Cabinet de Avocat Gabriela Pădurariu - Operator de date cu caracter personal: Începând cu data de 02.04.2012 a intrat în vigoare Decizia Preşedintelui ANSPDCP nr.23/26.03.2012, decizie potrivit căreia"notificarea autorităţii de supraveghere nu mai este necesară când prelucrarea datelor cu caracter personal este efectuată de persoane fizice sau entităţi private care desfăşoară o activitate independentă, autorizată în baza unei legi speciale, în scopul îndeplinirii atribuţiilor legale."

Gabriela Pădurariu

Gabriela Pădurariu

Sunt Gabriela Padurariu din Iasi iar acesta este locul meu virtual in care imi expun opinia despre diverse aspecte juridice. Accept orice comentariu facut cu bun simt doar pe marginea a ceea ce am scris pe acest blog. In privinta sfaturilor juridice va rog sa nu uitati ca ele nu se pot acorda profesional decat față în față si nu virtual .
Informatiile de pe acest blog nu reprezinta consultanta juridica. Ele nu vor fi folosite decat in scop de informare generala, nu pentru luarea unor decizii. Pentru luarea unor decizii trebuie sa ma contactati personal sau sa apelati la alti profesionisti.
Aceste precizari au semnificatia unei declinari de obligatie.


SEDIUL PROFESIONAL:

Iaşi, str: Sărăriei nr. 58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com

DESPRE AV. GABRIELA PĂDURARIU:

Recunoscută pentru atenţia sa la detalii, Av. Gabriela Pădurariu reprezintă în instanţa de judecată cât şi în faţa altor autorităţi atât persoane juridice – societăţi comerciale, ONG-uri, etc. – cât şi persoane fizice în diverse cauze civile, comerciale, penale, în special în executarea silită.

Funcţie de interesul celui pe care îl reprezintă ştie să urgenteze sau să temporizeze soluţionarea unei cauze – în special executări silite, cauze comerciale sau procedura insolvenţei -, caută şi găseşte întotdeauna cele mai bune soluţii tehnice din punct de vedere juridic şi al strategiei soluţionării corecte a cauzei de către instanţa de judecată, în sensul că-i oferă toate informaţiile necesare atât în fapt cât şi în drept pentru ca aceasta să poată pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.

Din experienţa acumulată în practica dreptului execuţional civil, poate spune că stăpăneşte în amănunt toate subtilităţile şi tertipurile de care se folosesc atât părţile din executarea silită – creditor şi debitor – cât şi executorul judecătoresc şi chiar instanţa de executare, pentru tergiversarea urmăririi silite.

De asemenea, cunoaşte foarte bine cum îşi ascund debitorii bunurile şi veniturile de la urmărire şi cum pot fi acestea descoperite sau readuse în patrimoniul debitorului pentru a putea fi executat silit.

În cazul în care în legătură cu soluţionarea unei cauze s-au ivit probleme legate de ineditul situaţiei fie anterior sesizării autorităţii corespunzătoare, fie în derularea unui proces civil, comercial, penal, fie în faza de urmărire silită, a apelat la grupul de profesionişti în drept – grupul său de colaboratori - care s-a format în timp şi în care dezbat foarte serios probleme de drept material şi al procedurii, căutând cele mai eficiente soluţii de rezolvare.



DOMENII DE COMPETENŢĂ:


* Servicii juridice în regim de outsourcing (externalizare);

* Consiliere si redactare de opinii juridice;

* Reprezentare in fata instantelor judecatoresti in procese variate (civile, comerciale, drept al muncii, drept penal, etc.);

* Reprezentare in fata altor autoritati (OPC, OSIM, BEJ, OCPI, etc.);

* Specializată in drept executional civil, consiliere in materie de executare silita/ contestatii la executare , contestatii la titlu, orice act juridic care are legatura cu executarea silita;

* Litigii civile (consultanta si redactari de acte, asistenta juridica si reprezentare, anulari de acte si contracte, litigii de familie, executari silite, evacuari, iesiri din indiviziune, alte cereri );

*Litigii comerciale (consultanta referitoare la contracte comerciale , dizolvari voluntare, procedura insolventei, recuperari de debite prin procedura somatiei de plata, ordonantei de plata, etc);

*Plangeri contraventionale (amenzi O.P.C., amenzi D.R. Antifraudă, amenzi de circulatie, amenzi ITM, etc.);

*Litigii de munca: consultanta la incheierea contractelor de munca, negocierea conflictelor de munca, asistenta juridica si reprezentare, etc.

* Cauze penale ( reprezentare si asistare in faza de urmarire penala si instante de judecata, redactari de cereri si plangeri penale, etc.).


Despre Cabinet Avocat Gabriela Pădurariu:

Cabinetul de Avocat Gabriela Pădurariu a fost înfiinţat prin Decizia Baroului Iaşi şi funcţionează în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu scopul principal de a oferi clienţilor săi servicii de calitate atât în ceea ce priveşte consultanţa juridică cât şi reprezentarea în faţa instanţelor de judecată a celorlalte instituţii publice sau a partenerilor de afaceri. Acesta se distinge prin profesionalism, eficienţă şi dedicaţie faţă de clienţii săi. Activitatea noastră este guvernată de principii de confidenţialitate şi operativitate în relaţiile cu clienţii. În plus, suntem printre puţinele cabinete de avocaţi din Iaşi cu o vastă experienţă în Dreptul Execuţional Civil.

Dorim să devenim partenerul dumneavoastră de încredere prin experienţă şi profesionalism, prin eficienţă şi celeritate, pentru rezolvarea tuturor problemelor juridice pe care le întâmpinaţi. Urmărim permanent modificările legislative pentru a fi capabili să oferim soluţii eficiente în timp util. În rezolvarea cu succes a problemelor juridice ne bazăm pe nivelul ridicat de cunoştinţe juridice, adaptabilitate în funcţie de necesităţile clienţilor, creativitate şi dinamism, moderaţie şi tact precum şi confidenţialitate absolută şi loialitate.

Despre Biroul de Mediator Gabriela Pădurariu:

Biroul de mediator Gabriela Pădurariu oferă servicii mediere în Iași în toate tipurile de conflicte, cu expertiză de abordare fie individual, fie ca echipă.


Dacă vă doriți o rezolvare rapidă pentru disputele dumneavoastră prin servicii de mediere,Biroul de mediator Gabriela Pădurariu cu sediul în Iași, vă pune la dispoziție servicii de mediere ce asigură rezolvarea rapidă a oricărui litigiu de la cele de drept civil precum : grănițuire, revendicare, evacuare, partaj, divorț, încredințare minori, vizitare minori, executarea contractelor, litigii între asociați, la cele de drept penal – plângeri prealabile de lovire, tulburare de posesie, distrugere, precum și de dreptul muncii – drepturi salariale, concedieri.


Medierea reprezintă o alternativă în raport cu justiția de soluționare a conflictelor dintre părți, prin care o terță persoană neutră, imparțială și fără putere de decizie – mediatorul – ajuta părțile să găsească împreuna o soluție care să rezolve neînțelegerile dintre ele.


Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluționare a litigiilor – ADR ( Alternative Dispute Resolution).

Numărul din ce în ce mai mare al proceselor din instanțe este semnificativ pentru lipsa de dorință, dar și de informare a justițiabililor de a folosi cu eficiență dialogul pentru rezolvarea disputelor.

Pentru ca mediul juridic actual descurajează soluționarea rapidă a disputelor, pentru unele conflicte, societatea are nevoie de o modalitate mai eficientă de rezolvare a acestora. Această modalitate este medierea.

Procedura medierii costă și durează relativ mai puțin, aceasta se desfășoară în condiții de confidențialitate maximă, mediatorul având obligația de a păstra secretul dezbaterilor, atât față de persoanele cu care intră în contact în cadrul procedurii de mediere, cât și față de experții pe care părțile îi angajează în diferite cauze.

