia cecului

Laura Codruta Kovesi, Procurorul General al Romaniei, a promovat recurs in interesul legii in vederea interpretarii si aplicarii unitare a dispozitiilor legale privind competenta instantei penale investite cu judecarea infractiunilor reglementate de Legea nr. 59/1934 privind cecul, cu modificarile ulterioare, de a solutiona actiunea civila alaturata celei penale.

Orientarile jurisprudentei:

1. Intr-o prima orientare jurisprudentiala s-a considerat ca actiunea civila nu este admisibila in fata instantei penale intrucat, pe de o parte, infractiunile prevazute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 sunt infractiuni de pericol si, ca atare, nu au aptitudinea de a produce un prejudiciu material, iar, pe de alta parte, cecul, chiar refuzat la plata, constituie titlu executoriu. Prin urmare, in cauzele avand ca obiect infractiunile reglementate de Legea nr. 59/1934 instantele, folosind aceeasi motivare, fie au respins ca inadmisibila ori neintemeiata actiunea civila alaturata celei penale, fie au lasat nesolutionata latura civila ori au constatat ca partea civila nu prezinta calitate procesuala pasiva.

2. Alte instante au apreciat ca este admisibila alaturarea actiunii civile celei penale, deoarece in asemenea situatii sunt intrunite elementele raspunderii civile delictuale.Opinia Procurorului General este in sensul primei orientari.

Recurs in interesul legii promovat: Investirea cu formula executorie a cambiei, biletului la ordin si a cecului

Procurorul general al Romaniei, Laura Codruta Kovesi, a inaintat, marti 10 iunie 2008, un recurs in interesul legii care vizeaza inexistenta unui punct de vedere unitar in ceea ce priveste investirea cu formula executorie a cambiei, biletului la ordin si cecului.

In recursul in interesul legii inaintat Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Procurorul general a constat ca, in practica instantelor de judecata, nu exista un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea si aplicarea dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedura civila, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 459/2006, raportate la prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin si ale art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, referitor la investirea cu formula executorie a cambiei, biletului la ordin si cecului.

I. Unele instante au considerat ca pentru a fi puse in executare, cambia, biletul la ordin si cecul, chiar daca legea le recunoaste calitatea de titluri executorii, trebuie investite cu formula executorie prevazuta de art. 269 alin.1 din Codul de procedura civila. In argumentarea acestui punct de vedere au fost invocate dispozitiile art. 374 alin.1 din acelasi cod, potrivit carora hotararea judecatoreasca sau alt titlu se executa numai daca este investit cu formula executorie, afara de incheierile executorii, de hotararile executorii provizorii si de alte hotarari sau inscrisuri prevazute de lege, care se executa fara formula executorie.Totodata, s-a facut trimitere si la prevederile art. 376 alin.1 din Codul de procedura civila, conform carora se investesc cu formula executorie prevazuta de art. 269 alin.1, hotararile care au ramas definitive ori au devenit irevocabile, precum si orice alte hotarari sau inscrisuri, pentru ca acestea sa devina executorii, in cazurile anume prevazute de lege.S-a apreciat ca punerea in executare a titlurilor comerciale de valoare din categoria carora fac parte cambia, biletul la ordin si cecul, este reglementata de norme speciale, care impun investirea acestora cu formula executorie, prin derogare de la prevederile art. 3741 din Codul de procedura civila.

Astfel, cambia si biletul la ordin, desi au valoare de titluri executorii, este necesara investirea acestora cu formula executorie, in conditiile in care art. 61 alin.3 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, prin raportare la art. 106 alin.1 din acelasi act normativ, prevede in mod expres ca judecatoria este competenta pentru a investi aceste inscrisuri cu formula executorie.In acelasi sens, se stipuleaza si prin pct. 320 lit.c din Norma-cadru nr. 6/1994 privind comertul facut de societatile bancare si celelalte societati de credit, cu cambii si bilete la ordin, pe baza Legii nr. 58/1934, modificata prin Ordonanta Guvernului nr. 11/1993, aprobata si modificata prin Legea nr. 83/1994.De asemenea, art. 53 alin.3 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, actualizata prin Legea nr. 83/1994, precizeaza ca judecatoria este competenta sa investeasca cecul cu formula executorie.

