Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, stabilind o regulă şi o excepţie. Regula este că „excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală”.[1]
Din redactarea alineatului întâi se poate observa că, „în privinţa procedurii de soluţionare legiuitorul pune pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile de fond.”[2] Excepţiile invocate trebuie să facă inutilă, în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii pentru a opera regula. Prin rezolvarea în prealabil a excepţiilor de procedură şi a celor de fond se pune capăt unui proces care presupune cheltuieli atât pentru părţile implicate, cât şi pentru stat, ca administrator al actului de justiţie.
Juecata propriu-zisă a excepţiilor procesuale trebuie realizată cu respectarea deplină a prevederilot art. 137 Codul de procedură civilă. Sunt de amintit regula de la alin. 1, excepţia de la alin. 2 şi punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra articolului în cauză.
Regula este aceea a soluţionării cu prioritate a excepţiilor procesuale, înainte de judecata pe fondul litigiului. Raţiunea ţine de respectarea principiului celerităţii proceselor civile în acord cu celelalte garanţii impuse de sistemul de drept. Procesului aflat în desfăşurare i se dă un final, o finalizare permanentă sau doar de moment fără ca fondul litigiului să fie analizat şi tranşat. Un nou demers, după îndreptarea neajunsurilor sesizate de instanţă în virtutea unei excepţii va avea şansele să ducă la realizarea scopului dorit.
Excepţia constă în judecarea concomitentă a excepţiilor şi a fondului. Ea este consacrată de cel de-al doilea alineat al art. 137 Codul de procedură civilă. Ca orice excepţie, soluţia este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu orice excepţie procesuală poate fi unită cu fondul.” Numai în cazul în care probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării fondului, instanţa poate dispune unirea excepţiei cu fondul. Chiar şi în ipostaza unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru intsnaţă. Dacă însă instanţa, rezolvând mai întâi excepţia, o respinge, probele în baza cărora a fost rezolvată excepţia (probe care sunt în legătură cu soluţionarea în fond a pricinii) rămân câştigate cauzei, urmând a se administra numi dovezile necedâsare soluţionării fondului pretenţiei (probe care nu su fost necesare şi pentru rezolvarea excepţiei).”[3]
Pentru a înţelege cum va rezolva instanţa de judecată problema art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă este util să considerăm următorul exemplu. Reclamantul A introduce o acţiune reală imobiliară în revendicare împotriva pârâtului B. Ultimul ridică prin întâmpinare excepţia procesuală de fond a lipsei calităţii procesuale active, susţinând că titlul invocat de A în susţinerea cererii sale este nul absolut – contractul prin care a cumpărat imobilul ce face obiectul litigiului este afectat de „fraus omnio corrumpit”. Pentru a şti dacă A a cumpărat în mod valabil imobilu, cu alte cuvinte, pentru a şri dacă A este titularul dreptului şi real şi, deci respectiva cerere este întemeiată se impune cercetarea aceleaşi probe: contractul de vânzare-cumpărare. Mijlocul de probă este comun atât pentru fond, cât şi pentru excepţia procesuală invocată. În aceste condiţii, instanţa investită va dispune unirea excepţiei cu fondul, făcând o singură verificare, un singur examen al contractului indicat. Dacă rezultă că excepţia este întemeiată, cererea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală, iar nu ca nefondată. Însă respingerea excepţiei (deci reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală) nu duce automat la admiterea cererii de chemare în judecată, soluţia fiind în funcţie şi de celelalte apărări.[4]
În considerarea aceluiaşi caracter de strictă interpretare şi aplicare a art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă trebuie să reţinem că după unirea excepţiei cu fondul şi administrarea probelor comune se revine la regula din alin. 1 astfel incât, după închiderea dezbaterilor, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei.[5]
„Excepţiile nu vor ăutea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze deâovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.” Acesta este textul integral al alin. 2 ce reprezintă excepţia de la alin. 1. considerăm că administrarea de dovezi „în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii” trebuie înţeleasă în sensul administrării unor ptobe comune, aptă să rezolve atât excepţia cât şi fondul. Totuşi o parte a doctrinei consideră să se impune unirea excepţiei cu fondul şi atunci când dovezile sunt strânsă legătură cu fondul pricinii.[6] Şi în practica anumitor instanţe de judecată există tendinţa de a se uni excepţia cu fondul şi atunci când probele nu sunt comune. „Această practică încalcă prevederile art. 137 Coduld e procedură civilă şi duce la o prelungire nejustificată a judecăţii în acele cazuri în care excepţia se admite. De altfel, unele excepţii ar trebui soluţionate, întotdeauna, înaintea fondului (excepţiile de litropendenţă, conexitae, competenţă), având în vedere scopul urmărit prin invocarea lor.”[7]
Cât priveşte poziţia doctrinală referitoare la dovezile ce sunt în strânsă legătură cu fondul se cuvine să subliniem că apinia majoritară respinge posibilitatea unirii lor cu fondul, deoarece unirea excepţiei cu fondul cauzii are un caracter excepţional, fapt pentru care instanţele de judecată trebuie să manifeste deosebita precauţie în adoptarea acestei soluţii, căci altminteri se ajunge cu uşurinţă la tergiversări inutile ale judecăţii.[8] Pe de altă parte, soluţia minoritară nu poate fi primită pentru că nu este clar ce se înţelege prin „excepţie” strâns legată de fondul pricinii, având în vedere că pot fi considerate în legătură cu fondul toate excepţiile de fond, iar aceasta nu înseamnă că ele ar trebui rezolvate odată cu fondul.[9]
Punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra art. 137 Coduld e procedură civilă reiese din Decizia nr. 64 din 20 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 249 din 2 iunie 1999. Curtea Constituţională a respins excepţia deneconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 137 Codul de procedură civilă, stabilind că prevederile celor 2 alineate nu contravon art. 21 din Constituţie şi nici altor dispoziţii constituţionale.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a motivat excepţia ridicată prin susţinerea că dispoziţiile art. 137 Codul de procedurpă civilă, care dau posibilitatea instanţei de judecată să respingă ca iandmisibilă, fără să judece fondul, o cauză în care este vorba despre drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale presoanei intereste, sunt contrare provederilor art. 21 alin. 1 din Constituţie.[10]
În răspunsul dat, Curtea a considerat că excepţia nu este întemeiată întrucât accesul liber la justiţie nu trebuie confundat cu procedurile judecătoreşti stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. 3 din Constituţie.[11] În cadrul „procedutii de judecată” sunt incluse şi rezolvările date excepţiilor invocate în cursul procesului, excepţii care pot di de procedură sau de fond.[12] Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează clar ordinea în cadrul judecăţii, iar nu întreaga problematică a excepţiilor. Textul asigură o legală administrare a justiţiei, referindu-se la situaţii ulterioare sesizării instanţei judecătoreşti şi se înscrie în spiritul principiilor constituţionaoe de dreptate şi justiţie.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procedural civil. Curs selective.Teste grilă.”, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 240;
[2] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 496;
[3] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;
[4] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;
[5] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 437, CSJ. sic. civ., dec. nr. 1332/2000, Pandectele române nr. 1/2001, p. 128;
[6] a se vedea D. Radu, G. Popoescu, op. cit. în R.R.D. nr. 9/1987, p. 52;
[7] idem 256, p. 241;
[8] I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, op. cit., p. 428, V.M. Ciobanu, “Tratat …” op. cit., vol. II, p. 124-125. A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit. p. 44;
[9] V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 241;
[10] art. 21 alin. 1 din Constituţie: “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”
[11] Art. 125 ali. 3: “Instanţele judecătoreşti”: Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.”
[12] I. Leş, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole.” Ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 429;
ACTIVITATE PUBLICISTICĂ: PUBLICAŢIILE MELE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE ŞI PAGINI WEB
Adresa: Birou mediator
Clic pe foto
NOUTĂȚI LEGISLATIVE, EVENIMENTE JURIDICE ȘI OPINII JURIDICE
19 ianuarie 2010
3 ianuarie 2010
CONTESTAREA AMENZII DE CIRCULATIE
Dintre toate sancţiunile contravenţionale, cea mai întâlnită este, fără dubii, amenda de circulaţie. În anul 2009, poliţiştii de la Politia Rutieră au constatat contravenţii diverse, începând cu depăşirea vitezei regulamentare, nepurtarea centurii de siguranţă şi consumul de băuturi alcoolice la volan. Este drept că de cele mai multe ori şoferi chiar calcă pe bec, însă există şi cazuri în care cei sancţionaţi nu au făcut nimic ilegal. Aceştia din urmă contestă în instanţă sancţiunea, care finalmente este anulată în mod fericit, în foarte multe dintre cazuri. Ce se întâmplă, însă, atunci când o persoană care într-adevăr a încălcat legea dă în judecată Poliţia Rutieră şi, mai mult decât atât, câştigă? Vina nu este a magistraţilor şi nici a conducătorului, ci aparţine exclusiv agentului de circulaţie care, din exces de zel sau din grabă nu procedează regulamentar la măsurătoarea cu aparatul radar, însă insistă pe sancţiune bazându-se pe naivitatea şoferilor. Cei care vor să conteste amenda primită trebuie să ştie că măsurătorile cu aparatul radar nu pot fi folosite ca probe în instanţă dacă fotografiile au fost făcute pe timp de ceaţă iar culoarea, numărul maşinii şi chipul şoferului nu pot fi determinate cu exactitate. De asemenea, în cazul în care aparatul radar este unul de tip staţionar, iar înregistrarea se face în mişcare, sau atunci când sunt mai multe maşini, culoarea, numărul sau şoferul nu pot fi evidenţiaţi în fotografia probă. Mai mult, pe poză trebuie să apară numaidecât data şi ora la care a fost făcută măsurarea vitezei, sensul de deplasare al autoturismului şi faptul că a fost făcută autotestarea radarului. Aceasta din urmă se face automat la fiecare pornire a aparatului, timp în care în colţul din dreapta jos a înregistrării video sau foto apare litera “T”. Dacă fotografia în care aţi fost surprins circulând cu o viteză mai mare decât cea permisă conţine acest simbol, atunci nu poate fi acceptată ca probă în instanţă pentru că radarul nu era regolat în momentul folosirii. O altă hibă a aparatelor de radar staţionare este aceea că ele nu pot fi amplasate în apropierea surselor de radiaţii electromagnetice, cum ar fi stâlpii de înaltă tensiune, de radio, televiziune sau telefonie mobilă. Este drept că atunci când este prins de radar conducătorul nu are dreptul să solicite fotografia pentru a putea observa toate cele menţionate mai sus, însă el poate solicita agentului certificatul de omologare al radarului, buletinul de verificare metrologică şi autorizaţia de operator radar. În cazul în care acesta nu le are, şi acest lucru se va menţiona în procesul verbal la rubrica “Alte menţiuni”.
Cum contestăm procesul verbal?
În cazul în care credeţi că aparatul radar nu îndeplinea una dintre condiţiile menţionate mai sus atunci când aţi fost sancţionat şi vreţi să sesizaţi instanţa de judecată, acest demers nu necesită numaidecât prezenţa dumneavoastră acolo. Puteţi trimite petiţia prin poştă şi să solicitaţi confirmare de primire. Plângerea se adresează Judecătoriei de le lângă locul în care s-a produs evenimentul. Termenul limită de contestare a amenzii este de maximum 15 zile de la data la care a fost întocmit procesul verbal. La contestaţie trebuie anexat copie după actul de identitate şi după amendă, plângere împotriva procesului verbal şi, opţional, memoriu împotriva poliţistului. Toate aceste documente trebuie prezentate în două exemplare. Cele mai frecvente motive folosite în instanţă impotriva procesului verbal de contraventie sunt: neprezentarea probei radar, nemenţionarea distanţei faţă de indicatorul care interzice oprirea sau staţionarea, nemenţionarea numărului imobilului în faţa căruia a fost oprit autoturismul, nemenţionarea motivelor pentru care s-a întocmit procesul verbal sau a obiecţiilor contravenientului, lipsa semnăturii agentului constatator sau a menţiunilor legate de gradul şi funcţia acestuia sau stabilirea sancţiunii fără a defini contravenţia. În general, cei care contestă sancţiunea primită sunt şoferii care, pe lângă amendă, primesc măsura complementară de suspendare a permisului de conducere
Ce trebuie să facă agentul?
Sancţiunile contravenţionale se aplică numai de către agenţii constatatori. În cazul în care sunteţi oprit în trafic de un poliţist, acesta trebuie să vină în dreptul portierei şoferului, să salute, să se prezinte şi să solicite actele pe un ton respectuos. Dacă şoferul nu are asupra sa documetele care i se cer (actul de identitate, permisul de conducere, atestatul profesional - talonul maşinii şi asigurarea RCA), poliţistul va face verificarea datelor prin staţia radio. De asemenea, poliţistul trebuie să-i comunice conducătorului auto motivul pentru care a fost oprit şi abaterea comisă, precum şi faptul că trebuie să rămână în maşină până la completarea actelor de constatare. Odată terminat controlul, poliţistul va înapoia şoferului toate actele, în cazul în care contravenţia nu presupune reţinerea vreunuia dintre ele. Pentru ca procesul verbal să fie valabil, obligatoriu pe el trebuiesc înscrise numele, prenumele, gradul, funcţia şi instituţia în cadrul căreia lucrează agentul constatator, numele şi prenumele dumneavoastră, vârsta, adresa, ocupaţia precum şi descrierea detaliată a abaterii comise. Aceste date trebuie completate numaidecât de agentul constatator. Dacă refuzaţi să semnaţi procesul verbal, poliţistul trebuie numaidecât să caute un martor.
La Iaşi, gradul de câştigare al sancţiunilor atacate de şoferi în instanţă este de peste 50%.
Cum contestăm procesul verbal?
În cazul în care credeţi că aparatul radar nu îndeplinea una dintre condiţiile menţionate mai sus atunci când aţi fost sancţionat şi vreţi să sesizaţi instanţa de judecată, acest demers nu necesită numaidecât prezenţa dumneavoastră acolo. Puteţi trimite petiţia prin poştă şi să solicitaţi confirmare de primire. Plângerea se adresează Judecătoriei de le lângă locul în care s-a produs evenimentul. Termenul limită de contestare a amenzii este de maximum 15 zile de la data la care a fost întocmit procesul verbal. La contestaţie trebuie anexat copie după actul de identitate şi după amendă, plângere împotriva procesului verbal şi, opţional, memoriu împotriva poliţistului. Toate aceste documente trebuie prezentate în două exemplare. Cele mai frecvente motive folosite în instanţă impotriva procesului verbal de contraventie sunt: neprezentarea probei radar, nemenţionarea distanţei faţă de indicatorul care interzice oprirea sau staţionarea, nemenţionarea numărului imobilului în faţa căruia a fost oprit autoturismul, nemenţionarea motivelor pentru care s-a întocmit procesul verbal sau a obiecţiilor contravenientului, lipsa semnăturii agentului constatator sau a menţiunilor legate de gradul şi funcţia acestuia sau stabilirea sancţiunii fără a defini contravenţia. În general, cei care contestă sancţiunea primită sunt şoferii care, pe lângă amendă, primesc măsura complementară de suspendare a permisului de conducere
Ce trebuie să facă agentul?
Sancţiunile contravenţionale se aplică numai de către agenţii constatatori. În cazul în care sunteţi oprit în trafic de un poliţist, acesta trebuie să vină în dreptul portierei şoferului, să salute, să se prezinte şi să solicite actele pe un ton respectuos. Dacă şoferul nu are asupra sa documetele care i se cer (actul de identitate, permisul de conducere, atestatul profesional - talonul maşinii şi asigurarea RCA), poliţistul va face verificarea datelor prin staţia radio. De asemenea, poliţistul trebuie să-i comunice conducătorului auto motivul pentru care a fost oprit şi abaterea comisă, precum şi faptul că trebuie să rămână în maşină până la completarea actelor de constatare. Odată terminat controlul, poliţistul va înapoia şoferului toate actele, în cazul în care contravenţia nu presupune reţinerea vreunuia dintre ele. Pentru ca procesul verbal să fie valabil, obligatoriu pe el trebuiesc înscrise numele, prenumele, gradul, funcţia şi instituţia în cadrul căreia lucrează agentul constatator, numele şi prenumele dumneavoastră, vârsta, adresa, ocupaţia precum şi descrierea detaliată a abaterii comise. Aceste date trebuie completate numaidecât de agentul constatator. Dacă refuzaţi să semnaţi procesul verbal, poliţistul trebuie numaidecât să caute un martor.