Adresa:

Adresa:

Contact:

Sediul profesional Cabinet Avocat și Birou de Mediator Gabriela Pădurariu:
Iasi, str. Sărăriei nr.58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com
e-mail: mediator_gabriela_padurariu@yahoo.ro

15 septembrie 2014

Cauza C-169/14 (Sánchez Morcillo si Abril García): avand drept obiect o cerere de decizie preliminara ce viza aplicarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, in raport cu dispozitiile dreptului civil referitoare la executarea silita

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
 
17 iulie 2014(*)
 
„Trimitere preliminară – Directiva 93/13/CEE – Articolul 7 – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Contracte încheiate cu consumatorii – Contract de împrumut ipotecar – Clauze abuzive – Procedură de executare ipotecară – Dreptul la o cale de atac – Articolul 47 din cartă”
În cauza C‑169/14,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Castellón (Spania), prin decizia din 2 aprilie 2014, primită de Curte la 7 aprilie 2014, în procedura
Juan Carlos Sánchez Morcillo,
María del Carmen Abril García
împotriva
Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, SA,
 
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, domnul E. Levits (raportor), doamna M. Berger și domnii S. Rodin și F. Biltgen, judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 30 iunie 2014,
luând în considerare observațiile prezentate:
–        pentru domnul Sánchez Morcillo și pentru doamna Abril García, de P. Medina Aina, procurador de los tribunales, asistat de P. J. Bastida Vidal, abogado;
–        pentru Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA, de B. García Gómez și de J. Rodríguez Cárcamo, abogados;
–        pentru guvernul spaniol, de S. Centeno Huerta și de A. Rubio González, în calitate de agenți;
–        pentru Comisia Europeană, de M. Owsiany‑Hornung, de E. Gippini Fournier și de M. van Beek, în calitate de agenți,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
 