II. Alte instante, dimpotriva, s-au pronuntat in sensul ca nu este necesara investirea cu formula executorie a cambiei, biletului la ordin si cecului, cu motivarea ca art. 3741din Codul de procedura civila prevede , in mod expres, ca inscrisurile carora legea le recunoaste caracterul de titlu executoriu sunt puse in executare fara investirea cu formula executorie. Opinia Procurorului generalProcurorul general Kovesi considera ca acest ultim punct de vedere este in conformitate cu litera si spiritul legii. Argumentele Procurorului general Potrivit dispozitiilor art. 374 alin.1 din Codul de procedura civila, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din Legea nr. 459/2006, „Hotararea judecatoreasca sau alt titlu se executa numai daca este investit cu formula executorie prevazuta de art. 269 alin.1, afara de incheierile executorii, de hotararile executorii si de alte hotarari sau inscrisuri prevazute de lege, care se executa fara formula executorie ”.Corelativ, in art. 376 alin.1 din acelasi cod, s-a reglementat ca „se investesc cu formula executorie prevazuta de art. 269 alin.(1), hotararile care au ramas definitive ori au devenit irevocabile, precum si orice alte hotarari sau inscrisuri, pentru ca acestea sa devina executorii, in cazurile anume prevazute de lege.”Alin.1 al art. 374 a fost modificat in partea lui introductiva, prin inlocuirea formularii „nicio hotarare judecatoreasca nu se va putea executa daca nu este investita cu formula executorie (…)”, cu noua formulare „hotararea judecatoreasca sau alt titlu se executa numai daca este investit cu formula executorie (…)”, precum si in partea lui finala, prin introducerea intre titlurile executorii ce se executa fara investirea cu formula executorie si a unor inscrisuri prevazute de lege, altele decat incheierile executorii, de hotararile executorii provizorii si de alte hotarari prevazute de lege.Se poate observa deci, ca noul text are semnificatia de a preciza ca formalitatea investirii cu formula executorie este necesara pentru orice titlu care se pune in executare, indiferent ca este vorba de o hotarare judecatoreasca sau alt inscris constatator al creantei.Dar, asa cum s-a prevazut prin insesi dispozitiile art. 374 alin.1 din Codul de procedura civila, de la aceasta regula au fost stabilite anumite exceptii, care se refera la incheierile executorii, hotararile executorii provizorii, precum si la alte hotarari ori inscrisuri determinate de lege.Ca urmare a caracterului lor executoriu stabilit de lege, aceste inscrisuri se pun in executare fara investirea cu formula executorie.Totodata, aceste dispozitii legale trebuie coroborate cu cele ale art. 3741, introdus prin art.I pct.16 din Legea nr. 459/2006, unde legiuitorul prevede in mod expres ca: „inscrisurile carora legea le recunoaste caracterul de titlu executoriu sunt puse in executare fara investirea cu formula executorie”.Acest text de lege stabileste in claris ca toate inscrisurile carora legea le confera caracterul de titlu executoriu se valorifica fara a se mai impune formalitatea investirii cu formula executorie.In consecinta, cambia, biletul la ordin si cecul, ca urmare a caracterului lor executoriu stabilit de lege, se pun in executare fara investirea lor cu formula executorie.Astfel, potrivit art. 61 alin.1 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, cu modificarile ulterioare, „cambia are valoare de titlu executor pentru capital si accesorii, stabilite conform art. 53, 54 si 57”.Totodata, prin art. 106 din acest act normativ, acest caracter este atribuit, in egala masura si biletului la ordin, caruia ii sunt aplicabile dispozitiile relative la cambie in masura in care acestea nu sunt incompatibile cu natura lui.Prin urmare, art. 61 alin.1 din Legea nr. 58/1934 recunoaste caracterul de titlu executoriu atat cambiei, cat si biletului la ordin.In acelasi sens sunt si dispozitiile art. 320 lit.a din Norma-cadru nr. 6/1994 privind comertul facut de societatile bancare si celelalte societati de credit, cu cambii si bilete la ordin, pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, modificata prin Ordonanta Guvernului nr. 11/1993, aprobata si modificata prin Legea nr. 83/1994, conform carora „Cambia are valoarea unui titlu executoriu pentru suma inscrisa pe titlu impreuna cu dobanda (daca aceasta a fost stipulata), pentru dobanda legala calculata cu incepere de la data scadentei, pentru cheltuielile de protest si cheltuielile pentru incunostintare (notificare), precum si pentru alte cheltuieli justificate”.Totodata, caracterul de titlu executoriu este recunoscut si cecului prin art. 53 alin.1 din Legea nr. 59/1934, cu modificarile ulterioare, potrivit caruia: „Cecul are valoare de titlu executor pentru capital si accesorii, stabilite conform art. 48 si 49”.Cum in raport de aceste reglementari, cambia, biletul la ordin si cecul, sunt titluri executorii, se impune sa se considere ca prin prevederile cuprinse in art. 3741 din Codul de procedura civila, legiuitorul a dorit ca aceste inscrisuri sa se execute fara formula executorie.

