Semnătura electronică – relații (comerciale) la distanță - Tipurile de semnături electronice. Reglementarea națională și reglementarea UE

Starea de urgență a adus o serie de schimbări în viața fiecăruia dintre noi. Între acestea, și modul în care comunicăm, modul în care încheiem contracte, modul în care se desfășoară relațiile cu autoritățile publice. Toate acestea trebuie făcute, în principiu, la distanță.

În acest context, semnătura electronică capătă o relevanță deosebită. Semnătura electronică este un instrument existent și folosit deja de ani buni, care devine deosebit de relevant în contextul actual, cu atât mai mult cu cât decretele prezidențiale[1] nu doar implică, ci și îndeamnă expres la folosirea mijloacelor electronice de comunicare. Mai mult, OUG 38/2020[2], în vigoare de la 7 aprilie 2020, conferă o valoare juridică sporită semnăturii electronice avansate, permițând folosirea acesteia de către persoanele fizice/ juridice în relația cu autoritățile și instituțiile publice.

În acest articol vom prezenta tipurile de semnături electronice, efectele fiecăruia dintre acestea, precum și problematica semnăturii electronice provenind dintr-un stat non-UE.

I. Tipurile de semnături electronice. Reglementarea națională și reglementarea UE

În România sunt aplicabile două reglementări principale privind semnătura electronică, și anume:
– Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică („Legea 455/2001”);
– Regulamentul (UE) nr. 910/2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă și de abrogare a Directivei 1999/93/CE („eIDAS”).

Fiind un regulament UE, eIDAS este obligatoriu și direct aplicabil în dreptul intern. Prin urmare, eIDAS se aplică cu prioritate și prevalează asupra Legii 455/2001, acolo unde conferă drepturi mai largi decât aceasta din urmă. În orice caz, eIDAS se bazează pe principiul că efectul juridic al semnăturilor electronice se definește în dreptul intern, cu excepția cerinței ca o semnătură electronică calificată să aibă efecte juridice echivalente cu cele ale semnăturii olografe (para. 49 preambul eIDAS).

La nivel de bază, semnătura electronică este definită ca o colecție de date în format electronic, atașate la sau asociate logic cu alte date în format electronic și care sunt utilizate de semnatar pentru a semna. Sunt reglementate trei tipuri de semnături electronice:

1. Semnătura electronică simplă – reprezintă o colecție de date în format electronic, atașate la sau asociate logic cu alte date în format electronic și care sunt utilizate de semnatar pentru a semna.

Se pot da ca exemplu în acest sens semnătura folosită într-un e-mail, sau semnătura dată pe anumite pad-uri de semnare digitală.

2. Semnătura electronică extinsă, denumită semnătură electronică avansată („AES”) în eIDAS – este acea semnătură electronică care:
i. face trimitere exclusiv la semnatar;
ii. permite identificarea semnatarului;
iii. este creată utilizând date de creare a semnăturilor electronice pe care semnatarul le poate utiliza, cu un nivel ridicat de încredere, exclusiv sub controlul său;
iv. este legată de datele utilizate la semnare astfel încât orice modificare ulterioară a datelor poate fi detectată.

Exemple: DocuSign[3], PandaDoc, etc.

3. Semnătura electronică extinsă bazată pe un certificat calificat, denumită semnătură electronică calificată („QES”) în eIDAS – este acea semnătură electronică extinsă (avansată) care este creată de un dispozitiv de creare a semnăturilor electronice calificat și care se bazează pe un certificat calificat pentru semnăturile electronice.

Prin urmare, diferența esențială dintre AES și QES este că aceasta din urmă este creată de un dispozitiv de creare a semnăturilor electronice calificat, și care se bazează pe un certificat calificat pentru semnăturile electronice. Aceste elemente suplimentare ale QES generează prezumția că identitatea semnatarului este cea reală, motiv pentru care QES este cel mai ”sigur” tip de semnătură electronică, și cu cea mai mare valoare juridică, astfel cum vom arăta mai jos.

Furnizorii de servicii de certificare calificată din România sunt listați în Registrul întocmit de autoritatea publică specializată, actualmente Ministerului Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicațiilor[4]: https://www.comunicatii.gov.ro/semnatura-electronica/ Registrul se actualizează de autoritate pe măsură ce intervin modificări cu privire la furnizori.

La nivel UE, lista completă a prestatorilor de servicii de încredere – inclusiv QES din statele membre, conform eIDAS, este publicată la adresa: https://webgate.ec.europa.eu/tl-browser.