Hotărâre
 
1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2        Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între domnul Sánchez Morcillo și doamna Abril García, pe de o parte, și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA (denumită în continuare „Banco Bilbao”), pe de altă parte, cu privire la opoziția formulată de aceștia la executarea ipotecii având ca obiect locuința lor.
 Cadrul juridic
 Dreptul Uniunii
3        În considerentul (9) al Directivei 93/13 se arată:
„[…] persoanele care achiziționează bunuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către vânzător sau furnizor […]”
4        Articolul 1 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:
„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.”
5        Articolul 3 din directiva menționată prevede:
„(1)      O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
(2)      Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.
[…]
(3)      Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”
6        Conform articolului 7 alineatul (1) din aceeași directivă:
„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori”
7        Anexa la Directiva 93/13 enumeră clauzele vizate la articolul 3 alineatul (3) din aceasta. Ea cuprinde, printre altele, următoarele clauze:
„1.      Clauzele care au ca obiect sau ca efect:
[…]
(q)      excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita orice altă cale de atac, în special prin solicitarea consumatorului să sesizeze exclusiv o curte de arbitraj care nu este reglementată de dispozițiile legale, restricționând în mod nejustificat dovezile aflate la dispoziția lui sau impunându‑i sarcina probei care, în conformitate cu legislația aplicabilă, trebuie să îi revină altei părți la contract.
[…]”
 Dreptul spaniol
8        Capitolul III din Legea 1/2013 privind măsurile pentru îmbunătățirea protecției debitorilor ipotecari, restructurarea datoriilor și închirierea de locuințe sociale (Ley 1/2013, de medidas para reforzar la protección a los deudores hipotecarios, reestructuración de deuda y alquiler social) din 14 mai 2013 (BOE nr. 116 din 15 mai 2013, p. 36373, denumită în continuare „Legea 1/2013”) a modificat Codul de procedură civilă (Ley de enjuiciamiento civil) din 7 ianuarie 2000 (BOE nr. 7 din 8 ianuarie 2000, p. 575), la rândul său modificat ultima dată prin Decretul‑lege 7/2013 privind măsuri urgente de natură fiscală și bugetară și de promovare a cercetării, a dezvoltării și a inovării (decreto‑ley 7/2013 de medidas urgentes de naturaleza tributaria, presupuestarias y de fomento de la investigación, el desarrollo y la innovación) din 28 iunie 2013 (BOE nr. 155 din 29 iunie 2013, p.48767, denumit în continuare „LEC”).
9        Articolul 695 din LEC, referitor la procedura opoziției la executarea ipotecară, are următorul cuprins:
„1.      În procedurile reglementate în prezentul capitol, opoziția la executare formulată de debitorul urmărit nu este admisibilă decât dacă se întemeiază pe următoarele motive:
(1)      stingerea garanției sau a obligației garantate; […]
(2)      o eroare în stabilirea sumei exigibile; […]
(3)      în cazul executării care vizează bunuri mobile ipotecate sau asupra cărora au fost constituite gajuri fără deposedare, constituirea, asupra acestor bunuri, a unui alt gaj, ipotecă mobiliară sau imobiliară sau sechestru înscris anterior sarcinii care se află la originea procedurii, ceea ce va trebui demonstrat prin certificatul de înregistrare aferent;
(4)      caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul executării sau care a permis determinarea sumei exigibile.
2.      În cazul introducerii opoziției prevăzute la alineatul precedent, grefierul instanței procedează la suspendarea executării și citează părțile în fața instanței care a dat ordonanța de executare. Citarea trebuie să aibă loc cu cel puțin 15 zile înaintea ședinței în cauză. În cadrul acestei ședințe, instanța ascultă părțile, examinează documentele prezentate și adoptă decizia adecvată, sub forma unei ordonanțe, în cursul celei de a doua zile.
3. Decizia de admitere a opoziției întemeiată pe primul și pe al treilea motiv de la alineatul 1 al prezentului articol determină suspendarea executării; decizia de admitere a opoziției întemeiate pe al doilea motiv stabilește suma pentru care executarea trebuie să continue.
În cazul în care este reținut al patrulea motiv, încetarea executării este pronunțată atunci când clauza contractuală constituie temeiul executării. În caz contrar, executarea va continua înlăturându‑se aplicarea clauzei abuzive.
4.      Decizia prin care se dispune încetarea executării sau neaplicarea unei clauze abuzive poate fi atacată cu apel.
Exceptând aceste ipoteze, deciziile pronunțate cu privire la opoziția prevăzută de prezentul articol nu sunt supuse niciunei căi de atac, iar efectele lor se limitează exclusiv la procedura de executare în cadrul căreia au intervenit.”
10      Articolul 552 din LEC, care privește căile de atac în cazul refuzului de a încuviința executarea, prevede:
„1.      Dacă instanța consideră că nu sunt întrunite modalitățile și condițiile impuse de lege pentru a încuviința executarea, aceasta dă o ordonanță prin care refuză executarea.
Dacă instanța consideră că una dintre clauzele care figurează în unul dintre titlurile executorii prevăzute la articolul 557 alineatul 1 poate fi calificată drept abuzivă, aceasta ascultă părțile în termen de 15 zile. După ascultarea părților, instanța se pronunță în termen de 5 zile lucrătoare, conform dispozițiilor articolului 561 alineatul 1 punctul 3.
2.      Împotriva ordonanței prin care se respinge executarea se poate declara direct apel, care se soluționează numai în prezența creditorului. Acesta poate de asemenea, dacă dorește, să solicite reexaminarea cererii sale de către aceeași instanță înainte de a declara apel.
3.      După rămânerea definitivă a ordonanței prin care se respinge executarea, creditorul nu își poate valorifica dreptul decât prin procedura ordinară corespunzătoare, dacă nu se opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii sau a deciziei definitive pe care se întemeia cererea de încuviințare a executării.”
11      Potrivit articolului 557 din LEC, referitor la procedura de opoziție la executarea silită întemeiată pe titluri care nu au un caracter judiciar sau arbitral:
„1.      În cazul în care executarea este încuviințată pentru titlurile prevăzute la articolul 517 alineatul 2 punctele 4, 5, 6 și 7, precum și pentru alte documente care au forță executorie prevăzute la articolul 517 alineatul 2 punctul 9, debitorul nu se poate opune, în termenele și formele prevăzute la articolul precedent, decât dacă invocă unul dintre următoarele motive:
[…]
7°      titlul conține clauze abuzive.
2.      Dacă a fost introdusă opoziția prevăzută la alineatul precedent, grefierul instanței suspendă executarea printr‑o măsură de organizare a procedurii.”
12      Articolul 561 alineatul 1 din LEC privește ordonanța prin care se soluționează opoziția pentru motive de fond și are următorul cuprins:
„1.      După ascultarea părților cu privire la opoziția la executare întemeiată pe alte motive decât viciile de procedură și după organizarea unei eventuale ședințe, instanța adoptă, prin ordonanță, exclusiv în scopul executării, una dintre următoarele decizii:
(1)      încuviințarea continuării executării pentru suma stabilită dacă opoziția este respinsă în integralitatea sa. Dacă opoziția se întemeia pe o cerere excesivă care a fost admisă în parte, executarea este încuviințată pentru suma corespunzătoare.
Prin ordonanța de respingere a opoziției în integralitatea sa, debitorul este obligat la plata cheltuielilor de judecată aferente acesteia, în conformitate cu dispozițiile articolului 394 privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță;
(2)      declararea faptului că nu este necesar să se procedeze la executare dacă admite unul dintre motivele prevăzute la articolele 556 și 557 sau dacă consideră că cererea excesivă admisă conform articolului 558 este în întregime întemeiată;
(3)      atunci când se constată caracterul abuziv al uneia sau a mai multe clauze, ordonanța adoptată stabilește consecințele acestui caracter, fie declarând că executarea este nefondată, fie încuviințând executarea fără aplicarea clauzelor considerate abuzive.
2.      În cazul în care este admisă opoziția la executare, executarea este lipsită de efect, iar sechestrele, precum și măsurile de garantare a utilizării eventual adoptate sunt ridicate, debitorul fiind plasat din nou în situația anterioară începerii executării, conform dispozițiilor articolelor 533 și 534. Creditorul este de asemenea obligat la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii opoziției.
3.      Ordonanța prin care se soluționează opoziția poate fi atacată cu apel, care nu suspendă executarea în cazul în care decizia atacată respinge opoziția.
În cazul în care decizia atacată cu apel admite opoziția, creditorul poate cere menținerea sechestrelor și a măsurilor asigurătorii adoptate și adoptarea unor măsuri adecvate în temeiul articolului 697 din prezenta lege. Instanța se pronunță în acest sens prin ordonanță, cu condiția ca creditorul să ofere o garanție suficientă, stabilită în cuprinsul deciziei, pentru a asigura reparația la care debitorul ar avea dreptul dacă este confirmată admiterea opoziției.”
 Litigiul principal și întrebările preliminare
13      Din decizia de trimitere reiese că reclamanții din litigiul principal au semnat, la 9 iunie 2003, cu Banco Bilbao un act notarial de împrumut pentru suma de 300 500 de euro, cu o garanție ipotecară asupra locuinței acestora.
14      Rambursarea sumei menționate urma să se facă până la 30 iunie 2028, fiind eșalonată în 360 de rate lunare. În ipoteza neîndeplinirii de către debitori a obligației de plată, Banco Bilbao era autorizată să solicite rambursarea anticipată a împrumutului acordat reclamanților din litigiul principal. Clauza 6 bis din contractul de împrumut stabilea nivelul dobânzii moratorii la 19 % pe an, nivelul dobânzii legale în Spania fiind, în perioada vizată de litigiul principal, de 4 % pe an.
15      În urma neîndeplinirii de către reclamanții din litigiul principal a obligației de plată a ratelor lunare pentru restituirea acestui împrumut, Banco Bilbao a solicitat, la 15 aprilie 2011, plata totalității împrumutului, însoțită de dobânzile ordinare și de întârziere, precum și vânzarea silită a bunului imobil ipotecat în favoarea sa.
16      În urma deschiderii procedurii de executare a ipotecii, reclamanții din litigiul principal au formulat o opoziție la aceasta, care a fost respinsă prin decizia din 19 iunie 2013 a Juzgado de Primera Instancia n° 3 din Castellón (instanța de prim grad nr. 3 din Castellón, Spania). Reclamanții din acțiunea principală au declarat apel împotriva acestei decizii, care, fiind declarat admisibil, a fost trimis în fața Audiencia Provincial de Castellón (Curtea provincială din Castellón).