Prin urmare, fata de modificarile aduse Codului de procedura civila, prin Legea nr. 459/2006, avand in vedere si dispozitiile art. 3741 nou introduse, norma juridica inserata in art. 61 alin.3 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, in pct. 320 lit.d din Norma-cadru nr. 6/1994 privind comertul facut de societatile bancare si celelalte societati de credit, cu cambii si bilete la ordin, precum si in art. 53 alin.3 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, referitor la competenta stabilita in sarcina judecatoriilor de a investi cambia, biletul la ordin si cecul, cu formula executorie, prevazut de art. 269 din Codul de procedura civila, a devenit caduca.in plus, normele respective nu contin o prevedere imperativa, in sensul investirii cambiilor, biletelor la ordin si cecului cu formula executorie, stabilind doar instanta competenta pentru a efectua aceasta operatiune juridica.Or, conditiile de fond pentru investirea cu formula executorie si cazurile in care este necesara aceasta investire in vederea executarii silite sunt prevazute in Codul de procedura civila care, in noua reglementare excepteaza in mod expres de la investire, inscrisurile carora legea le recunoaste valoarea de titluri executorii.De altfel, formalitatea investirii cu formula executorie are ca efect doar confirmarea faptului ca titlul respectiv este susceptibil de a fi pus in executare silita, precum si inexistenta formala a eventualelor evenimente suspensive de executare silita. Dar, in cazul biletului la ordin, cambiilor si cecului, formula executorie este o simpla formalitate, deoarece in esenta lor, aceste titluri sunt titluri de creanta, intotdeauna susceptibile de a fi puse in executare silita, iar investirea lor cu formula executorie nu poate fi conditionata de existenta unui eventual eveniment suspensiv de executare silita, astfel de aspecte procesuale putand fi valorificate doar in procedura opozitiei la executare.Pe de alta parte, calificarea ca norma speciala a dispozitiilor art. 61 alin.3 din Legea nr. 58/1934, ale pct. 320 lit.d din Norma-cadru nr. 6/1994 si ale art. 53 alin.3 din Legea nr. 59/1934, se impunea instantelor sub aspectul raportului dintre norma generala si cea speciala, redat in adagiul „specialia generalibus derogant”, numai sub imperiul legii vechi de procedura.Aceasta intrucat, interpretarea coroborata a textelor art. 374 si 376, in redactarea anterioara modificarilor Codului de procedura civila prin Legea nr. 459/2006, conduce peremptoriu la concluzia conform careia investirea cu formula executorie era conditia necesara pentru ca atat hotararile, cat si inscrisurile sa poata fi puse in executare.Doar in contextul acestor texte, in redactarea anterioara Legii nr. 459/2006, dispozitiile din Legea nr. 58/1934 si Legea nr. 59/1934, referitoare la investirea cu formula executorie a cambiei, biletului la ordin si cecului, aveau caracterul unor norme speciale.Acest caracter a fost insa inlaturat, atunci cand, adoptandu-se Legea nr. 459/2006, printr-un articol separat, respectiv, art. 3741 din Codul de procedura civila, legiuitorul a inteles sa confere un regim juridic distinct inscrisurilor carora legea le recunoaste caracterul de titlu executoriu, in cazul acestora, punerea in executare fiind ingaduita fara investirea cu formula executorie.In prezenta unei astfel de dispozitii exprese, orice alte reglementari relative la reguli privind investirea cu formula executorie sunt lipsite de continutul lor special, deoarece regula din norma generala inlatura formalitatea investirii, deci obiectul exceptiei din norma speciala.La aceasta concluzie se ajunge si din interpretarea istorico-teleologica a dispozitiilor legale invocate, avand in vedere finalitatea urmarita de legiuitor la adoptarea acestor modificari, respectiv simplificarea procedurilor de executare, prin inlaturarea unor formalitati excesive, tendinta in dreptul european contemporan, finalitate ce se desprinde din ansamblul modificarilor intervenite in materia executarii silite prin Legea nr. 459/2006, dar si din coroborarea acestei interpretari cu principiul „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”.O atare finalitate se impune a fi acceptata nu numai in cazul cambiei, biletului la ordin si cecului, ci si in cazul contractului de credit bancar si a inscrisurilor autentice notariale. De altfel, acestea din urma, ca o consecinta a modificarii prevederilor art. 376 din Codul de procedura civila, nu mai sunt enumerate printre hotararile si inscrisurile supuse investirii cu formula executorie, intrucat, constatand creante certe si lichide au puterea unui titlu executoriu la data exigibilitatii lor (art. 66 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici si a activitatii notariale, cu modificarile ulterioare), astfel ca aceste titluri nu mai trebuie investite cu formula executorie.Prin urmare, inscrisurile enumerate, care constata o obligatie baneasca certa, lichida si exigibila sunt puse in executare silita prin cererea adresata direct executorului judecatoresc, fara a mai fi necesara parcurgerea procedurii judiciare necontencioase de investire cu formula executorie.