La Iaşi, gradul de câştigare al sancţiunilor atacate de şoferi în instanţă este de peste 50%.
14 septembrie 2009
Contestatia la executare
Contestatia la executare:
(acest text a fost preluat de pe internet)
Contestatia la executare este reglementata prin disp. cu caracter general cuprinse in codul de procedura civila, art. 399-404 C. proc. civ. Actele de executare silita trebuie sa fie indeplinite cu stricta respectare a prevederilor legale, spre a nu se prejudicia drepturile partilor sau ale altor persoane. Pentru a se asigura desfasurarea legala a procedurii de executare silita s-a creat contestatia la executare, mijlocul procedural prin care partile sau tertele persoane vatamate prin executare, se pot plânge instantei competente, in scopul de a obtine desfiintarea actelor ilegale de executare. Astfel, in art. 399 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. se prevede principiul general ca impotriva executarii silite, precum si impotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare, iar teza a II-a a aceluiasi alineat precizeaza ca se poate face contestatie, daca nu s-a utilizat procedura prevazuta la art. 2811, si in cazul in care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum si in cazul in care organul de executare refuza sa indeplineasca un act de executare in conditiile prevazute de lege, textul precizând in alin. (2) ca "nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita insasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal".
Contestatia la executare este, asadar, in principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare silita, o "plângere" specifica acestei proceduri, prin care se obtine anularea sau indepartarea unor acte de executare ori uneori chiar si anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu. Ea nu trebuie confundata cu contestatia in anulare, reglementata de art. 317 si urm. C. proc. civ., cale de atac extraordinara, prin care se poate obtine, in conditiile legii, anularea unei hotarâri irevocabile.
Cu privire la subiectele contestatiei la executare, trebuie sa precizam ca ea poate fi exercitata, in primul rând, de partile direct interesate, in procedura de executare ¬ debitorul urmarit si creditorul urmaritor, iar in cadrul executarii prin poprire si de catre tertul poprit, devenit parte in procedura de executare.
Dar, contestatia poate fi folosita si de persoanele straine de raportul juridic dintre parti - tertii vatamati printr-o masura gresita sau ilegala de executare - ca, de pilda, sotul caruia i se urmaresc bunurile proprii pentru o datorie a celuilalt sot sau persoana careia, locuind in acelasi apartament cu debitorul, i se urmareste mobila, crezându-se ca apartine debitorului.
Pe când partile au la dispozitie numai contestatia la executare, tertii vatamati isi pot apara dreptul lor, dupa caz, si pe calea unei actiuni principale in revendicare sau pe calea unei actiuni posesorii.
Pozitia speciala a tertilor contestatori a determinat pe unii autori sa imparta contestatiile in contestatii incidente, daca ele privesc partile care au luat parte la procesul principal, si contestatii principale, facute de persoane care nu au luat parte la proces sau la incheierea actului ce se executa, cu alte cuvinte contestatiile tertilorl. Socotim insa ca art. 399 C. proc. civ. trebuie interpretat mai degraba in sensul ca este contestatie principala orice plângere prin care partea interesata sau tertul sesizeaza direct instanta si declanseaza, ca obiect nemijlocit, controlul ei.
Dupa cum am mai aratat, atât partea cât si tertul trebuie sa justifice un interes propriu, pentru a putea folosi calea contestatiei, precum si calitatea procesuala, iar principiul transmisiunii calitatii procesuale se aplica si in cazul contestatiei la executare.
Contestatia la executarea poate fi introdusa si de procuror, in cadrul drepturilor ce-i sunt conferite prin art. 45 C. proc. civ. Contestatia exercitata de procuror va primi o calificare sau alta, in ce priveste natura sa juridica dupa cum vizeaza neregularitati privind executarea sau scoaterea de sub urmarire a unui bun ce nu apartine debitorului, ci tertului in favoarea caruia a introdus contestatia. Instanta sesizata cu contestatia procurorului este obligata sa introduca in proces toate partile direct interesate, care au participat sau trebuiau sa participe la procedura de executare.
Din textul art. 399 C. proc. civ. rezulta in ce poate consta obiectul contestatiei.
In cadrul primei categorii, denumita in practica contestatia la executare propriu-zisa, se poate contesta executarea silita insasi precum si orice act de executare, cerându-se chiar anularea intregii executari. In principiu insa, pe cale de contestatie la executare, nu se poate cere anularea insasi a titlului executoriu.
Astfel, contestatiile la executarea propriu-zisa pot avea ca temei: anularea incheierii prin care s-a incuviintat executarea, alegerea procedurii executionale; prescriptia dreptului de a cere executarea silital sau perimarea unor acte de executare; vicii de forma ale titlului executoriu sau ale altor acte de executare, ca de pilda ale somatiei de plata si publicatiilor de vânzare; nerespectarea termenelor; incalcarea oricaror forme in cadrul executarii silite; ordinea de urmarire a bunurilor sau urmarirea unor bunuri care, potrivit legii nu pot fi urmarite; depasirea limitei in care vor fi urmarite veniturile; modul in care se desfasoara activitatea executionala; neopozabilitatea titlului executoriu fata de o terta persoana, cu drepturi proprii asupra obiectului urmarit); urmarirea unor bunuri apartinând altor persoane decât debitorului; invocarea compensatiei legale; eventuale alte motive de nulitate a executarii silite. In sfârsit s-a admis si atac are a pe calea contestatiei la executare a unor acte frauduloase sau intocmite in dispretul drepturilor legitime ale persoanelor interesate. Astfel, a putut fi anulat pe calea contestatiei la executare un act de vânzare care, desi transcris mai intâi, s-a dovedit a fi fost intocmit fraudulos, pentru a vatama drepturile dobânditorului, care si-a transcris actul mai târziu5. Tot astfel, s-a hotarât ca moste¬ nitorul care nu a fost chemat la partajul succesoral are posibilitatea sa ceara contes¬ tarea partajului, pe calea contestatiei la executare, pentru inopozabilitatea titlului, când ceilalti mostenitori vor sa-I urmareasca pentru predarea unor bunuri ce le-au fost atribuite prin hotarârea de partal
De asemenea, contestatia se poate face si in cazul in care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea si aplicarea titlului executoriu, dar numai daca nu s-a utilizat in prealabil procedura prevazuta de art. 2811 C. proc. civ.7, fiind denumita in practica contestatia la titlu.
In cadrul acestei a doua categorii se contesta insusi titlu executoriu, dar nu in ce priveste validitatea sa in fond, ci numai intelesul, intinderea si aplicarea sa. Titlul nefiind suficient de clar, este necesara lamurirea sa, in vederea executarii corecte, partile - de obicei debitorul - nefiind de acord cu modul in care s-ar putea face executarea in temeiul acelui titlu. De pilda, terenul ce trebuie predat nu este suficient de bine identificat ori bunurile ce trebuie predate nu sunt specificate. Prin urmare, contestatia la titlu poate viza numai masurile luate de instanta si cuprinse in dispozitivul hotarârii , iar nu si solutionarea unor capete de cereri, formulate de parti si ramase nerezolvate ori rejudecarea cauzei si schimbarea hotarârii3.
Contestatia la titlu era mai rara in practica. Dar chiar daca in prezent se intâlneste mai frecvent, de obicei prin intermediul ei se invoca motive care urmaresc modificarea titlului executoriu.
In sfârsit, dupa modificarea art. 399 prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, se mai poate retine un al treilea fel de contestatie la executare si anume contestatia impotriva refuzului organului de executare de a indeplini un act de executare in conditiile prevazute de lege. Pentru a da posibilitatea exercitarii acestei contestatii, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 stabileste ca in cazul refuzului executorului de a indeplini un act sau de a indeplini o executare silita, daca partile staruie in cererea de indeplinire a actului, executorul judecatoresc este obligat sa motiveze refuzul in termen de cel mult 5 zile de la data refuzului.
Indiferent de felul contestatiei, in mod constant s-a decis ca, pe aceasta cale nu se poate modifica sau anula hotarârea pusa in executare6. Instanta care rezolva contestatia se limiteaza sa cerceteze daca actele de executare se realizeaza cu respectarea dispozitiilor legale privind executarea silita, sau, când este cazul, stabileste intinderea si intelesul dispozitivului ce se executa!. Singurele aparari de fond care pot fi invocate sunt cele care vizeaza cauze de stingere a obligatiei intervenite dupa ramânerea definitiva a hotarârii. Astfel, daca se invoca stingerea datoriei prin plata pot fi luate In considerare numai platile intervenite dupa eliberarea titlului executoriu.
Platile anterioare, daca nu au fost invocate cu ocazia procesului, ar putea justifica eventual introducerea unei cai extraordinare de atac contra hotarârii, nu Insa o contestatie la executare!. La fel, nu s-ar putea invoca pe calea contestatiei la executare, stingerea prin lege a creantei intervenite Inainte de a se pronunta hotarâre a de fond; o asemenea stingere ar putea deschide dreptul la contestatie numai daca ar fi intervenit dupa pronuntarea hotarârii, operând ca o plata primita de creditor dupa obtinerea titlului executoriu.
Sunt desigur situatii In care contestatorul, In apararea drepturilor sale, poate pune In discutie validitatea titlului, cerând stabilirea nevalabilitatii titlului ce se executa Impotriva sa, dar nu este vorba de repunerea in discutie a fondului dreptului. Sa presupunem ca s-a pus In executare o hotarâre care nu a fost Investita cu formula executorie. Instanta nu poate anula hotarârea ca atare, ci poate constata numai neva¬ labilitatea titlului sub raportul executarii silite si, admitând contestatia, sa anuleze actele de executare. Ea nu poate Insa sa pronunte anularea Insasi a titlului, fiindca instanta de judecata a contestatiei la executare nu are aceasta cadere.
Daca aceasta solutie este ferma in cazul hotarârilor care emana de la organele cu activitate jurisdictionala si deci in fata carora au avut loc dezbateri contradictorii, ea trebuie nuantata in cazul altor titluri executorii. S-a decis astfel ca, in cazul titlurilor care nu provin de la organe de jurisdictie, debitorul are dreptul sa invoce, pe calea contestatiei, toate apararile de fond referitoare la existenta, intinderea si valabilitatea creanteil• In literatura2 s-a subliniat insa, pe buna dreptate, ca aceasta posibilitate exista numai in masura in care legea nu deschide celui interesat o cale speciala, cum ar fi, de exemplu, actiunea in anulare impotriva actului autentificat de notaml public si care in conditiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, constituie titlu executoriu. Aceasta solutie a doctrinei si practicii judiciare a fost consacrata printr-o dispozitie expresa, in art. 399 alin. (3) C. proc. civ., dupa recenta modificare a codului prin Ordonanta de urgenta nr. 138/20003. Intr-adevar, potrivit acestei dispozitii legale: "In cazul in care executarea silita se face in temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanta judecatoreasca, se pot invoca in contestatia la executare aparari de fond impotriva titlului executori, daca legea nu prevede, In acest scop, o alta cale de atac.
Formula "instanta judecatoreasca" folosita de art. 399 alin. (3) ar putea duce la concluzia ca textul nu are In vedere si hotarârile altor organe de jurisdictie, dar fun¬ damentul solutiei legislative ne obliga sa apreciem ca prin "instanta judecatoreasca" in acest caz trebuie sa Intelegem nu numai instantele prevazute de Legea nr. 304/2004, ci orice organ cu activitate jurisdictionala, care pronunta hotarâri in urma unor dezbateri contradictorii. Mai potrivit ar fi fost sa se foloseasca notiunea de instanta.
Natura juridica a contestatiei la executare
Pornind de la textul art. 399 C. proc. civ., potrivit caruia "Impotriva executarii silite si impotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare" se pare, la prima vedere, ca ar fi vorba despre o cale generala de atac impotriva actelor de executare silita, care poate fi folosita pentru valorificarea oricarei nemultumiri vizând executarea silita si de catre orice parte interesata.
Caracterizarea contestatiei ca o cale de atac este intemeiata, daca este vorba despre contestatia uneia din parti. Debitorul se poate plânge de luarea unor masuri asiguratorii, de nerespectarea unor anumite termene prohibitive, de urmarirea unor bunuri exceptate de la urmarire, iar creditorul se poate plânge ca organul de execu¬ tare nu a extins urmarirea asupra unor bunuri ale debitorului mai usor valorificabile decât cele urmarite etc.
Când insa contestatia este introdusa de o terta persoana, care pretinde scoaterea de sub urmarire a bunurilor sale, urmarite gresit, ca fiind ale debitorului, ne aflam in fata unei adevarate actiuni de scoatere de sub urmarire, o actiune de "escindare", care nu are caracterul unei simple plângeri. Tertul cere sa se constate ca bunul este al sau, ca deci urmarirea este gresit indreptata sau, daca bunul nu se afla in posesia sa, tertul il revendica cu ocazia executarii silite de la cel care a ajuns pe nedrept in posesia bunului. Tertul proprietar al bunului urmarit angajeaza astfel un adevarat litigiu petitoriu cu privire la proprietatea bunului, in cadrul caruia se pune in discutie si trebuie sa faca dovada dreptului de proprietatel.
Desi alin. (1) al art. 402 C. proc. civ., prin trimiterea pe care o face la procedura prevazuta pentru judecata in prima instanta, care se aplica in mod corespunzator, realizeaza o larga asimilare a contestatiei la executare cu actiunea, in practica noastra judiciara, aceasta problema nu a primit insa solutie unitara, cu toate ca, judecând dupa evolutia practicii instantei supreme, caracterul de actiune al contestatiei tertului apare din ce in ce mai evident. Problema naturii juridice a contestatiei s-a pus indeosebi in legatura cu admisibilitatea actiunii in constatare. Daca contestatia la executare este socotita cale de atac, atunci poate fi admisa actiunea in constatare, in lipsa unei actiuni in realizare. Daca insa contestatia este privita ca o actiune in revendicare, adica in realizarea dreptului insusi, partea indreptatita a folosi contestatia nu mai are acces la actiunea in constatare. De multi ani aceasta este interpretarea instantei supreme.
Competenta pentru solutionarea contestatiei la executareSub raportul competentei pentru solutionarea contestatiei la executare sunt necesare anumite distinctii dupa obiectul contestatiei, dupa caracterul titlurilor executorii si, dupa cum, in cazul hotarârilor judecatoresti, ele au fost pronuntate in tara sau in strainatate.
A. Hotarâri ale instantelor judecatoresti pronuntate in tara:Reglementarea de baza privind competenta instantelor de a solutiona contestatiile la executare, atât competenta materiala, cât si cea teritoriala, este cuprinsa In alin. (1) si (2) al art. 400 C. proc. civ., In care se prevede ca: ,,(1) Contestati a se introduce la instanta de executare!. (2) Contestatia privind lamurirea intelesului, intinderii sau aplicarii titlului executoriu se introduce la instanta care a pronuntat hotarârea ce se executa2• Daca o asemenea contestatie vizeaza un titlu executoriu ce nu emana de la un organ de jurisdictie, competenta de solutionare apartine instantei de executare".
Toate incidentele sau contestatiile ce s-ar ridica asupra urmaririi insasi, precum si contestati a impotriva refuzului organului de executare de a indeplini un act de executare, se vor indrepta la instanta care executa hotarârea.
Contestatia la titlu se indreapta, asadar, la instanta care l-a emis, deci practic este posibil ca o asemenea contestatie sa fie rezolvata de judecatorie, tribunal, curte de apel sau Inalta Curte de Casatie si Justitie, iar contestatiile la executarea propriu-zisa, la instanta in circumscriptia careia se executa titlul executoriu.