17      Instanța de trimitere arată că, deși procedura civilă spaniolă permite atacarea cu apel a deciziei care, prin admiterea opoziției formulate de un debitor, pune capăt procedurii de executare ipotecară, aceasta nu permite în schimb debitorului a cărui opoziție a fost respinsă să atace cu apel hotărârea instanței de prim grad prin care a fost dispusă continuarea procedurii de executare silită.
18      Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei reglementări naționale cu obiectivul protecției consumatorilor urmărit de Directiva 93/13, precum și cu dreptul la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă. Această instanță precizează că deschiderea căii apelului pentru debitori s‑ar putea dovedi cu atât mai importantă cu cât anumite clauze ale contractului de împrumut în discuție în litigiul principal ar putea fi considerate „abuzive” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.
19      În aceste condiții, Audiencia Provincial de Castellón a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1)      Este incompatibilă cu articolul 7 alineatul (1) din [Directiva 93/13], care impune statelor membre obligația de a asigura, în interesul consumatorilor, existența mijloacelor adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori, o normă de procedură precum articolul 695 alineatul 4 din [LEC], care, în ceea ce privește dreptul la o cale de atac împotriva deciziei prin care se soluționează opoziția la executare care are ca obiect bunuri ipotecate sau gajate, permite atacarea cu apel doar a ordonanței prin care se dispune încetarea procedurii sau neaplicarea unei clauze abuzive și exclude calea de atac în celelalte cazuri, ceea ce are ca rezultat imediat faptul că, în timp ce creditorul urmăritor poate formula apel atunci când opoziția debitorului urmărit este admisă și se dispune finalizarea procedurii sau neaplicarea unei clauze abuzive, debitorul consumator nu poate formula o cale de atac în cazul în care opoziția sa este respinsă?
2)      În domeniul de aplicare al reglementării Uniunii privind protecția consumatorilor prevăzut în Directiva 93/13, este compatibilă cu principiul dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă și al dreptului la un proces echitabil și la arme egale, consacrat de articolul 47 din cartă, o dispoziție de drept național precum articolul 695 alineatul 4 din [LEC], care, în ceea ce privește dreptul la o cale de atac împotriva deciziei prin care se soluționează opoziția la executare cu privire la bunurile ipotecate sau gajate, permite atacarea cu apel doar a ordonanței prin care se dispune încetarea procedurii sau neaplicarea unei clauze abuzive și exclude calea de atac în celelalte cazuri, ceea ce are ca rezultat imediat faptul că, în timp ce creditorul urmăritor poate formula apel atunci când opoziția debitorului urmărit este admisă și se dispune finalizarea procedurii sau neaplicarea unei clauze abuzive[,] debitorul nu poate formula o cale de atac în cazul în care opoziția sa este respinsă?”
20      Dând curs cererii instanței de trimitere, președintele Curții a decis judecarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții (Ordonanța președintelui Curții Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:1388).
 Cu privire la întrebările preliminare
21      Prin intermediul celor două întrebări adresate, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de executare silită precum cel în discuție în litigiul principal, care prevede că o procedură de executare ipotecară nu poate fi suspendată de instanța de fond, aceasta putând, în decizia sa finală, cel mult să acorde o indemnizație compensatorie pentru prejudiciul suferit de consumator, în măsura în care acesta din urmă, în calitate de debitor urmărit, nu poate ataca cu apel decizia prin care a fost respinsă opoziția sa împotriva acestei executări, în timp ce vânzătorul sau furnizorul, creditor urmăritor, poate exercita această cale de atac împotriva deciziei prin care se pune capăt procedurii sau prin care este declarată inaplicabilă o clauză abuzivă.
22      În această privință, este necesar să se amintească mai întâi că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (Hotărârea Barclays Bank, C‑280/13, EU:C:2014:279, punctul 32, și Hotărârea Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 44).
23      Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia (Hotărârea Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 40 și jurisprudența citată).
24      În acest context, Curtea a considerat deja de mai multe ori că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei menționate și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 46, și Hotărârea Barclays Bank, EU:C:2014:279, punctul 34).
25      Procedurile naționale de executare, precum procedurile de executare ipotecară, sunt supuse cerințelor pe care le impune această jurisprudență prin care se urmărește protecția efectivă a consumatorului.
26      Astfel, în cadrul unor proceduri de acest tip, Curtea a statuat deja că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care nu permite instanței sesizate cu o cerere de somație de plată să aprecieze din oficiu, in limine litis sau într‑o altă etapă a procedurii, deși dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al unei clauze privind dobânda moratorie, cuprinsă într‑un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, în lipsa unei opoziții formulate de acesta din urmă (a se vedea Hotărârea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 57).
27      Curtea a decis de asemenea că această directivă trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care, în condițiile în care nu prevede, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, motive de opoziție întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul titlului executoriu, nu permite instanței sesizate cu procedura de fond, competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze, să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea procedurii de executare menționate, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacități a deciziei sale finale (a se vedea Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 64).
28      Jurisprudența Curții este de asemenea stabilită în sensul că Directiva 93/13 se opune unei reglementări naționale care nu permite instanței de executare, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, nici să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al unei clauze care este cuprinsă în contractul din care rezultă datoria solicitată și pe care se întemeiază titlul executoriu, nici să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea executării, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacități a deciziei finale a instanței sesizate cu procedura pe fond corespunzătoare, competentă să verifice caracterul abuziv al acestei clauze. (Ordonanța Banco Popular Español și Banco de Valencia, C‑537/12 și C‑116/13, EU:C:2013:759, punctul 60).
29      Conform acestei jurisprudențe și mai precis în urma pronunțării Hotărârii Aziz (EU:C:2013:164), Legea 1/2013 a modificat printre altele articolele din LEC referitoare la procedura de executare a bunurilor ipotecate sau gajate, introducând, la articolul 695 alineatul 1 din acesta, posibilitatea debitorului de a opune procedurilor de executare ipotecară caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul executării.
30      Această modificare legislativă a creat o problematică inedită în raport cu cea care a condus la pronunțarea Hotărârii Aziz (EU:C:2013:164) și a Ordonanței Banco Popular Español și Banco de Valencia (EU:C:2013:759) Această problematică privește împrejurarea că această reglementare națională limitează posibilitatea atacării cu apel a acestei decizii numai la ipoteza în care instanța de prim grad a admis opoziția întemeiată pe caracterul abuziv al clauzei contractuale care constituie temeiul executării, reglementarea menționată instituind o diferență de tratament între vânzător sau furnizor și consumator în calitate de părți la procedură. Astfel, în măsura în care introducerea căii de atac a apelului nu este posibilă decât în cazul în care opoziția a fost considerată întemeiată, vânzătorul sau furnizorul dispune de o cale de atac împotriva unei decizii contrare intereselor sale, în timp ce, în cazul respingerii opoziției, consumatorul nu dispune de această posibilitate.
31      În această privință, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizări a mecanismelor naționale de executare silită, modalitățile de punere în aplicare a căilor de atac împotriva deciziilor prin care se statuează asupra legalității unei clauze contractuale admisibile în cadrul unei proceduri de executare ipotecară sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă. Curtea a subliniat însă că aceste modalități trebuie să îndeplinească dubla condiție de a nu fi mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea Mostaza Claro, C‑168/05, EU:C:2006:675, punctul 24, Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 38, Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 50, și Hotărârea Barclays Bank, EU:C:2014:279, punctul 37).
32      În ceea ce privește, pe de o parte, principiul echivalenței, trebuie arătat că Curtea nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu conformitatea cu acesta a reglementării naționale în discuție în litigiul principal.
33      Astfel, reiese printre altele din dispozițiile articolului 695 alineatele 1 și 4 din LEC că sistemul procedural spaniol nu prevede posibilitatea consumatorului de a introduce un apel împotriva deciziei de respingere a opoziției sale la executare nu numai atunci când această opoziție este întemeiată pe caracterul abuziv, în raport cu articolul 6 din Directiva 93/13, al unei clauze care figurează într‑un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și consumator, ci și când aceasta se întemeiază pe încălcarea unei norme naționale de ordine publică, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 52).
34      Pe de altă parte, în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se ia eventual în considerare principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, C‑413/12, EU:C:2013:800, punctul 34, precum și Hotărârea Pohotovosť, EU:C:2014:101, punctul 51 și jurisprudența citată).
35      Astfel, obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor de care justițiabilii beneficiază în temeiul Directivei 93/13 împotriva utilizării unor clauze abuzive implică cerința unei protecții jurisdicționale, consacrată și la articolul 47 din cartă, pe care instanța națională este obligată să o respecte (a se vedea în acest sens Hotărârea Banif Plus Bank, C‑472/11, EU:C:2013:88, punctul 29). Această protecție trebuie să existe atât pe planul desemnării instanțelor competente să judece acțiuni întemeiate pe dreptul Uniunii, cât și în ceea ce privește definirea modalităților procedurale (a se vedea în acest sens Hotărârea Alassini și alții, C‑317/08-C‑320/08, EU:C:2010:146, punctul 49).