Norma tehnica nr. 4/2008 privind cecul si Norma tehnica nr. 5/2008 privind cambia si biletul la ordin.

In Monitorul Oficial, partea I, nr. 500 din 3 iulie 2008, au fost publicate Norma tehnica nr. 4/2008 privind cecul si Norma tehnica nr. 5/2008 privind cambia si biletul la ordin.Aceste Norme au fost elaborate ca urmare a recentelor modificari legislative intervenite in legislatia privind cecul, cambia si biletul la ordin.Norma nr. 4/2008 stabileste conditiile tehnice ce trebuie indeplinite de instrumentul de plata - cec.Astfel, pe langa stabilirea caracteristicilor de securitate ale cecului, sunt descrise urmatoarele categorii de cecuri: cecul certificat, cecul barat, cecul barat special, cecul circular, cecul de calatorie.In ceea ce priveste cambia si biletul la ordin, sunt stipulate dispozitii privitoare la rubricile care se regasesc pe acestea si se stabileste ca nicio mentiune nu se va afla la o distanta mai mica de 3 mm de oricare dintre marginile titlurilor de credit.De asemenea, pana la data de 31 august 2008 inclusiv, Banca Nationala a Romaniei si institutiile de credit vor putea elibera clientilor lor atat formulare de noua norma tehnica, cat si formulare prevazute de Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia si biletul la ordin.

Modificarile privind cecul, cambia si biletul la ordin

Senatul a adoptat, marti, legile de aprobare a Ordonantelor de urgenta nr. 38 si 39 din 2008, care au introdus posibilitatea procesarii automate a cecul, cambiei si biletului la ordin, pe langa procesarea manuala.
In forma adoptata de senatori, legile de aprobare nu au adus schimbari ale prevederilor OUG nr. 38/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 59/1934 asupra cecului si ale OUG nr. 39/2008 modificarea si completarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin. Acestea vor fi trimise pentru dezbatere, la Camera deputatilor, in calitate de for decizional. Actele normative emise de Guvern au adus completari care sa permita si procesarea automata a cecurilor, a cambiilor si a biletelor la ordin, pe langa procesarea manuala. Astfel, printre prevederile introduse se numara si reglementarea trunchierii, adica prezentarea electronica la plata a cecului, cambiei si biletului la ordin. Totodata, a fost definit mai clar cuprinsul semnaturilor deoarece sintagma "numele si prenumele sau firma celui care se obliga" era prea generala si nu corespundea cerintelor institutiilor de credit care proceseaza aceste instrumente. Aceasta modificare consfinteste ceea ce a fost agreat de utilizatorii de instrumente de debit de-a lungul timpului, fiind precizata cerinta privind "semnatura olografa a persoanei". OUG nr. 38/2008 elimina posibilitatea de postdatare, respectiv prezentarea la plata a unui cec care are completata o data a emiterii ulterioara datei prezentarii, deoarece, in acest caz, se asimileaza data emiterii cu o asa zisa „data a scadentei”, in conditiile in care cecul este un instrument de plata la vedere. In plus, actele normative emise de Guvern prevad eliminarea foii de prelungire (n.r. allonge) pe care se puteau inscrie girurile sau avalurile, pentru a nu fi necesara captarea si transmiterea, prin trunchiere, a imaginii acesteia, pe langa imaginea instrumentului de plata. Au fost eliminate, totodata, si referirile la verso-ul instrumentelor. In cazul procesarii centralizate electronice a instrumentelor de plata de debit de catre institutiile de credit, diferentierea termenlor de prezentare la plata a cecurilor in functie de locul emiterii si de locul platii, nu isi mai gaseste aplicabilitatea, astfel ca OUG nr.38/2008 a stabilit un termen de prezentare la plata unitar, de 15 zile. Prin noile reglementari, institutiile de credit nu sunt obligate sa aplice trunchierea, putand recurge la aceasta posibilitate de procesare numai daca au agreat acest lucru prin semnarea unor acorduri bilaterale, multilaterale sau prin semnarea contractului de participare la un sistem de plati. Astfel, trunchierea nu este obligatorie si nu produce efecte decat daca este agreata in mod formal de institutiile de credit implicate. Actele normative ale Guvernului prevad ca transmiterea informatiilor de plata si a imaginii intrumentelor de plata sa se realizeze astfel incat sa se asigure autenticitatea si integritatea, pentru a se elimina riscul de frauda prin modificarea continutului acestora.