Intr-adevar, contestatia la titlu purtând asupra intelesului, intinderii si aplicarii dispozitivului, cea mai In masura sa dea aceasta lamurire este desigur instanta care a pronuntat hotarârea. Daca din motive de operativitate, investirea cu formula executorie a fost data pentru toate hotarârile - atât cele ramase definitive in prima instanta, cât si cele ramase definitive in instanta de apel ori irevocabile in instanta de recurs - In competenta primei instante, reglementarea nu poate schimba cu nimic Imprejurarea ca atunci când hotarârea definitiva a fost data de instanta de apel si hotarârea irevocabila de instanta de recurs, acestea din urma sunt competente a solutiona contestatia la titlu, in sensul legii, si nu ar fi cu putinta ca instanta inferioara sa fie chemata sa lamureasca hotarârea de fond definitiva sau irevocabila a instantei superioare.
Cât priveste masurile de executare, instanta In circumscriptia careia se face executarea, de cele mai multe ori de catre organul de executare din circumscriptia sa, este cea mai In masura pentru a rezolva asemenea cereri.
Sub aspectul competentei teritoriale se pune problema de a sti care dintre judecatorii va fi competenta sa solutioneze contestatia la executare. In conformitate cu art. 373 C. proc. civ., instanta de executare este judecatoria in circumscriptia careia se face executarea (in afara cazurilor in care legea ar dispune altfel). Iar potrivit art. 373 alin. (1), hotarârile judecatoresti si celelalte titluri executorii se executa de catre executorul judecatoresc din circumscriptia judecatoriei in care urmeaza sa se efectueze executarea ori in cazul urmaririi bunurilor, de catre executorul judecatoresc, din circumscriptia judecatoriei in care se afla acestea. Daca bunurile urmaribile se afla in circumscriptiile mai multor judecatorii, este competent oricare dintre executorii judecatoresti care functioneaza pe lânga acestea.
De multe ori, aceeasi judecatorie are competenta pentru ambele contestatii, propriu-zisa si la titlu. De obicei debitorul pârât in procesul de fond are bunurile sale la domiciliul sau, primeste venitul din munca in localitatea unde domiciliaza, ori are anumite bunuri in circumscriptia teritoriala a judecatoriei de la domiciliu. Sunt insa si cazuri când executarea trebuie sa se faca prin comisie rogatorie, in circumscriptia unei alte instante. De pilda, hotarârea pronuntata la instanta domiciliului debitorului trebuie sa se execute la locul unde se afla imobilul acestuia. In acest caz executarea efectuându-se prin executorul unei alte instante decât aceea de la care emana titlul executoriu, contestatia la executare propriu-zisa trebuie adresata instantei in circumscriptia careia se savârseste executarea, iar contestatia la titlu, instantei de la care emana hotarârea. Pe de alta parte, exista si popriri, a caror Infiintare se dispune de instanta de fond având si un regim special in privinta contestatiei la executare. Astfel, In poprirea pe salariu, pentru pensii de intretinere, reglementata de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., orice contestatie, indiferent daca ea poarta asupra titlului sau asupra masurilor de executare, trebuie adresata instantei de fond, care a dispus, din oficiu, infiintarea popririi, adica numai instantei care a judecat fondul procesului si a stabilit pensia de intretinere 1.
B. Hotarâri ale instantelor judecatoresti pronuntate in strainatate:
Am aratat anterior ca se pot pune in executare pe teritoriul tarii noastre si hotarâri pronuntate In alte tari, dupa cum s-a Incuviintat, in prealabil, de catre un tribunal român, executarea lor printr-o hotarâre de executor. Competenta de a solutiona contestatia la executare propriu-zisa apartine tot judecatoriei, ca instanta de executare. Dar, in situatia in care este vorba de intelesul, intinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotarâri straine, interpretarea acesteia, in lipsa unei prevederi contrare intr-un acord cu tara de origine, poate fi facuta numai de instanta straina care a pronuntat-o. Instanta de exequatur româna este competenta sa lamureasca numai propria hotarâre prin care a solutionat cererea de incuviintare a executarii hotarârii straine.
C. Titluri executorii altele decât hotarârile judecatoresti:
Problema competentei de judecare a contestatiei se ridica si in legatura cu asemenea titluri si este necesar sa se faca mai multe distinctii.
Când titlurile emana tot de la organele jurisdictionale, trebuie sa se aplice, in general aceleasi principii ca pentru hotarârile judecatoresti. Interpretarea si lamurirea dispozitivului trebuie lasata pe seama organului jurisdictional de la care emana hotarârea, in forma admisa de legea speciala, care ii reglementeaza activitatea, sau in aplicarea, prin analogie, a normei generale din art. 400 alin. (2) C. proc. civ. Contestatiile la executarea propriu-zisa se vor adresa insa numai instantei de executare.
In cazul tuturor celorlalte titluri care nu emana de la organe jurisdictionale, con¬ testatia la executare se va introduce Intotdeauna la instanta de executare, iar daca s-ar ivi dificultati cu privire la intelesul titlului, nimic nu se opune ca, presupunând ca instanta nu le poate Inlatura, sa se ceara lamuriri organului de la care emana titlul.
(acest text a fost preluat de pe internet)
Contestatia la executare este reglementata prin disp. cu caracter general cuprinse in codul de procedura civila, art. 399-404 C. proc. civ. Actele de executare silita trebuie sa fie indeplinite cu stricta respectare a prevederilor legale, spre a nu se prejudicia drepturile partilor sau ale altor persoane. Pentru a se asigura desfasurarea legala a procedurii de executare silita s-a creat contestatia la executare, mijlocul procedural prin care partile sau tertele persoane vatamate prin executare, se pot plânge instantei competente, in scopul de a obtine desfiintarea actelor ilegale de executare. Astfel, in art. 399 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. se prevede principiul general ca impotriva executarii silite, precum si impotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare, iar teza a II-a a aceluiasi alineat precizeaza ca se poate face contestatie, daca nu s-a utilizat procedura prevazuta la art. 2811, si in cazul in care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum si in cazul in care organul de executare refuza sa indeplineasca un act de executare in conditiile prevazute de lege, textul precizând in alin. (2) ca "nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita insasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal".
Contestatia la executare este, asadar, in principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare silita, o "plângere" specifica acestei proceduri, prin care se obtine anularea sau indepartarea unor acte de executare ori uneori chiar si anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu. Ea nu trebuie confundata cu contestatia in anulare, reglementata de art. 317 si urm. C. proc. civ., cale de atac extraordinara, prin care se poate obtine, in conditiile legii, anularea unei hotarâri irevocabile.
Cu privire la subiectele contestatiei la executare, trebuie sa precizam ca ea poate fi exercitata, in primul rând, de partile direct interesate, in procedura de executare ¬ debitorul urmarit si creditorul urmaritor, iar in cadrul executarii prin poprire si de catre tertul poprit, devenit parte in procedura de executare.
Dar, contestatia poate fi folosita si de persoanele straine de raportul juridic dintre parti - tertii vatamati printr-o masura gresita sau ilegala de executare - ca, de pilda, sotul caruia i se urmaresc bunurile proprii pentru o datorie a celuilalt sot sau persoana careia, locuind in acelasi apartament cu debitorul, i se urmareste mobila, crezându-se ca apartine debitorului.
Pe când partile au la dispozitie numai contestatia la executare, tertii vatamati isi pot apara dreptul lor, dupa caz, si pe calea unei actiuni principale in revendicare sau pe calea unei actiuni posesorii.
Pozitia speciala a tertilor contestatori a determinat pe unii autori sa imparta contestatiile in contestatii incidente, daca ele privesc partile care au luat parte la procesul principal, si contestatii principale, facute de persoane care nu au luat parte la proces sau la incheierea actului ce se executa, cu alte cuvinte contestatiile tertilorl. Socotim insa ca art. 399 C. proc. civ. trebuie interpretat mai degraba in sensul ca este contestatie principala orice plângere prin care partea interesata sau tertul sesizeaza direct instanta si declanseaza, ca obiect nemijlocit, controlul ei.
Dupa cum am mai aratat, atât partea cât si tertul trebuie sa justifice un interes propriu, pentru a putea folosi calea contestatiei, precum si calitatea procesuala, iar principiul transmisiunii calitatii procesuale se aplica si in cazul contestatiei la executare.
Contestatia la executarea poate fi introdusa si de procuror, in cadrul drepturilor ce-i sunt conferite prin art. 45 C. proc. civ. Contestatia exercitata de procuror va primi o calificare sau alta, in ce priveste natura sa juridica dupa cum vizeaza neregularitati privind executarea sau scoaterea de sub urmarire a unui bun ce nu apartine debitorului, ci tertului in favoarea caruia a introdus contestatia. Instanta sesizata cu contestatia procurorului este obligata sa introduca in proces toate partile direct interesate, care au participat sau trebuiau sa participe la procedura de executare.
Din textul art. 399 C. proc. civ. rezulta in ce poate consta obiectul contestatiei.
In cadrul primei categorii, denumita in practica contestatia la executare propriu-zisa, se poate contesta executarea silita insasi precum si orice act de executare, cerându-se chiar anularea intregii executari. In principiu insa, pe cale de contestatie la executare, nu se poate cere anularea insasi a titlului executoriu.
Astfel, contestatiile la executarea propriu-zisa pot avea ca temei: anularea incheierii prin care s-a incuviintat executarea, alegerea procedurii executionale; prescriptia dreptului de a cere executarea silital sau perimarea unor acte de executare; vicii de forma ale titlului executoriu sau ale altor acte de executare, ca de pilda ale somatiei de plata si publicatiilor de vânzare; nerespectarea termenelor; incalcarea oricaror forme in cadrul executarii silite; ordinea de urmarire a bunurilor sau urmarirea unor bunuri care, potrivit legii nu pot fi urmarite; depasirea limitei in care vor fi urmarite veniturile; modul in care se desfasoara activitatea executionala; neopozabilitatea titlului executoriu fata de o terta persoana, cu drepturi proprii asupra obiectului urmarit); urmarirea unor bunuri apartinând altor persoane decât debitorului; invocarea compensatiei legale; eventuale alte motive de nulitate a executarii silite. In sfârsit s-a admis si atac are a pe calea contestatiei la executare a unor acte frauduloase sau intocmite in dispretul drepturilor legitime ale persoanelor interesate. Astfel, a putut fi anulat pe calea contestatiei la executare un act de vânzare care, desi transcris mai intâi, s-a dovedit a fi fost intocmit fraudulos, pentru a vatama drepturile dobânditorului, care si-a transcris actul mai târziu5. Tot astfel, s-a hotarât ca moste¬ nitorul care nu a fost chemat la partajul succesoral are posibilitatea sa ceara contes¬ tarea partajului, pe calea contestatiei la executare, pentru inopozabilitatea titlului, când ceilalti mostenitori vor sa-I urmareasca pentru predarea unor bunuri ce le-au fost atribuite prin hotarârea de partal
De asemenea, contestatia se poate face si in cazul in care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea si aplicarea titlului executoriu, dar numai daca nu s-a utilizat in prealabil procedura prevazuta de art. 2811 C. proc. civ.7, fiind denumita in practica contestatia la titlu.
In cadrul acestei a doua categorii se contesta insusi titlu executoriu, dar nu in ce priveste validitatea sa in fond, ci numai intelesul, intinderea si aplicarea sa. Titlul nefiind suficient de clar, este necesara lamurirea sa, in vederea executarii corecte, partile - de obicei debitorul - nefiind de acord cu modul in care s-ar putea face executarea in temeiul acelui titlu. De pilda, terenul ce trebuie predat nu este suficient de bine identificat ori bunurile ce trebuie predate nu sunt specificate. Prin urmare, contestatia la titlu poate viza numai masurile luate de instanta si cuprinse in dispozitivul hotarârii , iar nu si solutionarea unor capete de cereri, formulate de parti si ramase nerezolvate ori rejudecarea cauzei si schimbarea hotarârii3.
Contestatia la titlu era mai rara in practica. Dar chiar daca in prezent se intâlneste mai frecvent, de obicei prin intermediul ei se invoca motive care urmaresc modificarea titlului executoriu.
In sfârsit, dupa modificarea art. 399 prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, se mai poate retine un al treilea fel de contestatie la executare si anume contestatia impotriva refuzului organului de executare de a indeplini un act de executare in conditiile prevazute de lege. Pentru a da posibilitatea exercitarii acestei contestatii, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 stabileste ca in cazul refuzului executorului de a indeplini un act sau de a indeplini o executare silita, daca partile staruie in cererea de indeplinire a actului, executorul judecatoresc este obligat sa motiveze refuzul in termen de cel mult 5 zile de la data refuzului.
Indiferent de felul contestatiei, in mod constant s-a decis ca, pe aceasta cale nu se poate modifica sau anula hotarârea pusa in executare6. Instanta care rezolva contestatia se limiteaza sa cerceteze daca actele de executare se realizeaza cu respectarea dispozitiilor legale privind executarea silita, sau, când este cazul, stabileste intinderea si intelesul dispozitivului ce se executa!. Singurele aparari de fond care pot fi invocate sunt cele care vizeaza cauze de stingere a obligatiei intervenite dupa ramânerea definitiva a hotarârii. Astfel, daca se invoca stingerea datoriei prin plata pot fi luate In considerare numai platile intervenite dupa eliberarea titlului executoriu.
Platile anterioare, daca nu au fost invocate cu ocazia procesului, ar putea justifica eventual introducerea unei cai extraordinare de atac contra hotarârii, nu Insa o contestatie la executare!. La fel, nu s-ar putea invoca pe calea contestatiei la executare, stingerea prin lege a creantei intervenite Inainte de a se pronunta hotarâre a de fond; o asemenea stingere ar putea deschide dreptul la contestatie numai daca ar fi intervenit dupa pronuntarea hotarârii, operând ca o plata primita de creditor dupa obtinerea titlului executoriu.
Sunt desigur situatii In care contestatorul, In apararea drepturilor sale, poate pune In discutie validitatea titlului, cerând stabilirea nevalabilitatii titlului ce se executa Impotriva sa, dar nu este vorba de repunerea in discutie a fondului dreptului. Sa presupunem ca s-a pus In executare o hotarâre care nu a fost Investita cu formula executorie. Instanta nu poate anula hotarârea ca atare, ci poate constata numai neva¬ labilitatea titlului sub raportul executarii silite si, admitând contestatia, sa anuleze actele de executare. Ea nu poate Insa sa pronunte anularea Insasi a titlului, fiindca instanta de judecata a contestatiei la executare nu are aceasta cadere.
Daca aceasta solutie este ferma in cazul hotarârilor care emana de la organele cu activitate jurisdictionala si deci in fata carora au avut loc dezbateri contradictorii, ea trebuie nuantata in cazul altor titluri executorii. S-a decis astfel ca, in cazul titlurilor care nu provin de la organe de jurisdictie, debitorul are dreptul sa invoce, pe calea contestatiei, toate apararile de fond referitoare la existenta, intinderea si valabilitatea creanteil• In literatura2 s-a subliniat insa, pe buna dreptate, ca aceasta posibilitate exista numai in masura in care legea nu deschide celui interesat o cale speciala, cum ar fi, de exemplu, actiunea in anulare impotriva actului autentificat de notaml public si care in conditiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, constituie titlu executoriu. Aceasta solutie a doctrinei si practicii judiciare a fost consacrata printr-o dispozitie expresa, in art. 399 alin. (3) C. proc. civ., dupa recenta modificare a codului prin Ordonanta de urgenta nr. 138/20003. Intr-adevar, potrivit acestei dispozitii legale: "In cazul in care executarea silita se face in temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanta judecatoreasca, se pot invoca in contestatia la executare aparari de fond impotriva titlului executori, daca legea nu prevede, In acest scop, o alta cale de atac.
Formula "instanta judecatoreasca" folosita de art. 399 alin. (3) ar putea duce la concluzia ca textul nu are In vedere si hotarârile altor organe de jurisdictie, dar fun¬ damentul solutiei legislative ne obliga sa apreciem ca prin "instanta judecatoreasca" in acest caz trebuie sa Intelegem nu numai instantele prevazute de Legea nr. 304/2004, ci orice organ cu activitate jurisdictionala, care pronunta hotarâri in urma unor dezbateri contradictorii. Mai potrivit ar fi fost sa se foloseasca notiunea de instanta.