36      Or, în această privință, este necesar să se amintească faptul că, potrivit dreptului Uniunii, principiul protecției jurisdicționale efective nu vizează dreptul de acces la un dublu grad de jurisdicție, ci numai la o instanță judecătorească (a se vedea în acest sens Hotărârea Samba Diouf, C‑69/10, EU:C:2011:524, punctul 69). În consecință, faptul că consumatorul nu dispune de o cale de atac, în calitate de debitor urmărit în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, decât în fața unei singure instanțe judecătorești pentru a‑și valorifica drepturile pe care i le conferă Directiva 93/13 nu poate fi, ca atare, contrar dreptului Uniunii.
37      Cu toate acestea, dacă se ia în considerare locul pe care îl ocupă articolul 695 alineatele 1 și 4 din LEC în ansamblul procedurii, se impun constatările care urmează.
38      În primul rând, trebuie arătat că din dosarul prezentat Curții reiese că, potrivit normelor naționale de procedură spaniole, o procedură de executare ipotecară având ca obiect un bun imobil care satisface o nevoie esențială a unui consumator, și anume aceea de a avea o locuință, poate fi inițiată de un vânzător sau furnizor în temeiul unui act notarial având forță executorie chiar fără ca acest act să fi făcut, din punctul de vedere al conținutului său, obiectul unui control jurisdicțional destinat verificării eventualului caracter abuziv al uneia sau a mai multe clauze ale acestui act. Un astfel de privilegiu acordat vânzătorului sau furnizorului face cu atât mai necesar ca, în calitatea sa de debitor urmărit, consumatorul să poată beneficia de o protecție jurisdicțională eficace.
39      În ceea ce privește controlul exercitat în această privință de instanța de executare, este necesar să se arate, pe de o parte, că, astfel cum a confirmat guvernul spaniol în cadrul ședinței, în pofida modificărilor aduse LEC prin Legea 1/2013 în urma pronunțării Hotărârii Aziz (EU:C:2013:164), articolul 552 alineatul 1 din LEC nu obligă această instanță să examineze din oficiu eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale care constituie temeiul cererii, acest control fiind facultativ.
40      Pe de altă parte, în temeiul articolului 695 alineatul 1 din LEC, astfel cum a fost modificat prin Legea 1/2013, debitorul urmărit în cadrul unei executări ipotecare i se poate opune atunci când aceasta se întemeiază pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul executării sau care a permis determinarea sumei exigibile.
41      În această privință, trebuie subliniat însă că, potrivit articolului 552 alineatul 1 din LEC, examinarea de către instanță a unei opoziții întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale este supusă unor constrângeri temporale, precum aceea de a asculta părțile în termen de 15 zile și de a se pronunța în termen de 5 zile.
42      În plus, din dosarul prezentat Curții reiese că sistemul procedural spaniol în materie de executare ipotecară se caracterizează prin faptul că, din momentul în care procedura este inițiată, orice altă acțiune în justiție pe care consumatorul ar putea să o introducă, inclusiv în vederea contestării validității titlului executoriu, a exigibilității, a caracterului cert, al stingerii sau al cuantumului datoriei, face obiectul unei proceduri și al unei decizii independente, fără ca vreuna dintre acestea să poată avea ca efect suspendarea procedurii de executare în curs sau încetarea acesteia, cu excepția ipotezei reziduale în care consumatorul menționat a efectuat o înscriere preventivă a cererii de anulare a ipotecii înaintea efectuării notei marginale privind eliberarea certificatului de sarcini (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctele 55-59).
43      Ținând seama de aceste caracteristici, în cazul respingerii opoziției formulate de consumator împotriva executării ipotecare a bunului său imobil, sistemul procedural spaniol, luat în ansamblul său și astfel cum este aplicabil în cauza principală, expune consumatorul menționat sau chiar, cum este cazul în litigiul principal, familia acestuia riscului de a‑și pierde locuința în urma unei vânzări silite a acesteia, în condițiile în care instanța de executare va fi efectuat eventual și cel mult o examinare rapidă a validității clauzelor contractuale pe care se întemeiază cererea vânzătorului sau furnizorului. Protecția de care consumatorul, în calitatea sa de debitor urmărit, ar putea eventual să beneficieze în urma unui control jurisdicțional efectuat în cadrul unei proceduri de fond inițiate în paralel cu procedura de executare nu este susceptibilă să înlăture acest risc întrucât, presupunând că acest control conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive, acest consumator nu va obține o reparație în natură a prejudiciului său care să îl repună în situația anterioară executării bunului imobil ipotecat, ci, în cel mai bun caz, o indemnizație compensatorie. Or, acest simplu caracter de indemnizație al eventualei reparații acordate consumatorului nu îi conferă acestuia decât o protecție incompletă și insuficientă. Aceasta nu constituie un mijloc nici adecvat, nici eficace, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, pentru a face să înceteze utilizarea clauzei, considerată abuzivă, a actului autentic care cuprinde constituirea unei ipoteci asupra bunului imobil pe care se întemeiază executarea acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 60).
44      În al doilea rând, având în vedere, încă o dată, locul pe care îl ocupă articolul 695 alineatul 4 din LEC în sistemul ansamblului procedurii de executare ipotecară din dreptul spaniol, trebuie arătat că această dispoziție recunoaște vânzătorului sau furnizorului, în calitate de creditor urmăritor, dreptul de a ataca cu apel decizia prin care se dispune încetarea executării sau prin care o clauză abuzivă este declarată inaplicabilă, dar nu permite în schimb consumatorului să exercite un drept la o cale de atac împotriva deciziilor de respingere a opoziției la executare.
45      În consecință, rezultă cu claritate că derularea procedurii de opoziție la executare, prevăzută la articolul 695 din la LEC, în fața instanței naționale, plasează consumatorul, în calitatea sa de debitor urmărit, într‑o poziție de inferioritate în raport cu vânzătorul sau furnizorul, în calitatea sa de creditor urmăritor, în ceea ce privește protecția jurisdicțională a drepturilor de care se poate prevala în temeiul Directivei 93/13 împotriva utilizării unor clauze abuzive.
46      În aceste condiții, trebuie să se constate că sistemul procedural în discuție în litigiul principal pune în pericol realizarea obiectivului urmărit de Directiva 93/13. Astfel, acest dezechilibru între mijloacele procedurale puse la dispoziția consumatorului, pe de o parte, și a vânzătorului sau furnizorului, pe de altă parte, nu face decât să accentueze dezechilibrul existent între cocontractanți, deja evidențiat la punctul 22 din prezenta hotărâre, și care de altfel se repercutează în cadrul unei acțiuni individuale implicând un consumator și cocontractantul său vânzător sau furnizor (a se vedea prin analogie Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, EU:C:2013:800, punctul 50).
47      În plus, un astfel de sistem procedural se dovedește contrar jurisprudenței Curții potrivit căreia specificitatea procedurilor jurisdicționale care se desfășoară în cadrul dreptului național între vânzători sau furnizori și consumatori nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze aceștia din urmă în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 62).
48      Rezultă de asemenea că, în dreptul spaniol, atunci când o executare ipotecară opune un consumator unui vânzător sau furnizor, derularea în fața instanței naționale a procedurii de opoziție la această executare, prevăzută la articolul 695 din LEC, este contrară principiului egalității armelor sau al egalității procedurale. Or, acest principiu este parte integrantă a principiului protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, astfel cum este garantat de articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea Otis și alții, C‑199/11, EU:C:2012:684, punctul 48, și Hotărârea Banif Plus Bank, EU:C:2013:88, punctul 29).
49      Astfel, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că principiul egalității armelor, ca și, în special, principiul contradictorialității nu reprezintă decât un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil, care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care nu o plasează într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul său (Hotărârea Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 88)
50      În aceste condiții, trebuie să se constate că o procedură națională de executare ipotecară precum cea în discuție în litigiul principal este de natură să aducă atingere efectivității protecției consumatorului urmărite de Directiva 93/13 coroborată cu articolul 47 din cartă, întrucât acest regim procedural consolidează inegalitatea armelor între vânzători sau furnizori, în calitate de creditori urmăritori, pe de o parte, și consumatori, în calitate de debitori urmăriți, pe de altă parte, în exercitarea acțiunilor în justiție întemeiate pe drepturile conferite acestora din urmă de Directiva 93/13, cu atât mai mult cu cât modalitățile procedurale de punere în aplicare a acelorași acțiuni se dovedesc incomplete și insuficiente pentru a face să înceteze aplicarea unei clauze abuzive care figurează în actul autentic de constituire a ipotecii în temeiul căruia vânzătorul sau furnizorul declanșează executarea bunului imobil adus ca garanție.
51      În lumina ansamblului acestor considerații, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de executare silită precum cel în discuție în litigiul principal, care prevede că o procedură de executare ipotecară nu poate fi suspendată de instanța de fond, aceasta putând, în decizia sa finală, cel mult să acorde o indemnizație compensatorie pentru prejudiciul suferit de consumator, în măsura în care acesta din urmă, în calitate de debitor urmărit, nu poate ataca cu apel decizia prin care a fost respinsă opoziția sa împotriva acestei executări, în timp ce vânzătorul sau furnizorul, creditor urmăritor, poate exercita această cale de atac împotriva deciziei prin care se pune capăt procedurii sau prin care este declarată inaplicabilă o clauză abuzivă.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
52      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de executare silită precum cel în discuție în litigiul principal, care prevede că o procedură de executare ipotecară nu poate fi suspendată de instanța de fond, aceasta putând, în decizia sa finală, cel mult să acorde o indemnizație compensatorie pentru prejudiciul suferit de consumator, în măsura în care acesta din urmă, în calitate de debitor urmărit, nu poate ataca cu apel decizia prin care a fost respinsă opoziția sa împotriva acestei executări, în timp ce vânzătorul sau furnizorul, creditor urmăritor, poate exercita această cale de atac împotriva deciziei prin care se pune capăt procedurii sau prin care este declarată inaplicabilă o clauză abuzivă.
 