Subliniem aici un aspect important, și anume că potrivit art. 25 (3) eIDAS, o semnătură calificată bazată pe un certificat calificat eliberat de un stat membru UE este recunoscută drept semnătură electronică calificată în toate celelalte state membre. În consecință, o QES bazată pe un certificat calificat eliberat în alt stat membru UE este recunoscută ca QES în România, și produce aceleași efecte juridice ca o QES emisă de un furnizor local.

II. Efectele juridice ale color tree tipuri de semnătură electronică

Mai jos vom prezenta efectele juridice ale celor trei tipuri de semnătură electronică, începând cu semnătura cu cea mai mare valoare juridică – semnătura electronică calificată (QES), și continuând cu celelalte două tipuri de semnătură electronică – semnătura electronică avansată (AES) și semnătura electronică simplă.

1. Semnătura electronică calificată (QES)

Atât eIDAS cât și Legea 455/2001 prevăd că înscrisul în formă electronică semnat cu QES este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu un înscris sub semnătură privată. Mai exact, QES are valoarea juridică a unei semnături olografe.

Totodată, în cazul în care forma scrisă este cerută de lege ca o condiție de validitate sau de probă a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerință dacă este semnat cu QES.

În acest sens, menționăm cu titlu de exemplu:

i. Acte juridice care forma scrisă este o condiție de validitate:
– cererea de chemare în judecată/ de formulare a unei căi de atac;
– actul constitutiv al societății, conform Legii societăților nr. 31/1990 (atunci când nu e obligatorie forma autentică);
– contractul individual de muncă;
– fideiusiunea (garanția personală);
– contractul de ipotecă mobiliară;
– contractul de arendare;
– votul exprimat în adunarea asociaților/ acționarilor unei societăți, atunci când asociatul/ acționarul nu este prezent fizic;
– votul exprimat în cadrul adunării creditorilor/ comitetului creditorilor unei societăți aflate în insolvență, atunci când creditorul nu este prezent fizic;
– declarațiile fiscale;
– testamentul olograf.

ii. Acte juridice pentru care forma scrisă este o condiție de probă:
– contractul de asistență juridică (precum și orice mandat acordat în baza acestuia);
– contractul de tranzacție;
– contractul de societate (pentru societățile fără personalitate juridică);
– contractul de asigurare;
– contractul de depozit.

Aceste acte juridice sunt valide, respectiv pot fi probate, dacă sunt semnate cu QES.

2. Semnătura electronică avansată (AES) și semnătura electronică simplă

2.1. Situația generală

Am arătat mai sus că atât eIDAS, cât și Legea 455/2001 atribuie QES valoarea juridică a unei semnături olografe.

Cu toate acestea, interpretând dispozițiile legale relevante, apreciem că și înscrisurile semnate cu AES sau semnătură electronică simplă pot avea la rândul lor efectele înscrisului sub semnătură privată, în anumite situații/ condiții:

i. În cazul actelor juridice pentru care forma scrisă nu este cerută de lege pentru validitatea sau proba actului respectiv ( II.1 de mai sus), dacă părțile agreează folosirea unei astfel semnături în relațiile dintre ele.

Pot fi incluse aici: comenzi; facturi; anumite contracte de vânzare; contracte de distribuție; contracte de prestări servicii; contracte cu consumatorii.

ii. Pentru orice act juridic, dacă partea căreia i se opune o astfel de semnătură recunoaște semnătura.

În acest sens, art. 6 din Legea 455/2001 prevede că înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

Dezavantajul este că această recunoaștere, pentru a fi valabilă, trebuie făcută tot în forma prevăzută de lege pentru validitatea actului, sau în fața instanței – dacă se ajunge la litigiu. De aceea, în practică, se preferă folosirea din start a unei QES.

iii. Pentru orice act juridic semnat cu AES, chiar în lipsa recunoașterii de către partea căreia i se opune semnătura, dacă partea interesată reușește să probeze că AES îndeplinește cele patru condiții legale cumulative ( I.2. de mai sus), și anume că:
– face trimitere exclusiv la semnatar;
– permite identificarea semnatarului;
– este creată utilizând date de creare a semnăturilor electronice pe care semnatarul le poate utiliza, cu un nivel ridicat de încredere, exclusiv sub controlul său;
– este legată de datele utilizate la semnare astfel încât orice modificare ulterioară a datelor poate fi detectată.

In cazul QES, se prezumă că aceste condiții sunt îndeplinite, până la eventuala probă contrarie (art. 9 din Legea 455/2001).