    Infracţiunea cu cecuri prev.de art.84 din Legea nr:59/1934

    - articol publicat la data de 03.06.2008, sub imperiul vechiului Cod penal din 1968 -

 

A. Conţinutul infracţiunilor prev.de art.84 din Legea nr.59/1934:
În perioada interbelică a existat tendinţa de a se reglementa pe plan european utilizarea cecului, fiind adoptate legi în acest sens în mai multe ţări.
În România a fost adoptată Legea nr.59/934 asupra cecului, care era aproape identică cu legea similară din Italia. În această lege se reglementează aspecte referitoare la emiterea şi forma cecului, transmiterea cecului, avalul, plata, regresul în cazul neplăţii, anularea şi înlocuirea, prescripţia şi infracţiunile care au legătură cu folosirea cecului.
Infracţiunile sunt grupate în art.84 din Legea nr.59/1934 care prevede că:

„Se va pedepsi cu amendă de la 5.000-100.000 lei şi închisoare de la 6 luni pînă la 1 an, afară de cazul cînd faptul constituie un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă:
1. Oricine emite un cec fără a fi avut autorizarea trasului.2. Oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de disponibilul avut.3. Oricine emite un cec cu data falsă sau căruia îi lipseşte unul din elementele esenţiale arătate de alineatele 1, 2, 3 şi 5 al art. 1 şi art. 11.4. Oricine emite un cec contrar dispoziţiei ultimului alineat al art. 6.
Dacă în cazurile prevăzute de alineatele 2 şi 3 de mai sus, emitentul procura trasului disponibilul necesar mai înainte de prezentarea cecului, pedeapsa se reduce la jumătate. Cînd emiterea cecului se datorează unui fapt scuzabil, emitentul va fi apărat de pedeapsă”.

Elementele esenţiale la care se face referire constau în denumirea de cec trecută în însuşi titlul textului; ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani; numele celui care trebuie să plătească; arătarea datei şi locului emiterii; numele şi prenumele, firma şi semnătura celui care se obligă. Ultimul alineat din art.6 se referă la faptul că „cecul nu poate fi tras pentru contul unui terţ”.
În esenţă infracţiunile constau în: emiterea cecului fără să fi avut autorizarea trasului, emiterea cecului fără a avea la tras disponibilul suficient, emiterea cecului cu dată falsă, emiterea cecului căruia îi lipseşte un element esenţial sau care este emis în favoare atrăgătorului.

Modul realizării incriminării demonstrează că prin infracţiunile respective încearcă să se prevină emiterea cecurilor fără provizia necesară în contul bancar, sau completat în modalităţi care ar prejudicia beneficiarul.
Infracţiunea respectivă nu a fost abrogată în mod expres şi este asemănătoare cu infracţiunea prev.de art.215 alin.4 Cod penal. Între ele există însă şi unele deosebiri, astfel încât este important să se stabilească în care text se va încadra fiecare faptă.