Semnături


11 septembrie 2014

Curtea de Justiție a Uniunii Europene ref. protecția consumatorilor în cazul garanțiilor imobiliare asupra locuinței familiale


 
 
 
HOTĂRÂREA CURȚII  pronunțată în cauza C-34/13


Curtea clarifică întinderea protecției consumatorilor în cazul garanțiilor imobiliare asupra locuinței familiale. Fiind un drept fundamental, dreptul la locuință trebuie luat în considerare de instanța națională la aplicarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
 


HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
10 septembrie 2014(*)
„Trimitere preliminară – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive – Contract de credit de consum – Articolul 1 alineatul (2) – Clauză care reflectă un act cu putere de lege obligatoriu – Domeniul de aplicare al directivei – Articolul 3 alineatul (1), articolul 4, articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) – Garantarea creanței printr‑o garanție constituită asupra unui bun imobiliar – Posibilitatea executării acestei garanții printr‑o vânzare la licitație – Control jurisdicțional”
În cauza C‑34/13,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Krajský súd v Prešove (Slovacia), prin decizia din 20 decembrie 2012, primită de Curte la 23 ianuarie 2013, în procedura
Monika Kušionová
împotriva
SMART Capital a.s.,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnii C. G. Fernlund, A. Ó Caoimh, doamna C. Toader (raportor) și domnul E. Jarašiūnas, judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 iunie 2014,
luând în considerare observațiile prezentate:
–        pentru guvernul slovac, de B. Ricziová, în calitate de agent;
–        pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;
–        pentru Comisia Europeană, de A. Tokár și M. van Beek, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273) și a Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260), în lumina articolului 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „cartaˮ), precum și a Hotărârii Simmenthal (106/77, EU:C:1978:49).
2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Kušionová, pe de o parte, și SMART Capital a.s (denumită în continuare „SMART Capitalˮ), pe de altă parte, cu privire la modalitățile de executare a unei garanții constituite pentru un contract de împrumut ipotecar și la caracterul licit al clauzelor care figurează în acest contract.
 Cadrul juridic
 Dreptul Uniunii
3        Articolul 7 din cartă prevede că „[o]rice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor”.
4        Articolul 38 din cartă prevede că politicile Uniunii Europene asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.
5        Articolul 47 din cartă prevede la primul paragraf:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.ˮ
6        Al doisprezecelea, al treisprezecelea, al paisprezecelea și al douăzeci și patrulea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:
„întrucât, cu toate acestea, în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile [Tratatului CE], de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă;
întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii […]; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri;
întrucât, cu toate acestea, statele membre trebuie să se asigure că nu sunt incluse clauze contractuale abuzive […]
[…]
întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatoriiˮ.
7        Articolul 1 din Directiva 93/13 prevede:
„(1)      Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.  
(2)      Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii […]” 
8        Conform articolului 4 alineatul (1) din această directivă:
„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.ˮ
9        Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „[s]tatele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator […]ˮ.
10      Articolul 7 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:
„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.ˮ
 Dreptul slovac
11      Potrivit articolului 151j alineatul (1) din Codul civil:
„În cazul în care o creanță garantată nu este plătită potrivit condițiilor legale și cu respectarea termenelor, creditorul beneficiar al garanției poate să inițieze executarea garanției. În cadrul executării bunului grevat de garanție, creditorul beneficiar al garanției își poate satisface creanța în modul stabilit în contract sau prin vânzarea la licitație a bunului grevat de garanție conform legii […] sau poate pretinde satisfacerea acestei creanțe prin vânzarea bunului grevat de garanție potrivit legilor speciale […], sub rezerva unor prevederi diferite ale prezentului cod sau ale unei legi speciale.ˮ
12      Instanța de trimitere precizează că alineatul menționat conține o primă notă de subsol, inserată după termenii „conform legiiˮ, care trimite la Legea nr. 527/2002 privind vânzările la licitație voluntare și care completează Legea Consiliului Național Slovac nr. 323/1992 privind notarii și activitățile notariale (Statutul notariatului), cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Legea privind vânzările la licitație voluntare”), și o a doua notă de subsol, care este situată după termenii „potrivit legilor specialeˮ, care trimite la Codul de procedură civilă sau la Codul privind executarea.
13      Articolul 151m din Codul civil prevede:
„(1)      Creditorul beneficiar al garanției poate vinde bunul grevat de garanție în modul stabilit în contractul de constituire a garanției sau prin licitație cel mai devreme după 30 de zile de la data notificării persoanei care a constituit garanția și a debitorului, în cazul în care aceste persoane sunt diferite, atunci când legea specială nu prevede altfel […]
(2)      După notificarea începerii executării bunului grevat de garanție, persoana care a constituit garanția și creditorul beneficiar al garanției pot conveni că creditorul beneficiar al garanției este autorizat să vândă bunul grevat de garanție în modul stabilit în contractul de constituire a garanției sau prin licitație, chiar și înainte de împlinirea termenului prevăzut la alineatul (1).
(3)       Creditorul beneficiar al garanției care a început executarea bunului grevat de garanție, în scopul satisfacerii propriei creanțe în modul stabilit în contractul de constituire a garanției, poate în orice moment, în cursul acestei executări, să schimbe modul de executare și să vândă la licitație bunul grevat de garanție sau să pretindă satisfacerea creanței prin vânzarea bunului grevat de garanție potrivit legilor speciale. Creditorul beneficiar al garanției trebuie să informeze persoana care a constituit garanția cu privire la schimbarea modului de executare a bunului grevat de garanție.”
14      În temeiul articolului 74 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, instanța poate dispune măsuri provizorii în cazul în care este necesar să se reglementeze cu caracter temporar raporturile dintre părți sau în cazul în care există riscul ca executarea deciziei judecătorești să fie compromisă. În conformitate cu articolul 76 alineatul (1) din acest cod, instanța poate impune unei părți măsuri provizorii, în mod special „pentru a face, pentru a nu face sau pentru a permite cevaˮ.
15      Legea privind vânzările la licitație voluntare definește la articolul 6 adjudecătorul ca fiind „persoana care organizează licitația, care îndeplinește condițiile stabilite de prezenta lege specială, care îl autorizează să exercite activitatea în cauzăˮ, iar la articolul 7 alineatul (1) solicitantul licitației ca fiind proprietarul bunului care face obiectul licitaţiei, creditorul beneficiar al garanției sau persoana autorizată să solicite executarea licitației în temeiul unei legi speciale.
16      Mai precis, în ceea ce privește creditorul beneficiar al garanției, articolul 7 alineatul (2) din aceeași lege prevede că acesta trebuie să declare în scris nu numai că bunul care face obiectul licitaţiei poate fi vândut la licitație, ci și existența, valoarea și scadența creditului pentru care se solicită executarea bunului grevat de garanţie în sensul prezentei legi.
17      Potrivit articolului 16 alineatul (1) din legea menționată, vânzarea la licitație nu poate fi realizată decât pe baza unei convenții semnate între persoana care a avut inițiativa vânzării și adjudecător.
18      În temeiul articolului 17 din Legea privind vânzările la licitație voluntare, adjudecătorul este obligat să anunțe vânzarea la licitație prin publicarea unui anunț. În cazul în care obiectul vânzării este un apartament, o casă, un alt imobil, o întreprindere sau una dintre părțile sale sau dacă oferta cea mai mică este mai mare de 16 550 de euro, adjudecătorul publică anunțul de licitație cu cel puțin 30 de zile înainte de începerea licitației și de asemenea trimite fără întârziere anunțul privind licitația publică la minister pentru publicare în Jurnalul oficial comercial. Anunțul de vânzare la licitație se transmite de asemenea persoanei care a avut inițiativa licitației publice, debitorului creanței garantate, proprietarului bunului scos la licitație, în cazul în care nu este aceeași persoană cu debitorul.
19      În ipoteza în care obiectul vânzării la licitație este un apartament, o casă, un alt imobil, articolul 20 alineatul (13) din această lege prevede că desfășurarea acestei vânzări trebuie să fie consemnată într‑un act notarial, în care notarul menționează de asemenea obligația ce revine proprietarului anterior în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) prima teză din aceeași lege.