Exemplificativ, în practică ne putem gândi la situații precum: (i) o parte într-un contract semnat cu AES neagă că ar fi semnat acel contract, iar cealaltă parte dorește să probeze că semnătura respectivă aparține într-adevăr părții care o neagă; (ii) când destinatarul unui act juridic unilateral (e.g. o promisiune unilaterală de vânzare) semnat cu AES vrea să se prevaleze de drepturile pe care i le conferă acel act, iar autorul actului neagă semnătura; (iii) autorul unui act juridic unilateral semnat cu AES dorește să probeze că acel act a produs efecte.

Această probă poate fi, desigur, dificil de realizat din punct de vedere tehnic dar nu imposibil.

Desigur, în toate cazurile partea interesată poate contesta în instanță o anumită semnătură, fie aceasta QES, AES sau semnătură electronică simplă. Într-o astfel de situație, instanța va putea dispune efectuarea unei expertize tehnice, ale cărei obiective vor fi mai mult sau mai puțin complexe, în funcție de ceea ce se contestă în concret.

2.2. Situația particulară a OUG 38/2020 – AES are valoare de semnătură olografă în relația persoanelor fizice/ juridice cu autoritățile și instituțiile publice

Recenta OUG 38/2020[5] – în vigoare de la 7 aprilie 2020, conferă AES valoarea juridică a semnăturii olografe, în relația persoanelor fizice/ juridice cu autoritățile și instituțiile publice, prevăzând că:
i. Începând cu data de 7 aprilie 2020, autoritățile şi instituțiile publice au obligaţia primirii înscrisurilor semnate cu semnătură electronică;
ii. Autoritățile şi instituțiile publice stabilesc tipul de semnătură electronică aplicabilă pentru utilizarea de către persoanele fizice sau juridice a unui serviciu disponibil online prestat de respectivele autorități, cu respectarea dispoziţiilor eIDAS. OUG 38/2020 prevede că în termen de 15 zile de la intrarea sa în vigoare, autoritățile şi instituțiile publice vor emite actele administrative necesare punerii în aplicare a acestor dispoziții[6];
iii. Înscrisurile semnate cu AES, care sunt transmise prin utilizarea unor mecanisme de autentificare de nivel substanţial sau ridicat, sunt asimilate, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele lor, cu înscrisurile sub semnătură privată.

III. Problematica semnăturii electronice provenind dintr-un stat non-UE

Am arătat mai sus că o semnătură electronică calificată bazată pe un certificat calificat eliberat de un stat membru UE este recunoscută drept semnătură electronică calificată în toate celelalte state membre (art. 25 (3) eIDAS).

Însă ce efecte juridice produce o semnătură electronică care provine dintr-un stat terț? Spre exemplu, un act semnat cu DocuSign (SUA). Aceasta este una dintre întrebările cu care ne putem confrunta în practică.

În ceea ce privește QES, art. 40 din Legea 455/2001 prevede că certificatul calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare cu domiciliul/ sediul într-un alt stat este recunoscut ca fiind echivalent din punct de vedere al efectelor juridice cu certificatul calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare cu domiciliul sau cu sediul în România, dacă:
i. furnizorul de servicii de certificare cu domiciliul sau sediul în alt stat a fost acreditat în cadrul regimului de acreditare, în condiţiile prevăzute de Legea 455/2001, sau
ii. un furnizor de servicii de certificare acreditat, cu domiciliul sau cu sediul în România, garantează certificatul, sau
iii. certificatul sau furnizorul de servicii de certificare care l-a eliberat este recunoscut prin aplicarea unui acord bilateral sau multilateral între România şi alte state sau organizații internaționale, pe bază de reciprocitate.

Această din urmă condiție se suprapune peste prevederea eIDAS, conform căreia serviciile de încredere prestate de prestatori dintr-un stat terț sunt recunoscute ca fiind echivalente din punct de vedere juridic cu serviciile electronice de încredere calificate prestate de prestatori stabiliți în UE, dacă serviciile care provin din statul terț sunt recunoscute în temeiul unui acord încheiat între UE și respectivul stat terț sau o organizație internațională (art. 14 eIDAS)s.

Pe de altă parte, art. 25 (1) eIDAS prevede că unei semnături electronice nu i se refuză efectul juridic și posibilitatea de a fi acceptată ca probă în procedurile judiciare doar din motiv că aceasta este în format electronic sau că nu îndeplinește cerințele pentru semnăturile electronice calificate.