Natura juridica a contestatiei la executare
Pornind de la textul art. 399 C. proc. civ., potrivit caruia "Impotriva executarii silite si impotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare" se pare, la prima vedere, ca ar fi vorba despre o cale generala de atac impotriva actelor de executare silita, care poate fi folosita pentru valorificarea oricarei nemultumiri vizând executarea silita si de catre orice parte interesata.
Caracterizarea contestatiei ca o cale de atac este intemeiata, daca este vorba despre contestatia uneia din parti. Debitorul se poate plânge de luarea unor masuri asiguratorii, de nerespectarea unor anumite termene prohibitive, de urmarirea unor bunuri exceptate de la urmarire, iar creditorul se poate plânge ca organul de execu¬ tare nu a extins urmarirea asupra unor bunuri ale debitorului mai usor valorificabile decât cele urmarite etc.
Când insa contestatia este introdusa de o terta persoana, care pretinde scoaterea de sub urmarire a bunurilor sale, urmarite gresit, ca fiind ale debitorului, ne aflam in fata unei adevarate actiuni de scoatere de sub urmarire, o actiune de "escindare", care nu are caracterul unei simple plângeri. Tertul cere sa se constate ca bunul este al sau, ca deci urmarirea este gresit indreptata sau, daca bunul nu se afla in posesia sa, tertul il revendica cu ocazia executarii silite de la cel care a ajuns pe nedrept in posesia bunului. Tertul proprietar al bunului urmarit angajeaza astfel un adevarat litigiu petitoriu cu privire la proprietatea bunului, in cadrul caruia se pune in discutie si trebuie sa faca dovada dreptului de proprietatel.
Desi alin. (1) al art. 402 C. proc. civ., prin trimiterea pe care o face la procedura prevazuta pentru judecata in prima instanta, care se aplica in mod corespunzator, realizeaza o larga asimilare a contestatiei la executare cu actiunea, in practica noastra judiciara, aceasta problema nu a primit insa solutie unitara, cu toate ca, judecând dupa evolutia practicii instantei supreme, caracterul de actiune al contestatiei tertului apare din ce in ce mai evident. Problema naturii juridice a contestatiei s-a pus indeosebi in legatura cu admisibilitatea actiunii in constatare. Daca contestatia la executare este socotita cale de atac, atunci poate fi admisa actiunea in constatare, in lipsa unei actiuni in realizare. Daca insa contestatia este privita ca o actiune in revendicare, adica in realizarea dreptului insusi, partea indreptatita a folosi contestatia nu mai are acces la actiunea in constatare. De multi ani aceasta este interpretarea instantei supreme.
Competenta pentru solutionarea contestatiei la executareSub raportul competentei pentru solutionarea contestatiei la executare sunt necesare anumite distinctii dupa obiectul contestatiei, dupa caracterul titlurilor executorii si, dupa cum, in cazul hotarârilor judecatoresti, ele au fost pronuntate in tara sau in strainatate.
A. Hotarâri ale instantelor judecatoresti pronuntate in tara:Reglementarea de baza privind competenta instantelor de a solutiona contestatiile la executare, atât competenta materiala, cât si cea teritoriala, este cuprinsa In alin. (1) si (2) al art. 400 C. proc. civ., In care se prevede ca: ,,(1) Contestati a se introduce la instanta de executare!. (2) Contestatia privind lamurirea intelesului, intinderii sau aplicarii titlului executoriu se introduce la instanta care a pronuntat hotarârea ce se executa2• Daca o asemenea contestatie vizeaza un titlu executoriu ce nu emana de la un organ de jurisdictie, competenta de solutionare apartine instantei de executare".
Toate incidentele sau contestatiile ce s-ar ridica asupra urmaririi insasi, precum si contestati a impotriva refuzului organului de executare de a indeplini un act de executare, se vor indrepta la instanta care executa hotarârea.
Contestatia la titlu se indreapta, asadar, la instanta care l-a emis, deci practic este posibil ca o asemenea contestatie sa fie rezolvata de judecatorie, tribunal, curte de apel sau Inalta Curte de Casatie si Justitie, iar contestatiile la executarea propriu-zisa, la instanta in circumscriptia careia se executa titlul executoriu.
Intr-adevar, contestatia la titlu purtând asupra intelesului, intinderii si aplicarii dispozitivului, cea mai In masura sa dea aceasta lamurire este desigur instanta care a pronuntat hotarârea. Daca din motive de operativitate, investirea cu formula executorie a fost data pentru toate hotarârile - atât cele ramase definitive in prima instanta, cât si cele ramase definitive in instanta de apel ori irevocabile in instanta de recurs - In competenta primei instante, reglementarea nu poate schimba cu nimic Imprejurarea ca atunci când hotarârea definitiva a fost data de instanta de apel si hotarârea irevocabila de instanta de recurs, acestea din urma sunt competente a solutiona contestatia la titlu, in sensul legii, si nu ar fi cu putinta ca instanta inferioara sa fie chemata sa lamureasca hotarârea de fond definitiva sau irevocabila a instantei superioare.
Cât priveste masurile de executare, instanta In circumscriptia careia se face executarea, de cele mai multe ori de catre organul de executare din circumscriptia sa, este cea mai In masura pentru a rezolva asemenea cereri.
Sub aspectul competentei teritoriale se pune problema de a sti care dintre judecatorii va fi competenta sa solutioneze contestatia la executare. In conformitate cu art. 373 C. proc. civ., instanta de executare este judecatoria in circumscriptia careia se face executarea (in afara cazurilor in care legea ar dispune altfel). Iar potrivit art. 373 alin. (1), hotarârile judecatoresti si celelalte titluri executorii se executa de catre executorul judecatoresc din circumscriptia judecatoriei in care urmeaza sa se efectueze executarea ori in cazul urmaririi bunurilor, de catre executorul judecatoresc, din circumscriptia judecatoriei in care se afla acestea. Daca bunurile urmaribile se afla in circumscriptiile mai multor judecatorii, este competent oricare dintre executorii judecatoresti care functioneaza pe lânga acestea.
De multe ori, aceeasi judecatorie are competenta pentru ambele contestatii, propriu-zisa si la titlu. De obicei debitorul pârât in procesul de fond are bunurile sale la domiciliul sau, primeste venitul din munca in localitatea unde domiciliaza, ori are anumite bunuri in circumscriptia teritoriala a judecatoriei de la domiciliu. Sunt insa si cazuri când executarea trebuie sa se faca prin comisie rogatorie, in circumscriptia unei alte instante. De pilda, hotarârea pronuntata la instanta domiciliului debitorului trebuie sa se execute la locul unde se afla imobilul acestuia. In acest caz executarea efectuându-se prin executorul unei alte instante decât aceea de la care emana titlul executoriu, contestatia la executare propriu-zisa trebuie adresata instantei in circumscriptia careia se savârseste executarea, iar contestatia la titlu, instantei de la care emana hotarârea. Pe de alta parte, exista si popriri, a caror Infiintare se dispune de instanta de fond având si un regim special in privinta contestatiei la executare. Astfel, In poprirea pe salariu, pentru pensii de intretinere, reglementata de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., orice contestatie, indiferent daca ea poarta asupra titlului sau asupra masurilor de executare, trebuie adresata instantei de fond, care a dispus, din oficiu, infiintarea popririi, adica numai instantei care a judecat fondul procesului si a stabilit pensia de intretinere 1.
B. Hotarâri ale instantelor judecatoresti pronuntate in strainatate:
Am aratat anterior ca se pot pune in executare pe teritoriul tarii noastre si hotarâri pronuntate In alte tari, dupa cum s-a Incuviintat, in prealabil, de catre un tribunal român, executarea lor printr-o hotarâre de executor. Competenta de a solutiona contestatia la executare propriu-zisa apartine tot judecatoriei, ca instanta de executare. Dar, in situatia in care este vorba de intelesul, intinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotarâri straine, interpretarea acesteia, in lipsa unei prevederi contrare intr-un acord cu tara de origine, poate fi facuta numai de instanta straina care a pronuntat-o. Instanta de exequatur româna este competenta sa lamureasca numai propria hotarâre prin care a solutionat cererea de incuviintare a executarii hotarârii straine.
C. Titluri executorii altele decât hotarârile judecatoresti:
Problema competentei de judecare a contestatiei se ridica si in legatura cu asemenea titluri si este necesar sa se faca mai multe distinctii.
Când titlurile emana tot de la organele jurisdictionale, trebuie sa se aplice, in general aceleasi principii ca pentru hotarârile judecatoresti. Interpretarea si lamurirea dispozitivului trebuie lasata pe seama organului jurisdictional de la care emana hotarârea, in forma admisa de legea speciala, care ii reglementeaza activitatea, sau in aplicarea, prin analogie, a normei generale din art. 400 alin. (2) C. proc. civ. Contestatiile la executarea propriu-zisa se vor adresa insa numai instantei de executare.
In cazul tuturor celorlalte titluri care nu emana de la organe jurisdictionale, con¬ testatia la executare se va introduce Intotdeauna la instanta de executare, iar daca s-ar ivi dificultati cu privire la intelesul titlului, nimic nu se opune ca, presupunând ca instanta nu le poate Inlatura, sa se ceara lamuriri organului de la care emana titlul.
Termenul de exercitare a contestati ei la executare
Reglementarea generala a termenului inauntrul caruia poate fi introdusa contestatia la executare o gasim In art. 401 C. proc. civ., care prevede:
,,(1) Contestatia se poate face in termen de 15 zile de la data când:
a. contestatorul a luat cunostinta de actul de executare pe care-l contesta sau de refuzul de a indeplini un act de executare;
b. cel interesat a primit, dupa caz, comunicarea ori Instiintarea privind infiintarea popririi. Daca poprirea este Infiintata asupra unor venituri periodice, termenul de contestatie pentru debitor Incepe cel mai târziu la data efectuarii primei retineri din aceste venituri de catre tertul poprit;
c. debitorul care contesta executarea Insasi a primit somatia ori de la data când a luat cunostinta de primul act de executare, In cazurile In care nu a primit somatia sau executarea se face fara somatie;
(1) Contestatia privind lamurirea intelesului, Intinderii sau aplicarii titlului executoriu se poate face oricând Inauntrul termenului de prescriptie a dreptului de a cere executarea silita.
(2) Contestatia prin care o terta persoana pretinde ca are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmarit, poate fi introdusa In termen de 15 zile de la efectuarea vânzarii ori de la data predarii silite a bunului.
(3) Neintroducerea contestatiei in termenul prevazut de alin. (2) nu-l impiedica pe cel de al treilea sa-si realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, in conditiile legii”.
Textul pe care l-am reprodus, dupa ce fixeaza un termen unic pentru toate con:es¬ tatiile la executare2, acopera, prin dispozitiile sale, toate ipotezele in care executarea silita poate forma obiectul unei contestatii, fie la initiativa oricareia dintre parti - creditorul urmaritor sau debitorul urmarit -, fie la initiativa unui tert, in toate cazurile. persoane vatamate prin insasi executarea pornita sau printr-un act de executare.
Astfel, art. 401 alin. (1) lit. a) are in vedere o contestatie pe care ar putea-o introduce fie creditorul urmaritor, fie debitorul urmarit, când sunt prejudiciati, printr-un act savârsit in cursul executarii, de catre executorul judecatoresc sau prin refuzul nejustificat al acestuia de a savârsi un act de executare.
Din moment ce partea interesata a luat cunostinta despre actul de executare prejudiciabil sau refuzul executorului judecatoresc de a savârsi actul, potrivit legii, poate sesiza instanta de executare cu contestatia sa.
In materia popririi, textul art. 401 alin. (1) lit. b) stabileste ca moment incipient al curgerii termenului de 15 zile, pentru a contesta infiintarea popririi executarii, data primirii, dupa caz, a comunicarii ori instiintarii despre infiintarea popririi. Când este vorba insa despre poprirea asupra unor venituri periodice - in aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. - termenul de contestatie pentru debitor incepe sa curga cel mai târziu de la data efectuarii primei retineri, din acele venituri, de catre tertul poprit.
Pentru ipoteza in care debitorul contesta executarea silita insasi, termenul se socoteste de la data când a luat cunostinta de primul act de executare, in cazurile in care nu a primit somatia sau executarea se face fara somatie. In sfârsit, contestatia la titlu se poate introduce oricând, atâta vreme cât nu a intervenit prescriptia dreptului de a cere (obtine) executarea silita. Altfel spus, atâta vreme cât titlul nu si-a pierdut puterea executorie.
Pentru tertul care pretinde ca are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmarit, termenul de 15 zile curge de la data efectuarii vânzarii ori de la data predarii silite a bunului. Sunt avute in vedere urmarirea silita mobiliara, cea imobiliara sau predarea silita a bunurilor mobile ori imobile. Am mentionat mai sus, dispozitia speciala a art. 401 alin. final C. proc. civ. care stabileste ca neintroducerea contestatiei in termenul prevazut de alin. (2) nu-l impiedica pe tert sa-si realizeze dreptul pe calea unei actiuni separate.
In alte texte din cod sunt prevazute unele termene speciale pentru exercitarea contestatiei. Astfel, art. 492 stabileste ca dobânditorul imobilului ipotecat, care nu este personal obligat pentru creanta ipotecara se poate opune la scoaterea la vânzare a imobilului, cerând instantei de executare urmarirea altor imobile ipotecate pentru aceeasi obligatie, aflata in posesia debitorului principal, in termen de 10 zile de la comunicarea incheierii biroului de carte funciara prin care s-a dispus notarea in cartea funciara a somatiei de incepere a urmaririi silite imobiliare. Un termen de 3 zile este prevazut de art. 570 alin. (2) C. proc. civ., care are in vedere pe cel nemultumit de modul In care executorul judecatoresc a procedat la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare. Termenul curge de la intocmirea procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea sumei.
In cadrul expunerii asupra termenului pentru introducerea contestatiei la executare, trebuie subliniat ca art. 103 C. proc. civ. fiind de generala aplicatie in materie de termene, instanta suprema a stabilit ca el se aplica si in cazul contestatiei la executare, astfel ca atunci când executarea silita s-a efectuat fara respectarea prevederilor legale, cei vatamati - debitorul urmarit sau tertul fiind In imposibilitate de a lua cunostinta de executare si de face contestatia in termenele prevazute de lege -, ei vor avea dreptul sa se prevaleze de dispozitiile art. 103 C. proc. civ. si sa introduca contestatia In termen de 15 zile, de la data când au fost in masura sa ia cunostinta de executare 1. Contestatorul trebuie sa dovedeasca imposibilitatea de a introduce contes¬ tatia In termen "din motive mai presus de vointa sa", In sensul ca nu este suficient ca neregularitatea procedurala sa afecteze numai unul dintre actele procedurale, in cazul in care contestatorul ar fi putut lua cunostinta despre executare din alte acte, anterioare sau subsecvente. Viciul producerii trebuie sa fie atât de grav, incât contes¬ tatorul sa fi fost Intr-adevar impiedicat de a cunoaste executarea, care este in curs asupra bunurilor salez.
Bineinteles ca tertul vatamat poate folosi, potrivit art. 401 alin. (3), actiunea de revendicare, daca pierde termenul de contestatie, actiune care nu este legata de termenul scurt al contestati ei, ea fiind, In principiu, imprescriptibila. Tertul se bucura de o ocrotire mai mare, debitorul neputând folosi decât contestatia la executare. Dar si pentru tert contestatia este mai avantajoasa decât actiunea In revendicare, deoarece In materie mobiliara, datorita prevederilor din art. 1909 C. civ., revendicarea din mâna tertului dobânditor este extrem de grea. Chiar si In materie imobiliara, revendi¬ carea este mai anevoioasa, In primul rând fiind supusa unei taxe de timbru la intreaga valoare a imobilului, spre deosebire de contestatie unde taxa are un plafon maxim, iar, in al doilea rând, din cauza procedurii mai greoaie a actiunii in revendicare, fata de contestatia la executare.
Procedura de judecata a contestati ei la executareFiind reglementata de art. 402-404 C. proc. civ., ceea ce trebuie subliniat in primul rând este ca orice contestatie la executare se judeca cu procedura prevazuta pentru judecata in prima instanta, procedura care se aplica in mod corespunzator.
Textul art. 402 alin. (1) prevede ca partile vor fi citate in termen scurt, iar jude¬ carea contestatiei se face de urgenta si cu precadere.