20      Articolul 21 alineatul (2) din legea menționată prevede că, în cazul încălcării oricăreia dintre prevederile acesteia, persoana care se consideră lezată poate să solicite instanței să declare nulitatea licitației. Dreptul de a sesiza instanța cu o cerere de anulare se stinge în termen de trei luni de la data adjudecării, cu excepția cazului în care anularea este solicitată pentru comiterea unei fapte penale și licitația privește o casă ori un apartament în care proprietarul anterior locuia în mod oficial.
21      Articolul 21 alineatul (4) din această lege precizează că părțile din procedura de anulare a unei licitații în temeiul alineatului (2) al acestui articol sunt persoana care a avut inițiativa licitației, adjudecătorul, adjudecatarul, proprietarul anterior și persoana care pretinde că i‑au fost încălcate drepturile în conformitate cu alineatul (2).
22      În cazul nerespectării obligațiilor de către adjudecatar sau al anulării vânzării de către instanță, articolul 21 alineatul (5) prevede că licitația este declarată ca fiind lipsită de efecte începând de la data adjudecării.
23      În cazul vânzării la licitație a unui bun în temeiul articolului 20 alineatul (13) din Legea privind vânzările la licitație voluntare, articolul 29 alineatul (2) din aceasta prevede mai întâi că proprietarul anterior este obligat să predea bunul fără întârziere, după prezentarea unei copii certificate pentru conformitate a actului notarial și a actului de identitate al adjudecatarului în conformitate cu cerințele menționate în anunțul de licitație publică. În continuare, adjudecătorul este obligat să întocmească pe loc un proces‑verbal de predare a bunului vândut. În sfârșit, acest proces‑verbal conține printre altele o descriere detaliată a stării bunului și a împrejurărilor în care au fost transferate drepturile și obligațiile aferente obiectului vânzării și, după caz, accesoriilor sale.
24      Articolul 32 alineatul (1) din legea amintită prevede că, în lipsa unor dispoziții contrare, beneficiile vânzării la licitație, după rambursarea cheltuielilor, satisfacerea creanței creditorului garantat și plata sumei rezultate în urma licitației, sunt vărsate fără întârziere proprietarului anterior de către adjudecător.
 Litigiul principal și întrebările preliminare
25      La 26 februarie 2009, doamna Kušionová a încheiat cu SMART Capital un contract de credit de consum pentru suma de 10 000 de euro. Pentru garantarea creditului s‑a constituit un drept real de garanție asupra casei familiei, în care locuiește reclamanta din litigiul principal.
26      Aceasta din urmă a sesizat Okresný súd Humenné (Tribunalul Departamental din Humenné) cu o acțiune în anularea contractului de credit și a contractului de constituire a garanției, îndreptată împotriva SMART Capital, invocând natura abuzivă a clauzelor din contractul încheiat cu această întreprindere. Această instanță de prim grad a anulat în parte contractul de credit, constatând că anumite clauze contractuale erau abuzive. Contractul de constituire a garanției a fost, în schimb, anulat în totalitate. Hotărârea a fost atacată cu apel de ambele părți în fața Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov).
27      Instanța de trimitere urmărește să determine dacă una dintre clauzele contractului de constituire a garanției, mai precis cea referitoare la executarea extrajudiciară a garanției care grevează bunul imobiliar dat în garanție de consumator, prezintă un caracter abuziv și amintește că respectiva clauză permite creditorului să execute garanția constituită fără intervenția unui control jurisdicțional.
28      În cadrul acestei aprecieri, instanța de trimitere a identificat totuși o dificultate suplimentară în măsura în care clauza vizată decurge dintr‑o dispoziție legală, respectiv articolul 151j din Codul civil.
29      Întrucât clauzele contractuale al căror control este asigurat de instanța de trimitere sunt susceptibile să fie calificate drept abuzive în sensul Directivei 93/13, iar una dintre clauze este de origine legală, această instanță consideră că soluționarea litigiului principal depinde de interpretarea dreptului Uniunii.
30      În aceste condiții, Krajský súd v Prešove a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1)      [Directiva 93/13] şi [Directiva 2005/29] trebuie interpretate, în lumina articolului 38 din [cartă], în sensul că este contrară acestor directive o reglementare a unui stat membru precum articolul 151j alineatul (1) din Codul civil coroborat cu celelalte dispoziții din reglementarea aplicabilă în speță, care permite creditorului să recupereze sumele rezultate din clauze contractuale abuzive prin executarea garanției imobiliare care grevează bunurile imobiliare ale consumatorului, în lipsa unei evaluări a clauzelor contractuale de către o instanţă și în pofida existenței unui litigiu referitor la aspectul dacă este vorba despre clauze contractuale abuzive?
2)      Reglementările Uniunii Europene menționate [în prima întrebare] se opun aplicării unei reglementări de drept intern precum articolul 151j alineatul (1) din Codul civil coroborat cu celelalte dispoziții din reglementarea aplicabilă în speță, care permite creditorului să recupereze sumele rezultate din clauze contractuale abuzive prin executarea garanției imobiliare care grevează bunurile imobiliare ale consumatorului, în lipsa unei evaluări a clauzelor contractuale de către o instanţă și în pofida existenței unui litigiu referitor la aspectul dacă este vorba despre clauze contractuale abuzive?
3)      Hotărârea Curții [Simmenthal, EU:C:1978:49,] trebuie înţeleasă în sensul că, în vederea realizării obiectivelor directivelor menționate [în prima întrebare] și în lumina articolului 38 din [cartă], instanța națională va înlătura aplicarea unor dispoziții de drept intern precum articolul 151j alineatul (1) din Codul civil coroborat cu celelalte dispoziții din reglementarea aplicabilă în speță, care permite creditorului să recupereze sumele rezultate din clauze contractuale abuzive prin executarea garanției imobiliare care grevează bunurile imobiliare ale consumatorului, în lipsa unei evaluări a clauzelor contractuale de către o instanţă, și care îi permite de asemenea să evite controlul jurisdicțional din oficiu al clauzelor contractuale în pofida existenței unui litigiu?
4)      Articolul 4 din [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală dintr‑un contract încheiat cu un consumator, fără ca acesta să fi fost reprezentat de un avocat, care permite creditorului să execute pe cale extrajudiciară o garanție imobiliară fără control jurisdicțional eludează principiul important al dreptului Uniunii referitor la controlul jurisdicțional din oficiu al clauzelor contractuale și este, prin urmare, abuzivă, chiar şi într‑un context în care formularea unei astfel de clauze contractuale rezultă dintr‑o reglementare de drept intern?ˮ
 Evoluțiile înregistrate după formularea cererii de decizie preliminară
31      În ședința de audiere a pledoariilor din 5 iunie 2014, guvernul slovac a informat Curtea că, în urma adoptării Legii nr. 106/2014 Z.z. din 1 aprilie 2014, aplicabilă tuturor contractelor aflate în curs de derulare începând de la 1 iunie 2014, normele procedurale privind executarea garanțiilor au fost modificate.
32      În special, articolul V alineatul (7) din această lege ar fi completat articolul 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare, astfel încât această dispoziție ar avea în prezent următorul cuprins:
„În cazul contestării validității contractului de constituire a garanției sau al încălcării prevederilor prezentei legi, persoana care pretinde că i‑au fost încălcate astfel drepturile poate să solicite instanței să declare nulitatea vânzării […]”
 Cu privire la întrebările preliminare
 Cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare
33      Guvernul german consideră, în principal, că primele două întrebări adresate de instanța de trimitere cu titlu preliminar sunt inadmisibile.
34      Instanța de trimitere nu ar furniza, mai întâi, nici elementele de fapt, nici elementele de drept necesare Curții pentru a putea răspunde în mod util la întrebările menționate. Pe de o parte, posibila executare a unei garanții fără intervenția unui control jurisdicțional nu ar constitui o problemă referitoare la o practică comercială neloială. Pe de altă parte, instanța de trimitere nu ar face nicio trimitere concretă la dispozițiile Directivei 2005/29.
35      În continuare, aceste întrebări ar fi întrebări teoretice al căror răspuns nu ar fi de competența Curții. Astfel, situația descrisă de instanța de trimitere nu ar exista, întrucât garanția nu a fost încă executată de SMART Capital.
36      În sfârșit, procedura principală ar privi nulitatea contractului de împrumut și a convenției de constituire a garanției. Or, instanța de trimitere ar urmări să obțină, prin intermediul primelor două întrebări, mai curând o apreciere a conformității unor dispoziții procedurale naționale cu Directiva 93/13. Întrucât aceasta are ca scop apropierea legislațiilor statelor membre privind clauzele abuzive, ea nu ar viza, prin urmare, decât clauzele stipulate în contracte, iar nu condițiile executării unei astfel de garanții prevăzute de dreptul național.