Apreciem că în această situație sunt relevante concluziile noastre detaliate mai sus (pct. II. 2) cu privire la efectele juridice ale AES și ale semnături electronice simple. Astfel, o semnătură electronică care provine dintr-un stat terț, și care nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerată QES, poate produce efecte juridice ca AES sau ca semnătură electronică simplă, după caz, respectiv:
i. În cazul actelor juridice pentru care forma scrisă nu este cerută de lege pentru validitatea sau proba actului respectiv ( II.1 de mai sus), dacă părțile agreează folosirea unei astfel semnături în relațiile dintre ele;
ii. Pentru orice act juridic, dacă partea căreia i se opune o astfel de semnătură recunoaște semnătura;
iii. Pentru orice act juridic semnat cu AES, chiar în lipsa recunoașterii de către partea căreia i se opune semnătura, dacă partea interesată reușește să probeze că AES îndeplinește cele patru condiții legale cumulative ( I.2. de mai sus).

Mai mult, în considerarea dispoziţiilor OUG 38/2020, conchidem că o AES emisă de un stat non-UE poate fi folosită de către persoanele fizice/ juridice în relația cu autoritățile și instituțiile publice, având în sensul acestui act normativ valoarea juridică a semnăturii olografe.

În final, reiterăm că o QES bazată pe un certificat calificat eliberat de un stat membru UE este recunoscută drept semnătură electronică calificată în toate celelalte state membre (art. 25(3) eIDAS). În consecință, o QES bazată pe un certificat eliberat în alt stat membru UE este recunoscută ca QES în România, și produce aceleași efecte juridice ca o QES emisă de un furnizor local.

---

[1] Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, emis de Președintele României, în vigoare de la data de 16 martie 2020: Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, în vigoare de la data de 15 aprilie 2020.
[2] Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38/2020 privind utilizarea înscrisurilor în formă electronică la nivelul autorităților și instituțiilor publice, în vigoare de la data de 7 aprilie 2020
[3] Cu excepția DocuSign France, care este furnizor de QES conform listei prestatorilor de servicii de încredere la nivel UE: https://webgate.ec.europa.eu/tl-browser/#/tl/FR/9
[5] Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38/2020 privind utilizarea înscrisurilor în formă electronică la nivelul autorităților și instituțiilor publice, în vigoare de la data de 7 aprilie 2020
[6] La data prezentului articol nu au fost publicate astfel de acte de punere în aplicare.

---

Sursa: https://www.juridice.ro/680846/semnatura-electronica-relatii-comerciale-la-distanta.html

Situația activității instanțelor de judecată în contextul prelungirii stării de urgență

Pe fondul situației medicale defavorabile existente la nivel național și internațional, generată de răspândirea cu noul tip de coronavirus, Președintele României a decretat starea de urgență pe întreg teritoriul României prin Decretul nr. 195/2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din data de 16 martie 2020 (în continuare ”primul Decret”). Acesta urma să își piardă valabilitatea la data de 15 aprilie 2020, perioada maximă pentru instituirea stării de urgență fiind de 30 de zile, conform dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și a stării de urgență, cu posibilitatea prelungirii conform art. 15 din același act normativ.

Întrucât situația medicală nu a cunoscut o îmbunătățire până la finalul perioadei inițiale a stării de urgență, prin Decretul nr. 240/2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din data de 14 aprilie 2020 (în continuare ”Decretul”), Președintele României a prelungit starea de urgență cu încă 30 de zile, începând cu data de 15 aprilie 2020.

Printre efectele Decretului a fost vizată și activitatea judiciară, prin reglementarea unor măsuri la fel de energice ca cele din primul Decret de instituire a stării de urgență, atât în materie penală, cât și extrapenală.

Deși, în mare parte, efectele juridice ale Decretului referitoare la situația justiției sunt asemănătoare cu cele instituite prin primul Decret (cu privire la care ne-am referit într-un articol anterior, disponibil aici), fără să tratăm exhaustiv materia, vom reda în continuare cele mai importante efectele cu privire la litigiile din sfera extra penală.

I. Activitatea instanțelor de judecată

Măsurile aplicabile pe perioada stării de urgență în domeniul justiției se regăsesc în art. 60 – 72 din Anexa 1 la Decret. Așa cum rezultă din analiza cuprinsului Decretului de prelungire a stării de urgență, acesta tinde să aducă o serie de prevederi suplimentare față de primul Decret, prin reglementarea separată a unor activități pentru care nu se impune acordarea termenelor de judecată și prezentarea părților, precum și în materia termenelor precedurale.

*

Prin articolul 63 din Decret s-a hotărât menținerea măsurii ca, de principiu, instanțele să procedeze la suspendarea de drept a cauzelor, pe toată durata stării de urgență și continuarea judecății în aceeași perioadă doar a cauzelor de ,,urgență deosebită”, corelativ cu art. 42 alin. 1 din Anexa 1 la primul Decret. Suspendarea se va dispune de drept, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură – art. 63 alin. (11) din Anexa 1 la Decret.