Facând trimitere la procedura de judecata, in prima instanta, isi vor gasi aplicarea dispozitiile art. 112 C. proc. civ., care reglementeaza cuprinsul si modul de pre¬ zentare a cererii de chemare in judecata, contestatorul fiind obligat sa depuna odata cu cererea si inscris urile doveditoare de care intelege sa se serveasca. In literatura s-a aratat, pe buna dreptate, ca, contestatia va trebui sa cuprinda elementele intâlnite in orice cerere de chemare in judecata, respectiv numele si domiciliul partilor (denumirea ori sediul lor), obiectul, motivarea in fapt si in drept, aratarea dovezilor pe care se sprijina, semnatura .
Taxa de timbru pentru contestatie se calculeaza la valoarea bunurilor a caror urmarire se constata, sau la valoarea debitului urmarit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmarite. Taxa insa nu poate depasi suma prevazuta de lege, indiferent de valoarea contestata, iar in caz de admitere a contestatiei, taxa se restituie de catre organele financiare, la cererea partii interesate (in termen de un an de la nasterea dreptului de a solicita restituirea), integral sau proportional (dupa cum s-a admis in intregime sau numai in parte), in temeiul hotarârii de admitere, ramasa irevocabila.
Spre deosebire insa de actiunile obisnuite, contestatia de judeca, dupa cum am aratat, de urgenta, fixându-se in acest scop un termen scurt si acordându-se contestatiilor precaderea necesara asupra celorlalte pricini, pentru ca ele sa poata fi examinate la inceputul sedintei de judecata.
In al doilea rând, trebuie subliniat ca, in temeiul contestatiei la executare, instanta poate, pâna la solutionare, sa suspende executarea, daca se depune o cautiunea fixata de instanta, In afara de cazul in care legea ar dispune altfel Cart. 403 C. proc. civ.). De acest aspect, ne-am ocupat insa si nu mai revenim.
La judecata contestatiei trebuie sa participe, in primul rând partile direct interesate: creditorul si debitorul, si celelalte parti, dupa caz, tertul poprit care pretinde ca i s-a urmarit pe nedrept un bun al sau si care, de obicei, a si introdus contestatia. Intâmpinarea este obligatorie.
La judecarea contestatiei la executare, asa cum rezulta din art. 402 C. proc. civ., este admisibila administrarea tuturor probelor ce se pot folosi si la judecarea oricarei actiuni In justitie, cu conditia sa fi fost propuse, dupa caz, potrivit dispozitiilor art. 112 si art. 115 C. proc. civ. S-a ridicat In practica instantelor Intrebarea de a sti daca, In principiu, pot fi administrate probe noi, peste cele ale dosarului de fond, In cadrul unei contestatii pentru lamurirea titlului, când de pilda, este necesara identificarea bunurilor prevazute In dispozitivul neclar al unei hotarâri definitive. Instanta suprema a decis ca daca, In principiu, pe cale de contestatie la executare, nu se pot repune In discutie si administra probe, pentru a se combate situatia de fapt, solutionata cu ocazia procesului de fond, totusi, când probele sunt necesare pentru lamurirea dispozitivului neclar, ele trebuie sa fie administrate de instanta daca, fara aceste probe, ea nu ar putea solutiona In mod corespunzator contestatia.
O problema care este deosebit de importanta, prin frecventa cu care se pune In fata instantelor, este aceea a proprietatii bunurilor urmarite. Intr-adevar, cele mai numeroase contestatii sunt bazate pe urmarirea unor bunuri ce se pretind a apartine contestatorului, si nu debitorului urmarit. Tertul, in contestatia ce o face - care, dupa cum am mai aratat, are caracterul unei actiuni In "escindere" - trebuie sa dovedeasca proprietatea sa asupra bunurilor a caror scoatere de sub urmarire o cere, dovada pe care trebuie sa o faca In conditiile stabilite de lege. Dovada proprietatii imobiliare se poate face, In principiu, numai prin Inscrisuri, Intocmite potrivit prevederilor legale ca: acte de vânzare-cumparare, acte de donatie, testamente, hotarâri judecatoresti, extrase de carte funciara etc. Pentru bunurile mobile dovada proprietatii se face In general prin posesiunea lor Cart. 1909 C. civ.), care, fiind o chestiune de fapt, poate fi dovedita si cu martori, urmând ca instanta sa aprecieze sinceritatea si veracitatea depozitiilor de martori. Astfel, daca se costata ca bunul urmarit se afla la data sechestrarii sale In posesiunea tertului contestator, aceasta constituie o prezumtie In favoarea sa, In sensul ca este si proprietarul bunului, prezumtie care poate Insa sa fie rasturnata prin proba contrara, facuta de intimat. Acest principiu, admis in general, in practica noastra judiciara a fost consacrat de instanta suprema printr-o decizie referitoare la conditiile in care tertul contestator poate dovedi cu martori ca bunul mobil supus executarii silite este proprietatea sa. Precizarile sunt de actualitate si in prezent.
Pentru a lamuri principalele chestiuni legate de aceasta problema, instanta su¬ prema a mai precizat, in aceeasi decizie, ca tertul contestator poate dovedi cu martori posesiunea sa exclusiva asupra bunului mobil, indiferent de valoarea lui, si poate sa dovedeasca, tot astfel, cu martori si posesiunea sa, in comun, cu debitorul urmarit sau cu o alta persoana, asupra bunului a carei urmarire o contesta. Aceasta din urma precizare este deosebit de importanta, lamurind situatia frecventa a posesiunii echivoce, când tertul locuieste in acelasi apartament cu debitorul urmarit si bunurile sale sunt supuse urmaririi, socotindu-se ca sunt ale debitorului. Daca insa bunul se afla in posesiunea exclusiva a debitorului urmarit, tertul - precizeaza decizia - trebuie sa-si dovedeasca dreptul sau de proprietate, dupa normele generale aplicabile in materia probelor potrivit carora proba cu martori nu este, in principiu, admisibila pentru acte juridice a caror valoare trece de 250 lei (art. 1191 C. civ.). Astfel creditorul fiind tert in raport cu debitorul si contestatorul, acesta din urma va trebui sa dovedeasca cu inscris, având data certa, ca este proprietarul bunului aflat la debitor, inca inainte de sechestrarea acelui bun. Dar simpla dovada a acelei proprietati nu este suficienta deoarece este posibil ca ulterior debitorul sa fi dobândit bunul de la contestator. Pentru acest motiv se cere ca, pe lânga dovada proprietatii sale asupra bunului, con¬ testatorul sa faca proba ca debitorul, la care se afla bunul, are fata de el o obligatie de restituire (imprumut, comodat etc.) dovedita cu inscris, cu data certa, anterioara sechestrarii acelui bun. In cazul in care tertul contestator pretinde ca nu are posesiunea bunului, ca urmare a pierderii lui sau pentru i-a fost furat, el trebuie sa dovedeasca ca a posedat acel bun, precum si faptul pierderii sau furtului, situatii de fapt ce se pot dovedi prin mijloace de proba, deci si prin martori.
Decizia de indrumare nu precizeaza insa daca si in cazul contestatiei isi gasesc aplicarea exceptiile de la regula art. 1191, prevazute de Codul civil, când anumite situatii speciale, chiar daca valoarea actului juridic depaseste 250 lei, proba cu martori este totusi admisibila, si anume când exisa un inceput de proba scrisa (art. 1197 C. civ.) sau in situatiile prevazut de art. 1198 C. civ., când preconstituirea inscrisului nu a fost posibila datorita unor impedimente materiale sau morale, ori inscrisul preconstituit s-a pierdut ori a fost furat. Problema este importanta mai ales sub aspectul imposibilitatii de preconstituire a probei scrise intre rude apropiate, când in practica noastra judiciara s-a socotit, intotdeauna, ca este greu sa se pretinda un inscris doveditor daca relatiile de rudenie sunt normale1• Dat fiind ca in alin. (3) din dispozitivul deciziei de indrumare se precizeaza ca, atunci când contestatorul nu are posesiunea bunului, ci acestea se afla in posesia exclusiva a celui urmarit, el trebuie sa-si dovedeasca dreptul sau de proprietate, potrivit normelor generale aplicabile in materia probelor, credem ca, prin aceasta, urmeaza sa se inteleaga ca, impreuna cu regula generala din art. 1191 C. civ., trebuie sa-si gaseasca aplicarea si dispozitiile de exceptie sus-amintite, bineinteles cu respectarea stricta a conditiilor prevazute de lege pentru aplicarea lor.
In sfârsit, sa precizam ca potrivit art. 4001 C. proc. civ. in cadrul judecarii contestatiei la executare, instanta poate hotari, la cererea partii interesate, asupra impartirii bunurilor proprietate comuna, pentru a nu se urmari si partea se ce cuvine proprietarului care nu este debitor. O dispozitie asemanatoare gasim si in art. 171 alin. (2) C. proc. fiscala.
In privinta cailor de atac, art. 402 alin. (2) C. proc. civ. stabileste ca regula generala, ca hotarârea pronuntata cu privire la contestatia la executare se da fara drept de apel, ea fiind supusa numai recursului. Prin derogare de la aceasta regula, textul suscitat prevede doua exceptii si anume: o prima exceptie se refera la hotarârile prin care instanta de contestatie se pronunta asupra impartirii bunurilor proprietate comuna (art. 4001 C. proc. civ.) si care este supusa atât apelului cât si recursului, iar a doua exceptie vizeaza hotarâri le date in contestatiile introduse de tertii care pretind ca au asupra bunului urmarit un drept de proprietate sau un alt drept real [art. 401 alin. (2)], stabilindu-se astfel o identitate de tratament juridic intre aceste din urma contestatii si actiunile principale, prin care se valorifica aceste drepturi.
Când insa este vorba despre hotarâre a prin care s-a solutionat contestatia privind intelesul, intinderea sau aplicarea titlului executoriu, ea este supusa acelorasi cai de atac ca si hotarârea ce se executa [art. 402 alin. (3)].
Avantajele noii reglementari, prin inlaturarea caii de atac a apelului, asigura o accelerare a executarii silite, in faza finala, care intereseaza realizarea drepturilor recunoscute partilor prin titlu executoriu.
Trebuie insa sa subliniem ca hotarârile asupra contestatiilor la executare pot fi atacate si pe caile extraordinare de atac de retractare prevazute de lege si anume: contestatia in anulare (in conditiile art. 371-321 C. proc. civ.) si cererea de revizuire (in conditiile art. 322-328 C. proc. civ.).
Cât priveste efectele hotarârii pronuntate asupra contestatiei la executare, trebuie sa deosebim dupa cum contestatia a fost respinsa sau admisa. In caz de respingere se reia urmarirea, daca a fost suspendata, si o noua contestatie nu este posibil pentru aceleasi motive. Consacrând expres principiul sanctionarii abuzului de drept proce¬ sual, legiuitorul a prevazut in art. 404 alin. (2) C. proc. civ. ca in cazul respingerii contestatiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, sa plateasca despagubiri pentru pagubele cauzate prin intârziere a executarii, iar când contestatia a fost exercitata cu rea-credinta, contestatorul va fi obligat atât la plata de despagubiri, daca prin impidicarea executarii a pricinuit pagube, cât si la plata unei amenzi de la 500.000 la 7000.000 lei. Atât amenda cât si despagubirea pot fi stabilite prin hotarârea prin care se respinge contestatia, pentru a se crea astfel titlul executoriu contra contestatorului de rea-credinta .
In situatia in care contestatia a fost admisa, efectele difera dupa scopul urmarit. Astfel, dupa caz, instanta anuleaza actul de executare contestat sau dispune indreptarea acestuia (de exemplu, scotându-se de sub urmarire bunurile exceptate de lege si care au fost totusi sechestrate ori bunurile ce apartin tertului contestator), dispune anularea ori incetarea executarii insasi, anularea ori lamurirea titlului executoriu si se procedeaza la executare, potrivit interpretarii date de instanta care a emis titlul execu¬ toriu sau decide efectuarea actului de executare a carui indeplinire a fost refuzata.
5 august 2009
CAZURI DE SUSPENDARE OBLIGATORIE A EXCUTARII SILITE - fragmente -
1. Cazul de suspendare prevăzut de art.428 Cod procedură civilă:
Un tratament juridic special trebuie acordat art.428 Cod procedură civilă cu cele 4 aliniate. În domeniul executării silite asupra bunurilor mobile, acest articol reprezintă quintesenţa suspendării executării silite.
Faptul juridic al debitorului sau al persoanei interesate de a se conforma titlului executoriu prin depunerea valorii urmărite sau a valorii bunului reclamat la o instituţie bancară., la dispoziţia organului de executare, reprezintă o întâlnire a două voinţe juridice, cea din titlul executoriu, în care, la voinţa creditorului, a achiesat instanţa cu cea a debitorului. Locul de întâlnire a celor două voinţe juridice este exact în aria de competenţă materială a executorului judecătoresc.
Cu toate acestea, suspendarea propriu-zisă nu are loc decât dacă, conform alin.2 al art.428 Cod procedură civilă mai sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
- înmânarea către executorul judecătoresc a recipisei de consemnare;
- înmânarea către executorul judecătoresc a unei copii de pe cererea de suspendare/încetare a executării silite.
În aceste circumstanţe expuse, urmărirea se va opri în tot sau în parte. Din analiza textului aliniatelor 1 şi 2 ale art.428 Cod procedură civilă, se poate deduce fără echivoc, faptul că, suspendarea sau încetarea executării silite au loc în ipoteza unei executări silite indirecte mobiliare sau directe mobiliare (ex. Predarea unui bun poate fi suspendată dacă se consemnează „...valoarea bunului reclamat”). În acelaşi timp, trebuie avut în vedere şi faptul că prev. art. 428 Cod procedură civilă se aplică în mod corespunzător şi în cazul unei executări silite imobiliare, aşa cum reiese din prev.art. 523 Cod procedură civilă.
Particularitatea acestei suspendări rezidă din două considerente majore:
- caracterul exclusiv al acestui tip de suspendare/încetare a executării silite dat de alin.4 al art.428 Cod procedură civilă: „ În orice alt caz, urmărirea va continua, dispoziţiile art. 399 şi următoarele fiind însă aplicabile”, aspect pe care îl voi dezvolta puţin mai jos;
- este singurul caz de suspendare a executării silite, bazat pe motive de fond şi nu de formă. Mai precis, suspendarea bazată pe art.428 Cod procedură civilă, are la bază prezumţia relativă de îndeplinire a dispoziţiilor titlului executoriu, prezumţie ce devine absolută prin validarea cererii de suspendare de către instanţă.
2. Un alt caz particular de suspendare obligatorie a executării silite este cel prevăzut de art. 492 alin.2 Cod procedură civilă, în domeniul executării silite imobiliare.În situaţia urmăririi unui imobil ipotecat înstrăinat, dobânditorul bunului, care nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară, poate cere instanţei de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesiunea debitorului principal. Până la soluţionarea cererii, urmărirea imobilului ipotecat este suspendată.
Situaţia prevăzută mai sus fiind cât se poate de clară, nu rămâne decât să reamintim, cu privire la consecinţele continuării executării silite, dispoziţiile art.399 aliniatul 2 Cod procedură civilă : „ Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită...atrege sancţiunea anulării actului nelegal.”
3. Suspendarea obligatorie prevăzută de articolul 499 aliniatul 2 Cod procedură civilă. După primirea somaţiei imobiliare, debitorul poate cere instanţei de executare în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca, plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de şase luni. Conform aliniatului 2 al aceluiaşi articol, instanţa sesizată va cita părţile în Camera de consiliu şi se va pronunţa de îndată prin încheiere irevocabilă. În caz de admitere a cererii debitorului, instanţa va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare.
4. Suspendarea obligatorie prevăzută de articolul 523 Cod procedură civilă:
Acest articol este similarul pentru urmărirea imobiliară a art.428 Cod procedură civilă privind urmărirea mobiliară. De altfel, aşa cum am arătat mai sus, se face şi trimitere la aliniatul 2 la acest articol din „Secţiunea a II-a privind „Urmărirea bunurilor mobile”.