B: Evoluţia practicii judiciare cu privire la infracţiunea prev. de art.84 alin.1 din Legea nr.59/1934
Înainte de introducerea art.215 alin.4 Cod penal, unele instanţe au apreciat că sunt aplicabile prev.art.84 alin.1 din Legea nr.59/1934, în concurs cu art.215 alin.1 şi 3 Cod penal.
Altă instanţă a stabilit că infracţiunile prevăzute de art.84 din Legea nr.59/1934 au fost abrogate implicit sub dublu aspect, din care primul se referă la faptul că articolul respectiv prevedea două pedepse principale cumulative (amenda şi închisoarea), spre deosebire de sistemul penal actual care prevede întrun mod alternativ una sau alta din aceste pedepse. Al doilea motiv a fost considerat acela al incriminării aceleaşi activităţi infracţionale de art.215 alin.4 Cod penal, care ar fi absorbit deci o parte din infracţiunile prevăzute de art.84 din Legea nr.59/1934. Parchetul a declarat apel, apoi recurs împotriva sentinţei respective, însă soluţia a fost menţinută de tribunal şi de curtea de apel.
Controversele referitoare la încadrarea juridică au existat şi la instanţe de nivele diferite, schimbându-se uneori încadrarea juridică sub aspectul eventualei abrogări a infracţiunii prev. de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934 . Astfel, tribunalul şi curtea de apel au considerat că emiterea cecurilor fără acoperire constituie infracţiunea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din legea nr.59/1934 în concurs cu infracţiunea prev. de art.282 Cod penal.

ICCJ a înlăturat prevederile referitoare la infracţiunea respectivă, stabilind că sunt incidente numai prevederile art.282 alin.1 şi 2 Cod penal.
Ca urmare a neacceptării de unele instanţe a existenţei infracţiunilor prevăzute de Legea nr.59/1934 , s-a dat numeroase soluţii de neurmărire penală în cauze de acest gen, cu motivarea că „emitentul cecului spera doar să fie alimentat contul în perioada următoare”, sau că, „îi comunicase beneficiarului că nu are disponibil în cont.”
În majoritatea soluţiilor de acest gen nu s-a avut în vedere alternativa reţinerii infracţiunilor prevăzute de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934, care nu este condiţionată de intenţia obţinerii unui câştig sau de neonorarea filei cec, având mai puţine cerinţe decât infracţiunea prev.de art.215 alin.4 Cod penal.
Instanţele au pronunţat uneori achitări pentru infracţiunea respectivă, motivându-se că prevederile art.84 din legea nr.59/1934 sunt abrogate implicit, datorită modului de sancţionare penală cu pedepse principale cumulative cât şi a modului diferit în care aceste fapte au fost incriminate în actualul Cod penal.
Aceste instanţe, inclusiv ICCJ au adoptat însă hotărâri de condamnare pentru infracţiuni prevăzute de art।83 din Legea nr।59/1934.

C. Opinii contradictorii privind infracţiunea prev.de ar.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934
Doctrina prezintă opinii la fel de contradictorii, susţinându-se uneori că între art.84 pct.2 din Legea nr.59/1934 şi art.215 alin.4 Cod penal există un concurs de texte, dar întrucât legea cecului prevede că dispoziţiile sale nu sunt aplicabile în caz de delict sancţionat cu pedeapsă mai mare, sunt incidente numai prev.art.215 alin.4 Cod penal.