După încetarea stării de urgență, judecarea cauzelor se reia din oficiu – în termen de 10 zile -, instanța urmând a lua măsuri pentru fixarea termenelor de judecată și citarea părților [art. 63 alin. (13) din Anexa 1 la Decret].

În privința continuării judecății pentru pricinile de urgență deosebită, așa cum arătasem și în analiza anterioară, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 417 din 24 martie 2020 (în continuare ”Hotărârea CSM”), cu rol de unificare a practicii colegiilor de conducere ale curților de apel referitoare la materiile în care se continuă judecata în perioada stării de urgență. În acest sens s-a hotărât, cu titlu unitar, lista cauzelor ce urmează a fi judecate în perioada stării de urgență, prin enumerarea obiectului acestora. Totodată, s-a hotărât că, pe perioada stării de urgență, se pot soluționa dosarele ce se judecă fără citarea părților.  

Hotărârea CSM își găsește în continuare aplicare, precum și hotărârile colegiilor de conducere ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și ale curților de apel, existente la data Decretului de prelungire a stării de urgență.

Remarcăm totuși că, în ciuda unui deziderat de practică unitară cu privire la sfera litigiilor în care se continuă sau nu judecata, există soluții diferite ale instanțelor în abordarea subiectului. În acest sens, se poate observa că prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Tribunalului București nr. 8 din data de 30 martie 2020 (ce poate fi consultată aici) – art. VII -, s-a hotărât ca în pricinile ce se judecă fără citarea părților, să nu se procedeze la judecată, în ciuda celor recomandate prin Hotărârea CSM nr. 41/2020, mai sus menționată – art. 1 alin. (2).

Pentru cauzele de urgență deosebită în care continuă judecata în perioada stării de urgență, Decretul instituie o procedură accelerată de soluționare, instanțele putând fixa termene scurte, inclusiv de la o zi la alta ori chiar în aceeași zi.

Instanțele judecătorești pot dispune măsurile necesare pentru desfășurarea ședinței de judecată prin videoconferință și pot proceda la comunicarea actelor de procedură prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.

În aplicarea acestor dispoziții, ce își găseau corelativul și în primul Decret – art. 42 alin. (3) din Anexa 1 -, unele instanțe au adoptat măsuri în acest sens, dând posibilitatea părților și/sau reprezentanților acestora să participe prin intermediul unor aplicații IT, respectiv prin intermediul Skype (a se vedea în acest sens modelul Tribunalului București, aici).

Cu titlu de noutate, pentru acele procese în care se continuă judecata – fiind cauze de urgență deosebită – Decretul de prelungire a stării de urgență, prin art. 63 alin. (4) din Anexa 1, a reglementat posibilitatea ca părțile, reprezentanții acestora sau alți participanți la proces ce nu se găsesc în aceeași localitate cu instanța în fața căreia trebuie să se înfățișeze și nici nu dispun de echipamente IT proprii pentru participarea prin videoconferință, să utilizeze echipementele audio video ale instanțelor din circumscripția cărora se găsesc la acel moment. Posibilitatea dată prin Decret, utilă pentru asigurarea accesului la justiție, presupune totuși o serie de condiții specifice și ridică întrebări fără un răspuns în cuprinsul Decretului, respectiv:

– Ce instanțe sunt vizate de Decret pentru punerea la dispoziție a echipamentelor, respectiv, judecătoriile, tribunalele sau curțile de apel?

În ceea ce ne privește, credem că oricare dintre acestea ar putea fi angrenate în această procedură, în funcție de posibilitățile tehnico-administrative, acest aspect reieșind chiar din art. 63 alin. (4) din Anexa 1 la Decret, care prevede că se va proceda în acest  scop ”dacă este posibil”. Limitele de apreciere ale posibilităților tehnico-administrative par a fi lăsate la latitudinea conducătorilor acestor instanțe.

– Punerea la dispoziție a echipamentelor audio video se realizează la solicitarea instanței care judecă procesul, care la rândul ei va trebui să fie sesizată de partea, reprezentantul ei sau un alt participant la proces, aflat în această situație;

Chiar dacă actul normativ nu prevede proceduri concrete, este lăsat la latitudinea instanțelor să adopte măsuri care să asigure aplicarea legii.