Astfel, în tot cursul executării silite asupra bunurilor imobile, debitorul sau altă persoană interesată, poate obţine desfiinţarea măsurilor asiguratorii sau de executare, consemnând la dispoziţia creditorului urmăritor întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare. Conform aliniatului 2 : „Dispoziţiile art.428 alin.2 – 4 se aplică în mod corespunzător.”
Totuşi, particularitatea articolului 523 faţă de articolul 428 Cod procedură civilă cuprinde două aspecte:
- consemnarea sumei urmărite se face la dispoziţia creditorului urmăritor şi nu la dispoziţia executorului judecătoresc ca la art.428 Cod procedură civilă. Diferenţa ce constă în modul de consemnare diferit, este importantă, deoarece, în cazul consemnării la dispoziţia organului de executare, indiferent de soluţia dată de instanţă asupra cererii de suspendare, executorul va putea dispune asupra sumei în condiţiile art.569 Cod procedură civilă.
- în cazul admiterii cererii de suspendare/desfiinţare a executării silite sau a măsurilor asiguratorii, instanţa, cu acordul debitorului, va dispune şi eliberarea sumei în mâinile creditorului.
În cazul urmăririi imobiliare cu consemnarea sumei urmărite la dispoziţia creditorului, în cazul respingerii cererii de suspendare, suma consemnată la dispoziţia creditorului are regimul juridic al unei plăţi nerealizate, creditorul nu poate încasa suma, iar executorul judecătoresc poate dispune asupra acelei sume numai dacă, în prealabil, o declară poprită, deoarece nu i-a fost pusă la dispoziţie în mod voluntar.
5. Suspendarea executării silite în cazul instituţiilor publice:
În sistemul juridic românesc, există prevederi coercitive, inclusiv cu privire la executarea silită a instituţiilor publice. Dacă până în anul 2007, executarea silită a instituţiilor publice era lăsată în seama O.G.22/2002 cu modificările ulterioare şi explicată prin hotărârea Curţii Constituţionale nr.161/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 354/22.04.2003, începând cu anul 2007, lucrurile devin mai clare.
Astfel, prin Legea nr.110/2007, dacă în termen de 6 luni de la primirea somaţiei, ordonatorul de credite al instituţiei publice nu dispune efectuarea plăţii, aducerea la îndeplinire a executării silite indirecte se face conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Acest termen de 6 luni, între data primirii somaţiei de către instituţia publică debitoare şi data la care se poate face primul act de executare, în doctrină, este considerat un termen de suspendare legală a executării silite.
Un tratament juridic special trebuie acordat art.428 Cod procedură civilă cu cele 4 aliniate. În domeniul executării silite asupra bunurilor mobile, acest articol reprezintă quintesenţa suspendării executării silite.
Faptul juridic al debitorului sau al persoanei interesate de a se conforma titlului executoriu prin depunerea valorii urmărite sau a valorii bunului reclamat la o instituţie bancară., la dispoziţia organului de executare, reprezintă o întâlnire a două voinţe juridice, cea din titlul executoriu, în care, la voinţa creditorului, a achiesat instanţa cu cea a debitorului. Locul de întâlnire a celor două voinţe juridice este exact în aria de competenţă materială a executorului judecătoresc.
Cu toate acestea, suspendarea propriu-zisă nu are loc decât dacă, conform alin.2 al art.428 Cod procedură civilă mai sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
- înmânarea către executorul judecătoresc a recipisei de consemnare;
- înmânarea către executorul judecătoresc a unei copii de pe cererea de suspendare/încetare a executării silite.
În aceste circumstanţe expuse, urmărirea se va opri în tot sau în parte. Din analiza textului aliniatelor 1 şi 2 ale art.428 Cod procedură civilă, se poate deduce fără echivoc, faptul că, suspendarea sau încetarea executării silite au loc în ipoteza unei executări silite indirecte mobiliare sau directe mobiliare (ex. Predarea unui bun poate fi suspendată dacă se consemnează „...valoarea bunului reclamat”). În acelaşi timp, trebuie avut în vedere şi faptul că prev. art. 428 Cod procedură civilă se aplică în mod corespunzător şi în cazul unei executări silite imobiliare, aşa cum reiese din prev.art. 523 Cod procedură civilă.
Particularitatea acestei suspendări rezidă din două considerente majore:
- caracterul exclusiv al acestui tip de suspendare/încetare a executării silite dat de alin.4 al art.428 Cod procedură civilă: „ În orice alt caz, urmărirea va continua, dispoziţiile art. 399 şi următoarele fiind însă aplicabile”, aspect pe care îl voi dezvolta puţin mai jos;
- este singurul caz de suspendare a executării silite, bazat pe motive de fond şi nu de formă. Mai precis, suspendarea bazată pe art.428 Cod procedură civilă, are la bază prezumţia relativă de îndeplinire a dispoziţiilor titlului executoriu, prezumţie ce devine absolută prin validarea cererii de suspendare de către instanţă.
2. Un alt caz particular de suspendare obligatorie a executării silite este cel prevăzut de art. 492 alin.2 Cod procedură civilă, în domeniul executării silite imobiliare.În situaţia urmăririi unui imobil ipotecat înstrăinat, dobânditorul bunului, care nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară, poate cere instanţei de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesiunea debitorului principal. Până la soluţionarea cererii, urmărirea imobilului ipotecat este suspendată.
Situaţia prevăzută mai sus fiind cât se poate de clară, nu rămâne decât să reamintim, cu privire la consecinţele continuării executării silite, dispoziţiile art.399 aliniatul 2 Cod procedură civilă : „ Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită...atrege sancţiunea anulării actului nelegal.”
3. Suspendarea obligatorie prevăzută de articolul 499 aliniatul 2 Cod procedură civilă. După primirea somaţiei imobiliare, debitorul poate cere instanţei de executare în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca, plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de şase luni. Conform aliniatului 2 al aceluiaşi articol, instanţa sesizată va cita părţile în Camera de consiliu şi se va pronunţa de îndată prin încheiere irevocabilă. În caz de admitere a cererii debitorului, instanţa va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare.
4. Suspendarea obligatorie prevăzută de articolul 523 Cod procedură civilă:
Acest articol este similarul pentru urmărirea imobiliară a art.428 Cod procedură civilă privind urmărirea mobiliară. De altfel, aşa cum am arătat mai sus, se face şi trimitere la aliniatul 2 la acest articol din „Secţiunea a II-a privind „Urmărirea bunurilor mobile”.
Astfel, în tot cursul executării silite asupra bunurilor imobile, debitorul sau altă persoană interesată, poate obţine desfiinţarea măsurilor asiguratorii sau de executare, consemnând la dispoziţia creditorului urmăritor întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare. Conform aliniatului 2 : „Dispoziţiile art.428 alin.2 – 4 se aplică în mod corespunzător.”
Totuşi, particularitatea articolului 523 faţă de articolul 428 Cod procedură civilă cuprinde două aspecte:
- consemnarea sumei urmărite se face la dispoziţia creditorului urmăritor şi nu la dispoziţia executorului judecătoresc ca la art.428 Cod procedură civilă. Diferenţa ce constă în modul de consemnare diferit, este importantă, deoarece, în cazul consemnării la dispoziţia organului de executare, indiferent de soluţia dată de instanţă asupra cererii de suspendare, executorul va putea dispune asupra sumei în condiţiile art.569 Cod procedură civilă.
- în cazul admiterii cererii de suspendare/desfiinţare a executării silite sau a măsurilor asiguratorii, instanţa, cu acordul debitorului, va dispune şi eliberarea sumei în mâinile creditorului.
În cazul urmăririi imobiliare cu consemnarea sumei urmărite la dispoziţia creditorului, în cazul respingerii cererii de suspendare, suma consemnată la dispoziţia creditorului are regimul juridic al unei plăţi nerealizate, creditorul nu poate încasa suma, iar executorul judecătoresc poate dispune asupra acelei sume numai dacă, în prealabil, o declară poprită, deoarece nu i-a fost pusă la dispoziţie în mod voluntar.
5. Suspendarea executării silite în cazul instituţiilor publice:
În sistemul juridic românesc, există prevederi coercitive, inclusiv cu privire la executarea silită a instituţiilor publice. Dacă până în anul 2007, executarea silită a instituţiilor publice era lăsată în seama O.G.22/2002 cu modificările ulterioare şi explicată prin hotărârea Curţii Constituţionale nr.161/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 354/22.04.2003, începând cu anul 2007, lucrurile devin mai clare.
Astfel, prin Legea nr.110/2007, dacă în termen de 6 luni de la primirea somaţiei, ordonatorul de credite al instituţiei publice nu dispune efectuarea plăţii, aducerea la îndeplinire a executării silite indirecte se face conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Acest termen de 6 luni, între data primirii somaţiei de către instituţia publică debitoare şi data la care se poate face primul act de executare, în doctrină, este considerat un termen de suspendare legală a executării silite.
17 februarie 2009
ASPECTE PRIVIND RECUPERAREA CHELTUIELILOR DE JUDECATĂ , ÎN CAZUL ADMITERII CONTESTAŢIEI LA EXECUTARE
Taxa de timbru pentru contestaţia la executare se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, cand acesta este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa nu poate însă depăşi suma prev.de lege, indiferent de valoarea contestată, care potrivit art.2 al.2 din legea nr.146/1997 modificată şi completată este de 194 lei.
Situaţii diverse s-au ivit în practică, privind recuperarea taxei de timbru şi a celorlalte cheltuieli de judecată de către contestator, în cazul admiterii contestaţiei la executare.
În mod greşit, unele instanţe obligă intimatul la restituirea taxei de timbru către contestator ori, în alte situaţii, pe executorul judecătoresc care a întocmit actele sau formele de executare, acesta din urmă fiind obligat şi la celelalte cheltuieli de judecată suportate de contestator (onorariu de avocat, cheltuieli transport), cu toate că executorul nu a fost parte în proces, nefiind citat.
Conform prev.art.23 al.1 lit.e din legea nr.146/1997, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie de către organele financiare la cererea petiţionarului, când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă, integral sau proporţional cu admiterea contestaţiei, după cum aceasta a fost admisă în întregime sau numai în parte.
Dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat în termen de un an de la data naşterii sale, iar cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti (art.23 al.3-4 din lege).
Taxa ce urmează a fi restituită nu poate fi inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligat intimatul.
Articolul 274 al.1 din Codul de procedură civilă prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească toate cheltuielile de judecată, deci să suporte atât cheltuielile făcute de a, cât şi cheltuielile efectuate de partea care a câştigat procesul.
În cazul admiterii contestaţiei la executare, având în vedere prevederea menţionată printro lege specială, respectiv legea nr.146/1997, partea potrivnică, chiar dacă a pierdut procesul , nu poate fi obligată să achite contestatorului şi taxa de timbru, ci numai cheltuielile de altă natură făcute de către acesta în timpul procesului.
În niciun caz nu poate fi obligat prin hotarârea judecătorească executorul judecătoresc să achite cheltuielile de judecată în cazul admiterii contestaţiei, dacă nu a fost parte în proces.
În cazul în care îi poate fi imputabilă executorului judecătoresc soluţia instanţei (rămasă definitivă şi irevocabilă) partea potrivnică interesată se poate îndrepta împotriva acestuia, printro acţiune separată.
Situaţii diverse s-au ivit în practică, privind recuperarea taxei de timbru şi a celorlalte cheltuieli de judecată de către contestator, în cazul admiterii contestaţiei la executare.
În mod greşit, unele instanţe obligă intimatul la restituirea taxei de timbru către contestator ori, în alte situaţii, pe executorul judecătoresc care a întocmit actele sau formele de executare, acesta din urmă fiind obligat şi la celelalte cheltuieli de judecată suportate de contestator (onorariu de avocat, cheltuieli transport), cu toate că executorul nu a fost parte în proces, nefiind citat.
Conform prev.art.23 al.1 lit.e din legea nr.146/1997, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie de către organele financiare la cererea petiţionarului, când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă, integral sau proporţional cu admiterea contestaţiei, după cum aceasta a fost admisă în întregime sau numai în parte.
Dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat în termen de un an de la data naşterii sale, iar cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti (art.23 al.3-4 din lege).
Taxa ce urmează a fi restituită nu poate fi inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligat intimatul.
Articolul 274 al.1 din Codul de procedură civilă prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească toate cheltuielile de judecată, deci să suporte atât cheltuielile făcute de a, cât şi cheltuielile efectuate de partea care a câştigat procesul.
În cazul admiterii contestaţiei la executare, având în vedere prevederea menţionată printro lege specială, respectiv legea nr.146/1997, partea potrivnică, chiar dacă a pierdut procesul , nu poate fi obligată să achite contestatorului şi taxa de timbru, ci numai cheltuielile de altă natură făcute de către acesta în timpul procesului.
În niciun caz nu poate fi obligat prin hotarârea judecătorească executorul judecătoresc să achite cheltuielile de judecată în cazul admiterii contestaţiei, dacă nu a fost parte în proces.
În cazul în care îi poate fi imputabilă executorului judecătoresc soluţia instanţei (rămasă definitivă şi irevocabilă) partea potrivnică interesată se poate îndrepta împotriva acestuia, printro acţiune separată.
16 februarie 2009
Legislatie europeana / Linkuri
Declaratia Universala a Drepturilor Omului :
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php
Decizia nr. 1149/2007/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 septembrie 2007 de instituire, pentru perioada 2007-2013, a programului specific 'Justiție civilă' în cadrul programului general 'Drepturile fundamentale și justiția' :
http://vlex.com/vid/37343547
REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 1346/2000
din 29 mai 2000
privind procedurile de insolvena:
http://www.just.ro/Portals/0/CooperareJudiciara/LegislatieComunitara/1346%20insolventa.pdf
TRATATUL DE LA AMSTERDAM:
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php
Decizia nr. 1149/2007/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 septembrie 2007 de instituire, pentru perioada 2007-2013, a programului specific 'Justiție civilă' în cadrul programului general 'Drepturile fundamentale și justiția' :
http://vlex.com/vid/37343547
REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 1346/2000
din 29 mai 2000
privind procedurile de insolvena:
http://www.just.ro/Portals/0/CooperareJudiciara/LegislatieComunitara/1346%20insolventa.pdf
TRATATUL DE LA AMSTERDAM:
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf
Cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României (Cererea nr. 28333/02)
Traducere din limba franceză Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a
HOTĂRÂREA din 12 iulie 2007 în Cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României (Cererea nr. 28333/02) Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: Domnii B.M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan, Doamnele E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, Domnul David Thor Björgvinsson Doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 21 iunie 2007, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
ROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 28333/02, introdusă împotriva României, prin care o societate de drept român, constituită în 1996, Ruxandra Trading (societatea reclamantă), a sesizat Curtea la data de 18 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Societatea reclamantă este reprezentată de doamna Ruxandra Awad, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de co-agentul guvernamental, doamna Ruxandra Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Societatea reclamantă se plânge, în temeiul art. 6 din Convenţie, de neexecutarea de către Primăria Bucureşti a unei sentinţe judecătoreşti definitive de 2 condamnare la eliberarea unei autorizaţii de construcţie permanentă şi la acordarea unui teren în concesiune. Ea vede de asemenea în asta o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. La 24 octombrie 2003 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
5. Societatea reclamantă este o societate cu răspundere limitată constituită în 1996 şi având sediul în Bucureşti. A. Cereri de eliberare a unei autorizaţii de construire
6. La 28 septembrie 1996 societatea reclamantă a închiriat un teren de 9.550 m2, situat la nr. 33 în strada Tipografilor în Bucureşti şi aparţinând Primăriei Bucureşti.
7. În 1996 societatea reclamantă a obţinut un certificat de urbanism pentru construirea pe terenul respectiv a unui centru comercial. La 26 septembrie 1996 Primăria a eliberat societăţii reclamante o autorizaţie de construire valabilă pe o perioadă de şase luni. Atât certificatul de urbanism cât şi autorizaţia de construire au fost eliberate de Consiliul general Bucureşti (« consiliul general ») şi semnate de Primarul General al Municipiului Bucureşti. La 11 martie 1997 societatea reclamantă a obţinut avizul Agenţiei de protecţie a mediului înconjurător de construire a centrului comercial.