Întro altă opinie se susţine că art.553 din Codul penal Carol al II-lea a abrogat infracţiunea prev.de art.84 din legea nr.59/1934 în limita scopului (folos material injust şi a cauzării unei pagube), dar nu contrazice articolul respectiv cu privire la emiterea cecului fără autorizaţie sau fără elemente esenţiale. Se apreciază că numai în aceste situaţii se poate aplica legea specială, pedeapsa fiind de la 6 luni la 1 an. Se concluzionează că ori de câte ori elementele de fapt se circumscriu laturii obiective ale infracţiunii din Codul penal Carol al II-lea şi mai ales actualului Cod penal, se va aplica textul legii generale. Pentru situaţii nereglementate aici cum ar fi emiterea cecului fără elemente esenţiale, se vor putea aplica prev.art.215 alin.1 şi 3 Cod penal, raportat la art.84 alin.1 pct.1,2,3 sau 4 din Legea nr.59/1934.
Examinarea atenta a textelor legale apărute succesiv şi interpretarea corectă a principiilor referitoare la abrogarea expresivă sau tacită, demonstrează însă că este în vigoare infracţiunea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din legea nr:59/1934.
Pentru susţinerea acestei opinii este relevant faptul că infracţiunea prevăzută de legea cecului est în pericol, întrucât nu necesită producerea unor consecinţe patrimoniale. Ea protejează numai relaţiile sociale referitoare la operaţiunile efectuate cu cecuri, pentru a asigura credibilitatea acestor instrumente de plată, cu rol deosebit în relaţiile comerciale. Precizările din ultima parte a alineatului 2 din acelaşi articol justifică această opinie întrucât fapta este pedepsită cu jumătate din cuantumul pedepsei chiar dacă „emitentul procură trasului disponibilul necesar înainte de prezentarea cecului”. În această alternativă beneficiarul nu suferă nicio pagubă, dar fapta este considerată totuşi infracţiune. Ultima parte al aceluiaşi text nu determină o altă interpretare , deşi prevede clauza apărării de pedeapsă „când emiterea cecului se datorează uni fapt scuzabil”. Această alternativă se referă de fapt numai la latura subiectivă, în sensul că emitentul este în eroare cu privire la disponibilităţile din contul său, din cauza efectuării succesive a mai multor plăţi sau a unor popriri făcute de bancă fără ştirea lui.
Includerea unor incriminări în codurile penale în anul 1937 şi anul 1996 nu justifică abrogarea infracţiunii iniţiale, întrucât cele ulterioare sunt infracţiuni de rezultat , cu alte elemente în latura subiectivă şi în latura obiectivă, constând în scopul de a obţine un folos material injust şi respectiv de a cauza o pagubă posesorului cecului. Sancţionarea mai severă a acestor infracţiuni îndeplineşte condiţia permisă de art.84. alin1, unde se prevede că dacă faptul constituie un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare se aplică acea pedeapsă. În această alternativă, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.84 pct.1 alin.2 din legea 59/1934 sunt absorbite de infracţiunea prevăzută de art.215 alin.4 Cod penal.
Nu se poate invoca nici faptul că infracţiunea prevăzută de art.84 pct.2 din legea nr.59/1934 a fost abrogată de art,601 alin.2 pct.9 din Codul penal din 1937, în care se face referire la abrogarea dispoziţiilor din legile speciale cu caracter penal care sunt în contradicţie cu dispoziţiile acelui cod, pentru că între cele două reglementări existau diferenţieri care le permiteau coexistenţa şi aplicabilitatea în funcţie de particularităţile fiecărei fapte.
Nu reprezintă un impediment nici faptul că legea nr.59/1934 prevedea cumulativ pedeapsa închisorii şi a amenzii, întrucât art.601 alin.3 din Codul penal din 1937 a stabilit că sancţiunile se execută după normele pedepselor echivalente în acel cod. Totodată, decretul nr:544/1953 a stabilit că se abrogă acele dispoziţii din codul penal şi din celelalte legi, care prevăd pedeapsa cu amendă corecţională, dacă această pedeapsă este cumulativă cu o pedeapsă privativă de libertate.
Un alt argument îl reprezintă faptul că Legea nr:59/1934 a fost modificată de mai multe ori, fără să se facă referire la art.84 alin.1 pct.2, deşi legiuitorul avea interesul şi prilejul să reglementeze explicit abrogarea unei prevederi legale de natură penală, dacă aprecia că aceasta este insuficientă.
Abrogarea acelui text de lege ar fi lăsat fără sancţiune faptele care ar eluda spiritul şi litera Legii nr.59/1934, întrucât cecul se bazează pe premisa existenţei disponibilului în contul bancar în momentul emiterii lui.
În doctrină se arată că activitatea de aplicare a dreptului vizează restabilirea ordinii de drept şi aplicarea sancţiunilor corespunzătoare celor care au încălcat-o.
Una din fazele judiciare a aplicării dreptului o constituie interpretarea textului în care a fost fixată norma juridică, astfel încât prin forma propoziţională să fie identificat unicul înţeles voit de legiuitor.
Prevederile art.3 alin.2 din legea nr.59/1934 sunt imperative sub aspectul condiţiilor emiterii cecului, stabilind că operaţiunea poate fi făcută numai dacă trăgătorul are disponibil în cont. Această cerinţă nu poate fi eludată prin acordul părţilor , pentru că norma legală este imperativă, iar cecul nu reprezintă un instrument de garantare a creanţelor şi nu este lăsat conţinutul său la latitudinea părţilor, ca în cazul altor acte juridice. Dacă părţile convin să accepte tranzacţia în alte condiţii decât cele stabilite de Legea nr.59/1934, au la dispoziţie varianta utilizării biletului la ordin, care nu prezintă restricţii legale sub aspectul preconstituirii provizionului.