– Odată cu punerea la dispoziție a echipamentului audiovideo, instanța care asigură aceste măsuri va realiza și identificarea persoanelor ce se bucură de acest beneficiu, prin intermediul unui judecător desemnat de președintele instanței;

– Toate măsurile procedurale mai sus menționate nu se încadrează însă în sfera procedurii comisiei rogatorii – prevăzută de art. 261 Cod procedură civilă -, nefiind vorba de administrarea unei probe; Decretul prevede în acest sens că nici măcar nu se vor întocmi încheieri de ședință specifice acestei proceduri.

În privința litigiilor de urgență deosebită, pentru care judecata continuă în perioada stării de urgență, Decretul de prelungire a stării de urgență cuprinde 2 reglementări specifice:

i. Prima dintre acestea vizează trei cazuri în care instanța are posibilitatea să dispună amânarea cauzei – art. 63 alin. (7) din Anexa 12 la Decret -, dacă una dintre părți este afectă de situația medicală generată de noul coronavirus, respectiv dacă partea interesată se află:
a. în izolare la domiciliu
b. în carantină
c. spitalizată.

Măsura amânării judecății pentru cele 3 cazuri mai sus arătate este lăsată totuși la aprecierea instanței, fiind vorba de o amânare facultativă.

Dacă măsura amânării este facultativă, nu la fel este și cazul pronunțării, în cazul respingerii cererii de amânare, mai sus evocată. Astfel, în caz de respingere a cererii de amânare, la cerea părții sau chiar din oficiu, intanța va dispune în mod obligatoriu, amânarea pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise.

ii. A doua prevedere specială vizează posibilitatea delegării instanței, în condițiile art. 147 din Codul de procedură civilă, cu privire la care Decretul reglementează aplicarea sa și pe perioada stării de urgență, cu mențiunea că, în limitele posibilităților, dosarul va fi transmis instanei delegate, în format electronic.

Textul ne pare a fi util doar din perspectiva reglementării unei modalității atipice de transmitere a dosarului cauzei, respectiv în format electronic. În rest, aplicabilitatea art. 147 din Codul de procedură civilă, bineînțeles, în cazurile pricinilor de urgență deosebită, nu ni se pare că ar fi fost pusă sub semnul întrebării, chiar și în perioada stării de urgență.

*

În ceea ce privește activitatea judecătorească ce nu presupune prezența părților, Decretul cuprinde o serie de reglementări de noutate față de primul Decret privind instituirea stării de urgență.

Astfel, în primul rând, prin art. 63 alin. (6) din Anexa 1 la Decret s-a reglementat în mod expres posibilitatea părților de a transmite actele de procedură în format electronic, în măsura în care legea impune forma scrisă a acestora. 

În al doilea rând, cu titlu de noutate față de primul Decret, s-au prevăzut o serie de măsuri care să faciliteze minime măsuri de continuare a procedurilor judiciare care nu presupun prezența părților ci, în esență, proceduri interne în legătură cu efectuarea actelor de procedură în cadrul dosarelor, sau măsuri administrative.

Astfel, art. 61 din Anexa 1 la Decret prevede, indiferent dacă este vorba, sau nu, de litigii din sfera celor de urgență deosebită, că activitatea judiciară va continua în ceea ce privește:
– redactarea și comunicarea hotărârilor judecătorești;
– înregistrarea cererilor de chemare în judecată, precum și
– efectuarea oricăror activitatăți (de natură judiciară – s.n.).

În lumina acestei reglementări, instanțele vor putea continua, ori vor putea relua activitatea de a efectua acte de procedură în dosarele aflate pe rolul instanțelor, inclusiv a etapei regularizării cererilor – procedura prevăzută la art. 200 și 201 Cod Procedură Civilă, respectiv procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată.

Participanții la judecată trebuie să trateze, însă, cu maximă atenție și rigoare, parcursul litigiilor în care participă, pentru a identifica dacă este vorba sau nu de litigii din sfera celor de urgență deosebită, dacă termenele de fond sau procedurale aplicabile acestora sunt sau nu suspendate sau întrerupte, precum și alte efecte juridice ale stării de urgență, pentru a evita pierderi ale drepturilor acestora.

II. Situația termenelor de prescripție / de decădere / de efectuare a actelor de procedură / de exercitare a căilor de atac.

Prealabil, se impune a preciza faptul că Decretul de prelungire a stării de urgență, spre deosebire de primul Decret, reglementează distinct situația termenelor de drept substanțial, de cele procesuale.

Astfel, prin art. 62 din Anexa 1 la Decret s-a reglementat situația termenelor de drept substanțial, în vreme ce, pentru termenele procesuale, reglementarea se regăsește la art. 63 alin. (12) din Anexa 1 la Decret.  