8. La 24 februarie 1997 contractul de închiriere a fost reînnoit pe o perioadă de şase luni; o clauză din contract prevedea că putea fi prelungit din şase în şase luni. La 24 august 1997 acest contract a fost reînnoit automat. 1. Acţiune în evacuare împotriva societăţii reclamante
9. La 8 decembrie 1998 Primăria Generală Bucureşti (« Primăria ») a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva societăţii reclamante în evacuare de pe terenul în cauză pe motiv că contractul de închiriere nu fusese prelungit şi că nu dispunea de un titlu pentru a ocupa terenul. Printr-o sentinţă definitivă din 7 mai 1999 instanţa a respins acţiunea pe motiv că contractul fusese reînnoit în mod tacit pe o durată nedeterminată. 2. Acţiune vizând condamnarea Primăriei să elibereze societăţii reclamante o autorizaţie de construire
3 10. Printr-o hotărâre definitivă din 14 septembrie 1998 Curtea de Apel Bucureşti a condamnat Primăria să elibereze societăţii reclamante o nouă autorizaţie de construire pe acelaşi teren.
11. La 8 noiembrie 1999 Primăria a eliberat societăţii reclamante o autorizaţie provizorie de construire pe o perioadă de 12 luni, cu condiţia de a distruge construcţia în una din condiţiile următoare: modificarea planului de folosinţă a terenului, schimbarea situaţiei juridice a terenului, cererea expresă a Primăriei de a demola construcţia, neplata din partea reclamantei a taxelor aferente terenului.
12. Printr-o hotărâre administrativă din 4 mai 2000 Primăria a modificat planul de folosinţă privind terenul în litigiu. 3. Acţiune în anulare a autorizaţiei de construcţie din 8 noiembrie 1999. 13. Printr-o hotărâre din 8 iunie 2000 Curtea de Apel Bucureşti a anulat autorizaţia din 8 noiembrie 1999 şi a condamnat Primăria să elibereze societăţii reclamante o autorizaţie de construcţie permanentă, precum şi să încheie cu ea un contract de concesiune asupra terenului litigios.
14. Primăria a înaintat recurs, menţionând că societatea reclamantă nu putea obţine o autorizaţie de construcţie în condiţiile în care nu era nici proprietarul nici concesionarul terenului şi că în orice caz Primăria nu era competentă să decidă asupra concesionării terenului.
15. Deşi a fost citată legal pentru plata taxei de timbru privind procedura de recurs, Primăria nu a făcut-o. Printr-o hotărâre din 18 septembrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a anulat recursul Primăriei pentru neplata taxei de timbru. B. Demersuri pentru executarea hotărârii din 8 iunie 2000
16. La 8 iunie 2000 societatea reclamantă a cerut Primăriei executarea hotărârii din 8 iunie 2000, precum şi anularea hotărârii Primăriei din 4 mai 2000 pe care o considera contrară hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.
17. Printr-o sentinţă din 29 iunie 2000, la cererea societăţii reclamante, Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea Primăriei din 4 mai 2000. Printr-o sentinţă definitivă din 27 noiembrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a anulat recursul Primăriei împotriva acestei sentinţe, pe motiv că aceasta nu avea calitatea să introducă un asemenea recurs, această competenţă revenind Consiliului general.
18. Printr-o scrisoare din 16 martie 2001, ca răspuns la cererea societăţii reclamante de executare a hotărârii din 8 iunie 2000, Primăria a informat-o că contractul de 4 concesiune va fi încheiat după evaluarea şi clarificarea situaţiei juridice a terenului precum şi plata de către societatea reclamantă a taxei anuale de concesiune.
19. La 21 martie 2001, la cererea Primăriei, Direcţia Generală a Investiţiilor şi Achiziţiilor Publice a Primăriei informat-o pe aceasta din urmă că în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală concesionarea terenurilor trebuia să urmeze o procedură specială de licitaţie publică şi că, prin urmare, terenul nu putea fi concesionat societăţii reclamante.
20. Neobţinând executarea de bunăvoie a hotărârii din 8 iunie 2000, societatea reclamantă a trimis, prin intermediul unui executor judecătoresc, o nouă scrisoare Primăriei, la 6 martie 2002, solicitând executarea hotărârii înainte de 15 martie 2002. C. Acţiune vizând condamnarea societăţii reclamante la înlăturarea construcţiei existente pe terenul litigios
21. La 9 iunie 2003 Primăria a somat societatea reclamantă să înlăture clădirea pe care o construise pe terenul litigios în baza autorizaţiei de construcţie din 26 septembrie 1996 şi 8 noiembrie 1999.
22. Societatea reclamantă a sesizat Judecătoria cu o contestaţie la executarea acestei somaţii. Primăria nu a depus observaţii în sprijinul apărării. Printr-o sentinţă din 2 octombrie 2003 instanţa a admis contestaţia societăţii reclamante şi a anulat somaţia, pe motiv că beneficia de o hotărâre definitivă de condamnare a Primăriei să-i elibereze o autorizaţie de construire definitivă pentru aceste construcţii.
23. La recursul Primăriei, printr-o hotărâre definitivă din 12 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa, pe motiv că Primăria nu beneficia de un titlu executoriu pentru a cere demolarea construcţiilor. D. Acţiune în stabilirea unei amenzi
24. În 2003 societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o cerere de executare silită a hotărârii din 8 iunie 2000. Printr-o sentinţă preliminară din 21 august 2003 instanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv că obligaţia care revenea Primăriei nu putea fi realizată de o altă persoană şi că singura modalitate de a o constrânge pe aceasta să respecte sentinţa în cauză era de a o condamna la plata unei amenzi. În urma recursului societăţii reclamante, printr-o hotărâre definitivă din 27 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a confirmat această sentinţă.
25. La 7 octombrie 2003 societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei privind condamnarea acesteia la plata unei amenzi. Printr-o 5 sentinţă din 19 decembrie 2003 instanţa a respins acţiunea sa, pe motiv că această condamnare putea fi cerută în faţa instanţei care a ordonat executarea silită a respectivei sentinţe. Or, deoarece în cazul în speţă, instanţa declarase inadmisibilă cererea de executare silită, cererea de condamnare a Primăriei la plata unei amenzi era neîntemeiată. E. Acţiune în anulare a hotărârii Consiliului General din 26 aprilie 2005 şi a autorizaţiei de dezafectare din 23 iunie 2005
26. Printr-o hotărâre din 26 aprilie 2005 Consiliul General a acordat Ambasadei Franţei dreptul de a folosi gratuit (folosinţă gratuită) un teren de 17.470 m2 din care făcea parte terenul în litigiu, pentru a construi pe el un liceu. În hotărâre se menţiona că pe teren nu se afla nicio construcţie. 27. La 23 mai 2005, bazându-se pe dispoziţiile Legii nr. 29/1991 privind contenciosul administrativ, societatea reclamantă a cerut Consiliului general şi Primăriei să revoce hotărârea din 26 aprilie citată anterior.
28. La 23 iunie 2005, la cererea societăţii reclamante, prefectul a cerut Primăriei să găsească o soluţie pentru a executa hotărârea din 8 iunie 2000.
29. În aceeaşi zi, pentru a asigura executarea hotărârii din 26 aprilie 2005, Primăria a eliberat o autorizaţie de dezafectare a construcţiei pe care societatea reclamantă o ridicase pe terenul litigios, costul operaţiunii revenind acesteia din urmă.
30. La 27 iunie 2005 reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei în anulare a autorizaţiei de dezafectare din 23 iunie 2005 şi cu o acţiune împotriva Consiliului general în anulare a hotărârii din 26 aprilie 2005. 1. Acţiune în anulare a autorizaţiei de dezafectare din 23 iunie 2005
31. La 12 iulie 2005 societatea reclamantă a fost informată de Primărie că autorizaţia de dezafectare din 23 iunie 2005 fusese executată la 24 şi 27 iunie 2005, că construcţia ridicată pe teren fusese depozitată într-un spaţiu aparţinând Primăriei şi că era invitată să o recupereze.
32. Printr-o sentinţă din 16 decembrie 2005 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea societăţii reclamante, pe motiv că construcţia în cauză fusese realizată în baza autorizaţiei de construire provizorie care permitea autorităţilor să ordone demolarea fără nicio altă formalitate prealabilă. În plus, instanţa a constatat că Primăria era proprietarul terenului care fusese pus la dispoziţia Ambasadei Franţei.
33. Instanţa a reţinut de asemenea că deşi hotărârea din 8 iunie 2000 a ordonat eliberarea unei autorizaţii de construire definitivă societăţii reclamante, un asemenea 6 document nu putea fi eliberat decât cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale. Or, conform Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, numai proprietarul terenului putea cere eliberarea unei asemenea autorizaţi, condiţie pe care societatea reclamantă nu o îndeplinea în măsura în care nu obţinuse dreptul de concesiune asupra terenului.
34. Societatea reclamantă a formulat un recurs împotriva acestei sentinţe, menţionând că construcţia în cauză fusese ridicată în baza unei autorizaţii de construire provizorie şi că o hotărâre judecătorească definitivă condamnase autorităţile să-i elibereze o autorizaţie permanentă pentru aceeaşi construcţie. Ea a menţionat de asemenea că hotărârea din 8 iunie 2000 care condamna Primăria să încheie contractul de concesiune nu fusese executată.
35. Printr-o hotărâre definitivă din 11 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti a anulat autorizaţia de dezafectare în cauză. Ea a reţinut că: “în temeiul sentinţei din 8 iunie 2000, devenită definitivă, autoritatea publică era obligată, pe de o parte, să elibereze o autorizaţie definitivă de construire şi, pe de altă parte, să demareze procedura necesară pentru concesionarea terenului (...). Ordonând demolarea construcţiei ridicată pe baza unei autorizaţii provizorii de construire şi pentru care era codamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă să elibereze o autorizaţie de construire definitivă, Primăria Bucureşti a abuzat de puterile sale în calitate de autoritate publică locală autonomă, (...), lezând interesele legitime ale reclamantei.” 2. Acţiune în anulare a hotărârii Consiliului general din 26 aprilie 2005
36. Printr-o sentinţă din 22 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea societăţii reclamante în anularea hotărârii Consiliului general din 26 aprilie 2005. Instanţa a reţinut că hotărârea din 8 iunie 2005, care viza o obligaţie intuitu personae, nu fusese executată în termenul legal de trei ani şi că în prezent societatea reclamantă era decăzută din dreptul său de a cere executarea acesteia.
37. Societatea reclamantă a formulat un recurs, menţionând ilegalitatea hotărârii contestate. În observaţiile de răspuns Consiliul general a relevat că societatea reclamantă nu avea niciun drept asupra terenului în cauză şi că hotărârea din 8 iunie 2000 fusese pronunţată împotriva Primăriei şi că prin urmare nu era competent să o execute.
38. Printr-o hotărâre definitivă din 11 septembrie 2006 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul societăţii reclamante şi a anulat hotărârea din 26 aprilie 2005 în partea sa privind terenul de 9.550 m2. Curtea de apel a constatat că obligaţia intuitu personae de a 7 executa hotărârea din 8 iunie 2000 revenea unei autorităţi publice şi că Consiliul general nu putea invoca lipsa de competenţă pentru a o executa în măsura în care autorităţile, şi anume Consiliul local şi Primăria, făceau parte din administraţia municipiului Bucureşti. Ea a considerat de asemenea că în măsura în care societatea reclamantă beneficia de o hotărâre definitivă de condamnare a autorităţilor publice să încheie cu ea un contract de concesiune, aceste autorităţi nu puteau atribui terenul unei alte instituţii.
39. Printr-o hotărâre din 19 februarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia în anulare formulată de Consiliul general împotriva hotărârii din 11 septembrie 2006 citată anterior.
40. Din actele prezentate de societatea reclamantă reiese că hotărârea din 8 iunie 2000 a rămas în continuare neexecutată. Printr-o scrisoare din 20 martie 2007 Guvernul a informat Curtea că Primăria Bucureşti deţinea proprietatea şi posesia terenului litigios.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
41. Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală Articolul 5 alin. 1 « Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive (...) » Articolul 44 alin. 1 « Primarul indeplineşte următoarele atribuţii principale: a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei şi ale legilor ţării (...) ale hotărârilor consiliului judeţean; b) asigură executarea hotărârilor consiliului local (...); t) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile prevăzute de lege. »
42. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. Articolul 2 « Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor. » Articolul 10 « 1. Terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativteritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate ori închiriate prin licitaţie 8 publică, potrivit legii, în condiţiile respectării prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii (...) » « 2. Concesionarea se face pe bază de oferte prezentate de către solicitanţi, cu respectarea prevederilor legale, inclusiv cele ale prezentului capitol, urmărindu-se valorificarea superioară a potenţialului terenului. » Articolul 12 « Prin excepţie de la prevederile art. 10, terenurile destinate construirii se pot concesiona fără licitaţie publică, în următoarele situaţii: (...) b) pentru realizarea de obiective de utilitate publică sau de binefacere, cu caracter social, fără scop lucrativ, altele decât cele care se realizează de către colectivităţile locale pe terenurile acestora, cu plata taxei de redevenţă stabilite potrivit legii. »
43. Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor Articolul 1 alin. 2 « Concesionarea se face în baza unui contract prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe. » Articolul 5 « (...) Consiliul local are calitatea de concedent, în calitate de reprezentant al oraşului sau comunei în privinţa concesionării bunurilor proprietate publică sau privată ale acesteia. » Articolul 10 « Concesionarea unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public se realizează prin licitaţie publică sau prin negociere directă, conform prevederilor prezentei legi. »
ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
44. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, societatea reclamantă se plânge că refuzul autorităţilor competente de a se conforma hotărârii din 8 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti a încălcat dreptul său la un tribunal. Art. 6 alin. 1 din Convenţie prevede următoarele : 9 "Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)" A. Asupra admisibilităţii
45. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă. B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor
46. Guvernul subliniază că, deşi executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse printro hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecutarea să constituie încălcarea articolului. Conform opiniei sale, este vorba în acest caz despre o imposibilitate obiectivă de executare, datorată faptului că hotărârea din 8 iunie 2000 a fost pronunţată împotriva unei autorităţi publice care nu este competentă să asigure executarea sa. 47. În privinţa părţii din sentinţă care condamnă Primăria să elibereze societăţii reclamante o autorizaţie de construire permanentă, Guvernul menţionează că există o dezbatere în plan intern în privinţa interpretării acordate hotărârii: în opinia Primăriei, articolul 2 din Legea nr. 50/1991 prevede numai autorizaţiile de construire fără a face distincţia între autorizaţiile « provizorii » şi « permanente ». Prin urmare, Primăria nu putea fi condamnată decât să elibereze o autorizaţie de construire pur şi simplu şi nu o autorizaţie de construire permanentă a cărei existenţă nu era prevăzută de lege.
48. De asemenea, Guvernul menţionează că, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, competenţa de a acorda o concesiune asupra terenurilor revenea Consiliului general şi nu Primăriei. De altfel, instanţa nu a precizat regimul juridic al acestei concesiuni, fapt ce făcea dificilă executarea sa.
49. Societatea reclamantă contestă poziţia Guvernului. În opinia sa, punctul de plecare al atingerilor aduse dreptului său îl reprezintă neexecutarea sentinţei din 14 septembrie 1998, ceea ce aconvins-o să sesizeze instanţele naţionale cu acţiunea care a condus la hotărârea din 8 iunie 2000.
10 50. Ea consideră că refuzul Primăriei de a executa sentinţa din 8 iunie 2000 nu se justifică printr-o imposibilitate obiectivă. În privinţa refuzului său de a elibera o autorizaţie de construire permanentă, reclamanta menţionează că acest caracter « permanent » vizează construcţia şi nu actul administrativ şi că în temeiul art. 44 alin. 1 din Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală, Primăria era competentă să elibereze o asemenea autorizaţie.
51. În ceea ce priveşte refuzul Primăriei de a încheia contractul de concesiune, societatea reclamantă menţionează că în temeiul articolelor 44 alin. 1 b) şi 5 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, Consiliul local îndeplinea funcţia de autoritate de deliberare şi Primăria pe cea de autoritate de executare. Or, în speţă, hotărârea Consiliului local asupra concesionării terenului a fost înlocuită prin hotărârea din 8 iunie 2000. Prin urmare, Primăria, în calitatea sa de autoritate de execuţie, era obligată să se conformeze fără a putea pune în discuţie autoritatea de lucru judecat a sentinţei citate anterior. De altfel, reclamanta constată că Legea nr. 219/1998 a reunit dispoziţiile legale de reglementare a contractului de concesiune. În opinia sa, contractul de concesiune în cauză ar fi reglementat de Legea nr. 50/1991 combinat cu dispoziţiile pertinente ale Legii generale nr. 219/1998.
2. Aprecierea Curţii
52. Curtea aminteşte că dreptul la un tribunal garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6. Curtea a recunoscut deja că protejarea efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia pentru administraţie de a se adapta la o sentinţă sau o hotărâre pronunţată de cea mai înaltă instanţă administrativă a statului în materie (Hornsby, citat anterior, paragraful 40 şi următoarele şi Karahalios împotriva Greciei, nr. 62503/00, paragraful 29, 11 decembrie 2003).
53. În plus, Curtea subliniază importanţa deosebită pe care o are executarea hotărârilor judecăroreşti în contextul contenciosului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras împotriva Greciei, nr. 32259/02, paragraful 34, 22 decembrie 2005). Cu toate acestea, dreptul la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare sentinţă cu caracter civil oricare ar fi şi oricare ar fi împrejurările (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003).
11 54. În acest caz nu se contestă faptul că hotărârea din 8 iunie 2000 de condamnare a Primăriei să încheie cu societatea reclamantă un contract de concesiune şi să-i elibereze o autorizaţie de construire permanentă nu a fost nici executată ad literam, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de legea internă. Or, Primăria este parte integrantă din administraţia care constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd raţiunea de a fi (Hornsby, citat anterior, paragraful 41).
55. Curtea constată că, în ciuda hotărârilor judecătoreşti favorabile societăţii reclamante, Primăria a continuat să se opună executării hotărârii din 8 iunie 2000, pe motiv că instanţele naţionale nu interpretaseră corect dispoziţiile dreptului intern aplicabile în materie şi că hotărârea în cauză era neclară. A accepta acest argument ar echivala cu a admite că, în cazul în speţă, administraţia s-ar putea sustrage executării unei hotărâri judecătoreşti, invocând pur şi simplu interpretarea incorectă a legii interne din partea instanţelor naţionale, repunând astfel în discuţie fondul cauzei (mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka împotriva Greciei, nr. 75898/01, paragraful 33, 29 septembrie 2005). Or, acţiunile sau omisiunile administraţiei în urma unei hotărâri judecătoreşti nu pot avea drept consecinţă nici împiedicarea, nici, cu atât mai puţin, repunerea în discuţie a fondului acestei hotărâri (Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 74, CEDO 1999-V).
56. De asemenea, Curtea aminteşte că nu-i revine sarcina de a confirma sau a infirma conţinutul unei hotărâri judecătoreşti interne. Ea nu poate totuşi să nu constate situaţia juridică stabilită de ea între părţi. În această privinţă ea remarcă faptul că, chiar şi presupunând că ar fi existat o divergenţă de interpretare la nivel intern în privinţa cadrului legal de reglementare a încheierii unui contract de concesiune, instanţele naţionale au considerat, bazându-se pe dovezile prezentate de părţi, că acest contract trebuia încheiat şi că autorizaţia de construire trebuia eliberată societăţii reclamante. În consecinţă, pe baza principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică, Curtea consideră că hotărârea definitivă pronunţată de instanţele naţionale prevalează şi că autorităţile administrative erau obligate să se conformeze în întregime (Pântea împotriva României, nr. 5050/02, paragraful 35, 15 iunie 2006). De altfel, ea constată că autorităţile administrative 12 nu au considerat necesar să conteste în mod întemeiat această sentinţă în faţa instanţelor naţionale (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
57. Deşi Curtea admite, împreună cu Guvernul, că există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse de o hotărâre judecătorească definitivă, ea consideră că statul nu se poate prevala de o atare justificare fără să fi informat în prealabil societatea reclamantă, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, asupra imposibilităţii de a executa ca atare obligaţia iniţială, mai ales când acţionează în dublă calitate, de deţinător al forţei publice şi de debitor al obligaţiei (a se vedea Costin împotriva României, nr. 57810/00, paragraful 57, 26 mai 2005). Or, în prezenta cauză, instanţele naţionale au considerat că autorităţile administrative erau obligate să execute hotărârea din 8 iunie 2000 şi nu au constatat existenţa unei « imposibilităţi obiective » care ar putea justifica refuzul lor de a executa această hotărâre (a se vedea paragrafele 35 şi 38 de mai sus).
58. De altfel, Curtea aminteşte că a considerat deja că ar fi exagerat să se ceară unui reclamant care a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva statului să intenteze din nou acţiuni împotriva autorităţii pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză (a se vedea, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).
59. Curtea constată de asemenea că, deşi prin hotărârea din 26 aprilie 2004 Consiliul general a pus terenul litigios la dispoziţia Ambasadei Franţei la Bucureşti, această hotărâre a fost anulată în partea sa privind terenul în litigiu prin hotărârea definitivă din 11 septembrie 2006 şi că Ambasada Franţei nu se află în posesia terenului. În plus, aşa cum reiese din informaţiile oferite de Guvern, administraţia municipiului Bucureşti deţine în prezent proprietatea şi posesia terenului. În consecinţă, eventuala imunitate diplomatică a Ambasadei Franţei nu ar putea împiedica, în speţă, executarea hotărârii din 8 iunie 2000 (a contrario, Manoilescu şi Dobrescu împotriva României (decizie), nr. 60861/00, paragraful 77, CEDO 2005-VI).
60. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că comportamentul autorităţilor naţionale, în privinţa executării hotărârii din 8 iunie 2000, a adus atingere dreptului la un tribunal al societăţii reclamante aşa cum este garantat de art.6 alin. 1 din Convenţie. Prin urmare acest articol s-a încălcat.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 13
61. Societatea reclamantă consideră că neexecutarea de către autorităţile naţionale a hotărârii din 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
62. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor
63. Guvernul menţionează că în speţă hotărârea pronunţată în favoarea societăţii reclamante nu a făcut să apară în patrimoniul său nici un drept de proprietate, nici o creanţă constituită, ci, în cel mai bun caz, o « speranţă » legitimă de a putea obţine concesionarea terenului în litigiu. În plus, în măsura în care instanţa nu a precizat în sentinţa sa temeiul juridic al contractului de concesiune, şi anume Legea nr. 50/1991 sau Legea nr. 219/1998, societatea reclamantă ar fi trebuit să-i ceară să-şi interpreteze hotărârea.
64. Guvernul consideră că ingerinţa atribuită autorităţilor române, şi anume întârzierea în executarea sentinţei în cauză, este justificată. În opinia sa, ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume legile nr. 69/1991, 50/1991 şi 219/1998 şi urmărea un scop legitim, în acest caz protejarea interesului general al comunităţii. De altfel, el consideră că ingerinţa era proporţională cu scopul urmărit, ţinând cont de marja amplă de apreciere de care beneficiază statele în materie de urbanism şi de faptul că societatea reclamantă nu a fost niciodată privată de drepturile acordate prin hotărârea din 8 iunie 2000.
65. Societatea reclamantă contestă afirmaţia Guvernului. Ea constată că neexecutarea hotărârilor din 14 septembrie 1998 şi 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului său de a folosi terenul în cauză precum şi construcţia pe care o ridicase pe acest teren.
14 66. Ea consideră că o acţiune în interpretare a hotărârii nu se impunea în măsura în care dispozitivul era clar şi, în orice caz, acţiunea ar fi fost respinsă drept tardivă de instanţele naţionale. În opinia societăţii reclamante autorităţile române se bazează pe o dezbatere lingvistică pentru a acorda o legitimitate neexecutării. Deşi Primăria a menţionat interpretarea sa în procedura internă, aceasta nu a fost reţinută de instanţele naţionale (a se vedea paragrafele 35 şi 38 de mai sus).
67. De asemenea, societatea reclamantă relevă că neexecutarea nu este datorată unui nou plan de urbanism, în măsura în care proiectul care condusese la anularea certificatului său de construire a fost anulat de instanţele naţionale prin hotărârea din 29 iunie 2000. Ea indică faptul că din 1996 nu s-a efectuat nicio modificare la proiectul de urbanism.
68. În final, sociertatea reclamantă estimează că executarea hotărârii din 8 iunie 2000 într-un viitor apropiat este mai mult decât incertă, în măsura în care acţiunile sale în vederea constrângerii autorităţilor locale de a o respecta au fost respinse până în prezent de instanţele naţionale ca inadmisibile sau neîntemeiate.
2. Aprecierea Curţii
69. Curtea aminteşte că pentru a stabili dacă societatea reclamantă dispunea de un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ea trebuie să cerceteze dacă hotărârea din 8 iunie 2000 a făcut să apară în capătul său de acuzare o creanţă suficient stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreatis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59).
70. În acest caz, hotărârea din 8 iunie 2000 a condamnat administraţia să încheie cu societatea reclamantă un contract de concesiune şi să-i elibereze o autorizaţie de construcţie definitivă pentru imobilul pe care îl construise deja pe acest teren.
71. Curtea a considerat deja că dreptul de a practica o activitate în baza unui contract de concesiune constituie un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Posti şi Rahno împotriva Finlandei, nr. 27824/95, paragraful 76, CEDO 2002-VII). În opinia Curţii, nu e nicio îndoială că obligaţiile ce decurg din hotărârea definitivă din 8 iunie 2000 capătă un caracter patrimonial de constituire a unui « bun », în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Beyeler împotriva Italiei [GC], nr. 33202/96, paragraful 105, CEDO 2000-I). Această dispoziţie este deci aplicabilă în cazul în speţă.
72. Nu se contestă că hotărârea din 8 iunie 2000 nu a fost executată în conformitate cu dispozitivul său şi că neexecutarea sa se atribuie în exclusivitate autorităţilor 15 administrative competente. Reiese că imposibilitatea pentru societatea reclamantă de a obţine executarea sa reprezintă un amestec în dreptul său la respectarea bunurilor.
73. Curtea constată că hotărârea în cauză era definitivă şi obligatorie şi nu cerea nicio altă măsură de execuţie. În privinţa argumentelor Guvernului privind imposibilitatea de a o executa din cauza unei interpretări incoerente şi incomplete, Curtea face trimitere la concluziile la care a ajuns în paragrafele 55 şi 56 de mai sus.
74. Astfel, refuzând să se conformeze hotărârii din 8 iunie 2000, autorităţile naţionale au privat societatea reclamantă de posibilitatea de a folosi terenul în cauză, fără a-i prezenta o justificare. Curtea aminteşte că statele beneficiază, desigur, de o marjă amplă de apreciere pentru a-şi conduce politica de urbanism (Gorraiz Lizarraga şi alţii împotriva Spaniei, nr. 62543/00, paragraful 70, CEDO 2004-III). Cu toate acestea, în acest caz, nu avut loc nicio modificare a planurilor de urbanism şi acest motiv nu a fost niciodată invocat de autorităţile administrative în faţa instanţelor naţionale pentru a justifica neexecutarea hotărârii. Presupunând chiar că un asemenea motiv ar putea justifica neexecutarea, Curtea constată că autorităţile nu au propus nicio măsură compensatorie societăţii reclamante pentru ca echilibrul just impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 să nu fie întrerupt (a contrario Phocas citat anterior, paragraful 60).
75. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
76. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
77. Societatea reclamantă cere executarea hotărârii din 8 iunie 2000. Ea cere de asemenea cu titlu de prejudiciu material 11.000.000 dolari americani (USD). Această sumă reprezintă valoarea construcţiei pe care ea a construit-o pe teren şi care a fost demolată de autorităţi, adică 1.100.000 USD, precum şi beneficiul net pe care l-ar fi putut obţine din exploatarea terenului şi a construcţiei.
78. Societatea reclamantă prezintă un raport de expertiză asupra rentabilităţii investiţiei sale, conform căruia beneficiul net pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 până în mai 2004 este de 3.507.477 USD. Cu toate acestea, în opinia sa, acest raport de 16 expertiză nu ţine cont de faptul că în momentul în care contractul de concesiune ar fi fost încheiat, concurenţa pe piaţa românească privind disponibilitatea spaţiilor comerciale pentru chirie era foarte mică, ceea ce i-ar fi permis să realizeze beneficii mai importante, pe care o evaluează la 1.500.000 USD pe an. Prin urmare, ea consideră că beneficiul pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 până în iunie 2004 este de 9.900.000 USD.
79. Societatea reclamantă cere de asemenea suma de 100.000 USD cu titlu de prejudiciu moral pentru umilinţele pe care doamna avocat Ruxandra Awad le-a suferit pentru executarea hotărârii în cauză.
80. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de lipsă de câştig este excesivă şi că cea mai bună reparaţie ar fi restituirea în natură a bunului. În ceea ce priveşte nebeneficierea, Guvernul aminteşte că jurisprudenţa Curţii face o distincţie între cazurile în care reclamantului i s-a restituit bunul (Anghelescu împotriva României, nr. 29411/95, paragrafele 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu împotriva României, nr. 32260/96, paragrafele 54-56, 21 mai 2002 şi Oprescu împotriva României, nr. 36039/97, paragrafele 56-57) şi cele în care bunul nu i-a fost restituit (Popescu Nasta împotriva României, nr. 33355/96, paragraful 62, 7 ianuarie 2003). În prima categorie de cauze, Curtea a alocat reclamanţilor o sumă pentru privarea de proprietate suferită şi nu pentru nebeneficiere. În al doilea gen de cauze Curtea nu a alocat nicio sumă cu acest titlu ţinând cont de faptul că a ordonat restituirea bunului.
81. Referitor la cauzele Buzatu împotriva României ((satisfacţie echitabilă), nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilă), nr. 48553/99, paragraful 70, 2 octombrie 2003 şi Capital Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49429/99, paragraful 144, CEDO 2005-XII (extrase)), Guvernul aminteşte că Curtea nu poate face speculaţii asupra valorii reale a investiţiilor şi că nu poate fi acordată nicio sumă cu acest titlu.
82. Guvernul adaugă că, conform jurisprudenţei Curţii, o societate comercială nu are dreptul la o despăgubire morală. În orice caz, el relevă că suma cerută cu titlu de prejudiciu moral vizează direct pe reprezentanta societăţii reclamante şi nu societatea însăşi.
83. În privinţa prejudiciului moral, Curtea aminteşte că, conform jurisprudenţei sale, o persoană juridică, fie şi o societate comercială, poate suferi un alt prejudiciu decât material cerând o reparaţie bănească (a se vedea Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei [GC], 35382/97, CEDO 2000-IV, paragrafele 31-37). Cu toate acestea, Curtea constată că 17 prejudiciul invocat în speţă nu priveşte societatea reclamantă ci pe reprezentanta sa. Prin urmare, Curtea consideră că nu trebuie plătită o sumă oarecare cu acest titlu.
84. În privinţa prejudiciului material, Curtea consideră că aplicabilitatea art. 41 nu se află în stare de judecată, astfel încât trebuie reanalizată ţinând cont de asemenea de eventualitatea unui acord între statul pârât şi interesaţi (art. 75 alin. 1 şi 4 din regulamentul Curţii).
B. Costuri şi cheltuieli
85. Societatea reclamantă nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. hotărăşte că aplicabilitatea art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată în ce priveşte prejudiciul material; prin urmare, a) o amână în privinţa acestui punct ; b) invită Guvernul şi societatea reclamantă să-i prezinte în scris, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra prezentei chestiuni şi în special să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care vor ajunge; c) amână procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a stabili o dată în caz de nevoie; 5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 12 iulie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Bostjan M. Zupančič, preşedinte Santiago Quesada, grefier
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Nu se consideră în termen sesizarea cu rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o ...
-
Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) a soluționat recent un litigiu complex inițiat de societatea de avocați Zamfirescu Racoți Vasil...
-
Persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii care nu se predau în termen de 7 zile vor fi considerate în stare de evadare (pedeaps...