În același mod vom analiza și noi mai jos situația celor două tipuri de termene.

II.1. Situația termenelor de drept substanțial.

Potrivit art. 62 din Anexa 1 la Decret, s-a reglementat un caz de suspendare a termenelor de prescripție – fie extinctivă, fie achizitivă – și a termenelor de decădere.

Prin același articol, similar art. 41 din Anexa 1 la primul Decret, se menționează că dispozițiile art. 2532 pct. 9 teza a II – a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziții legale contrare nu sunt aplicabile, astfel, stabilindu-se că măsurile excepționale decretate constituie cauză de suspendare, în ciuda existenței unui caracter temporar.

Ca și în situația primului Decret, suspendarea termenelor de decădere se realizează prin excepție de la art. 2548 alin. 1 Cod Civil potrivit căruia acestea nu supuse suspendării și întreruperii.

Un aspecte de interes cu privire la calculul termenelor de prescripție și decădere este regimul realuării cursului acestora.

În privința termenelor de prescripție – fie ca e este vorba de cele extinctive, fie că este vorba de cele achizitive, s.n. -, după încetarea stării de urgență și reluarea cursului acestora, vor fi aplicabile dispozițiile art. 2534 Cod civil, care stabilesc că:
– pentru prescripțiile mai mari de 6 luni, termenul nu se va împlini mai devreme de împlinirea unui termen de 6 luni de la data reluării, iar
– pentru prescripțiile mai mici de 6 luni, termenul nu se va împlini mai devreme de împlinirea unui termen de 1 lună de la data reluării.

În privința termenelor de decădere – iar aici, în ceea ce ne privește, considerăm că urmează a fi incluse doar termenele de decădere de drept substanțial, iar nu și cele procedurale, ce își regăsesc o reglementare specială în Anexa 1 la Decret la art. 63 alin. (12) – trebuie luat în considerare art. 2548 alin. (2) teza a II-a Cod civil, care prevede că termene de decădere nu se vor împlini, după reluarea cursului lor în cazul suspendării, decât după 5 zile de la data încetării cauzei de suspendare. Desigur, textul se regăsește în cadrul unei norme care reglementează suspendarea cursului termenelor de decădere în cazul unui caz de forță majoră, fapt ce ar putea genera o practică neunitară. Din acest motiv, justițiabililor le este recomandat să acționeze cu precauție.

II.2. Situația termenelor de drept procesual.

Spre deosebire de primul Decret care nu cuprindea o reglementare specială cu privire la termenele procedurale – cu excepția celor privind exercitarea căilor de atac [art. 42 alin. (7) din Anexa 1 la primul Decret] -, Decretul de prelungire a stării de urgență reglementează distinct aceste termene, prin art. 63 alin. (12) din Anexa 1 la Decret.

Astfel, s-a prevăzut că pentru litigiile ce nu se încadrează în sfera celor de urgență deosebită, toate termenele privind i) efectuarea actelor de procedură sau ii) exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac se întrerup, urmând să curgă termene noi, de a ceeași durată, după încetarea stării de urgență.

Deși cu referire la primul Decret am avut rezerve în ceea ce privește interpretarea extensivă a art. 41 din Anexa 1 la Decret, în sensul aplicării acestuia și termenelor procedurale de procedură, altele decât cele pentru formularea căii de atac, doctrina a acceptat faptul că suspendarea operează și pentru acestea.

O precizare se impune cu privire la noua reglementare privind întreruperea termenelor procedurale pentru efectuarea actelor de procedură.

În opinia noastră, întreruperea operează doar pentru acele termene care au început să curgă după emiterea Decretului de prelungire a stării de urgență, sau începuseră să curgă anterior prelungirii, însă nu și pentru cele ce au făcut obiectul suspendării, în baza primului Decret, dat fiind că art. 63 alin. (12) din Anexa 1 la Decret vizează termenele în curs la data prelungirii.

Or, termenele suspendate în baza primului Decret nu pot fi considerate termene în curs. 

Dat fiind că primul Decret cuprindea o normă generală de suspendare a termenelor de decădere, se poate ridica problema care sunt termene în curs la data prelungirii, dacă acestea erau oricum suspendate? Aceste neconcordanțe vor face, cel mai probabil, obiectul unor analize doctrinare și jurisprudențiale ulterior încetării stării de urgență. În ceea ce ne privește, considerăm că textul din Decretul de prelungire a stării de urgență se referă, în esență, la termenele care încep a curge după data intrării sale în vigoare. Formula utilizată având însă beneficiul de a acoperi orice situație posibilă, respectiv și pentru acele termene care, dintr-un motiv sau altul, nu erau vizate de primul Decret – spre exemplu, termenele pentru care sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării lor era alta decât decăderea (vizată de art. 41 din Anexa 1 la primul Decret).

Ca și în precedenta noastră analiză, considerăm că indiferent de abordarea problemei, suspendarea și/sau întreruperea cu caracter general nu operează ȋn privința altor termene procesuale, precum cele de perimare. Desigur, s-ar putea susține că ȋn privința acestora ar opera suspendarea prevăzută de un alt temei de drept, respectiv art. 418 alin. 1 din Codul de procedură civilă („cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății…, precum și ȋn alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților ȋn judecată”).

Cu privire la tipul i) actelor de procedură și/sau a ii) căilor de atac/plângerilor/contestațiilor vizate de dispozițiile art. 63 alin. (12) din Anexa 1 la Decret, nu se face distincție în conținutul acestuia, astfel că acesta vizează, în opinia noastră:
– orice tip de termene de procedură, indiferent de sancțiunea ce interveni pentru nerespectarea acestora
– iar, în privința căilor de atac, întreruperea operează pentru toate căilor ordinare (apelul), cât și a căilor extraordinare de atac (recursul, contestația în anulare și revizuirea).

III. Situația executărilor silite

În ceea ce privește executările silite, Decretul de prelungire păstrează o abordare relaxată, fără interdicții exprese, legale, ci doar prin raportare la situația de fapt.

Astfel, se prevede, în mod similar primului Decret, că activitatea de executare silită continuă numai ȋn cazurile ȋn care este posibilă respectarea regulilor de disciplină sanitară.  

Textul art. 63 alin. (9) din Anexa 1 la Decret este similar cu cel al art. 42 alin. (5) din Anexa 1 la primul Decret, toate referirile noastre din prima analiză (disponibilă aici) fiind aplicabile în continuare, cu precizările suplimentare de mai jos.

O privire atentă trebuie acordată de justițiabili termenului pentru exercitarea contestației la executare, dată fiind specificitatea acesteia – având caracter de incident în cadrul procedurii executării silite – raportat la reglementarea întreruperii cursului termenelor de procedură, prevăzută de art. 63 alin. (12) din Anexa 1 la Decret.

Deși noul Decret stipulează întreruperea cursului termenelor de exercitare a ”contestațiilor” în general, iar în materia executării silite, criticile aduse actelor de executare se realizează pe calea unei contestații la executare, avem rezerve în ceea ce privește intervenirea cazului de întrerupere a termenului pentru exercitarea pentru acestea din urmă.

De principiu, Decretul prevede faptul că executările silite nu se întrerup decât în cazurile executărilor directe, toate celelalte continuând, cu toate actele de procedură și incidentele execuționale aferente, iar câtă vreme contestația la executare este considerată un incident în cadrul executării silite, pare că aceasta nu este vizată de cazul de întrerupere a cursului termenului pentru exercitarea sa.

Pe de altă parte, art. 63 alin. (12) din Anexa 1 la Decret prevede că se întrerupe termenul pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11) (din același articol 63 din Anexa 1 la Decret – s.n.), ori contestația la executare nu poate fi privită ca fiind în legătură cu cauzele de la alin. (11), ci în legătură cu activitatea de executare silită reglementată la alin. (9) al art. 63 din Anexa 1 la Decret.

Drept urmare, avem rezerve serioase că termenul pentru exercitarea contestației la executare ar putea fi vizată de cazul de întrerupere reglementat de art. 63 alin. (12) din Anexa 1 la Decret.

Desigur, judecata contestației la executare va intra sub imperiul cazului de suspendare a judecății prevăzut de art. 63 alin. (11) din Anexa 1 la Decret, fiind vorba de o activitate judiciară. Corepunzător s-ar fi incident și cazul de ȋntrerupere a termenelor pentru exercitarea căilor de atac ȋn privința acestora [art. 63 alin. (12) din Anexa 1 la Decret].

Este recomandabil ca justițiabilii să nu se supună riscului pierderii unor drepturi, în fața unor norme interpretabile, fiind recomandată consultarea specialiștilor încă din această perioadă.

Decretul de prelungire a adus totodată, în materia executării silite, un element de noutate, respectiv reglementarea procedurii de comunicare a actelor de procedură în format electronic, atunci cănd acest aspect este posibil, cu respectarea rigorilor procedurale generale, prevăzute de Codul de procedură civilă.

Sursa: https://www.juridice.ro/680855/situatia-activitatii-instantelor-de-judecata-in-contextul-prelungirii-starii-de-urgenta.html