37      Deși recunoaște că cererea de decizie preliminară prezintă anumite lacune, guvernul slovac consideră totuși că primele două întrebări adresate de instanța de trimitere sunt admisibile. În ceea ce o privește, Comisia Europeană a susținut în ședință că în prezenta cauză nu sunt reunite condițiile de inadmisibilitate astfel cum au fost definite de Curte în Ordonanța SKP (C‑433/11, EU:C:2012:702) și consideră, pe cale de consecință, că aceste două întrebări sunt admisibile.
38      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (Hotărârea Pohotovosť, C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 27 și jurisprudența citată).
39      În primul rând, trebuie subliniat că prima întrebare preliminară vizează astfel, pe lângă Directiva 93/13, și Directiva 2005/29. Totuși, astfel cum a susținut în mod întemeiat guvernul german, instanța de trimitere se limitează să citeze această din urmă directivă fără să precizeze motivul pentru care interpretarea sa este necesară pentru soluționarea litigiului principal. În plus, ea nu precizează nici în ce măsură procedura de executare a garanției contestată de reclamanta din procedura principală ar fi susceptibilă să constituie o practică comercială neloială.
40      În ceea ce privește obiectul prezentei cereri de decizie preliminară, aceasta privește domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (2), al articolului 3 alineatul (1), al articolului 4, al articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, dispoziții în temeiul cărora legiuitorul Uniunii a prevăzut o excepție de la domeniul de aplicare al acestei directive, a definit ceea ce constituie o clauză abuzivă, a enunțat regula potrivit căreia o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și a precizat că statele membre se asigură că există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive.
41      Prin urmare, se va răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere numai în raport cu dispozițiile Directivei 93/13.
42      În al doilea rând, faptul că garanția nu a fost încă complet executată nu înseamnă că întrebările respective au caracter ipotetic. Pe de o parte, instanța de trimitere subliniază că SMART Capital a făcut în mod real demersuri față de consumator pentru a proceda la vânzarea bunului imobiliar care constituie garanția. Pe de altă parte, chiar dacă executarea garanției nu a fost finalizată, întrebările adresate vizează mai puțin să se determine dacă vânzarea a fost finalizată decât dacă creditorul poate de iure să procedeze la o astfel de vânzare și dacă debitorul dispune de căi de atac judiciare pentru a contesta realizarea acesteia.
43      În acest sens, întrebările preliminare nu sunt de natură ipotetică, iar interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13 este necesară pentru soluționarea litigiului principal.
44      Având în vedere cele ce precedă, cererea de decizie preliminară trebuie, așadar, să fie declarată admisibilă.
 Cu privire la fond
 Cu privire la prima-a treia întrebare
45      Trebuie să se precizeze că, deși prima întrebare nu menționează decât articolul 38 din cartă, prezenta cerere de decizie preliminară se referă în esență și citează în mod special articolul 47 din cartă printre elementele pertinente ale dreptului Uniunii. Dat fiind că primele trei întrebări adresate de instanța de trimitere vizează să se determine nivelul de protecție de care beneficiază consumatorii, precum și căile de atac judiciare de care dispun aceștia din urmă, articolul menționat trebuie să fie inclus printre instrumentele de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată Curții de instanța de trimitere.
46      Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie să fie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în lumina articolelor 38 și 47 din cartă, dispozițiile Directivei 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite recuperarea unei creanțe, întemeiată pe clauze contractuale eventual abuzive, prin executarea extrajudiciară a unei garanții care grevează bunul imobiliar dat în garanție de consumator. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă aceste dispoziții interne trebuie înlăturate, în conformitate cu jurisprudența rezultată din Hotărârea Simmenthal (EU:C:1978:49).
47      Trebuie să se amintească, pe de o parte, că articolul 38 din cartă prevede că politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Articolul 47 din cartă privește dreptul la o cale de atac eficientă. Aceste dispoziții își produc efectele în ceea ce privește punerea în aplicare a Directivei 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea Pohotovosť, EU:C:2014:101, punctul 52).
48      Pe de altă parte, în jurisprudența sa, Curtea a statuat deja că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea Pohotovosť, EU:C:2014:101, punctul 39 și jurisprudența citată, Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 39 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 22).
49      În ceea ce privește executarea garanțiilor care însoțesc contractele de împrumut încheiate de consumatori, se impune să se constate că Directiva 93/13 nu conține nicio precizare referitoare la executarea garanțiilor.
50      Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unei armonizări în dreptul Uniunii a mecanismelor naționale de executare silită, revine ordinii juridice din fiecare stat membru atribuția de a prevedea astfel de norme în temeiul principiului autonomiei procesuale, cu condiția ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile situațiilor similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 50 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Pohotovosť, EU:C:2014:101, punctul 46).
51      În ceea ce privește principiul echivalenței, trebuie să se constate că Curtea nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu conformitatea reglementării în discuție în litigiul principal cu acesta.
52      În ceea ce privește principiul efectivității, trebuie amintit că deja Curtea a statuat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale (Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, C‑413/12, EU:C:2013:800, punctul 34 și jurisprudența citată).
53      În plus, specificitatea procedurilor care se desfășoară în cadrul național între vânzători sau furnizori și consumatori nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze aceștia din urmă în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 55 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 62).
54      Prin urmare, trebuie să se determine, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în ce măsură aplicarea protecției conferite de directiva menționată ar fi practic imposibilă sau excesiv de dificilă.
55      În speță, din dosar rezultă că articolul 151m alineatul (1) din Codul civil coroborat cu articolul 17 alineatul (3) din Legea privind vânzările la licitație voluntare prevede, pe de o parte, că o vânzare la licitație poate fi contestată în termen de 30 zile după notificarea executării garanției și, pe de altă parte, că persoana care contestă modalitățile acestei vânzări dispune, în temeiul articolului 21 alineatul (2) din aceeași lege, de un termen de trei luni de la adjudecare pentru a exercita calea de atac.
56      Or, deși Directiva 93/13 impune în litigiile dintre un vânzător sau furnizor și un consumator o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, a instanței naționale sesizate cu astfel de litigii (Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C‑488/11, EU:C:2013:341, punctul 39 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Pohotovosť, EU:C:2014:101, punctul 40 și jurisprudența citată), respectarea principiului efectivității nu poate merge până la a suplini integral pasivitatea totală a consumatorului vizat (a se vedea în acest sens Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 47).
57      Sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, combinarea termenelor prevăzute de legislația națională în discuție în litigiul principal, astfel cum sunt menționate la punctul 55 din prezenta hotărâre, nu este comparabilă nici cu termenul de 20 de zile în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Banco Español de Crédito (EU:C:2012:349), nici cu circumstanțele cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Aziz (EU:C:2013:164, punctele 57-59), în care acțiunea consumatorului îndreptată împotriva unor astfel de măsuri era sortită eșecului.
58      Pe de altă parte, pentru a proteja drepturile conferite consumatorilor de Directiva 93/13, statele membre au obligația printre altele, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din această directivă, să adopte măsuri de protecție astfel încât să prevină utilizarea în continuare a unor clauze calificate drept abuzive. Aceasta se coroborează, de altfel, cu al douăzeci și patrulea considerent al acestei directive, care precizează că, în acest scop, autoritățile judiciare și administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace.
59      Mai concret, potrivit jurisprudenței constante a Curții referitoare la principiul cooperării loiale, consacrat în prezent la articolul 4 alineatul (3) TUE, păstrând totodată posibilitatea alegerii sancțiunilor aplicabile pentru încălcările dreptului Uniunii, statele membre trebuie să se asigure în mod special că acestea au un caracter efectiv, proporțional și disuasiv (a se vedea în acest sens Hotărârea LCL Le Crédit Lyonnais, C‑565/12, EU:C:2014:190, punctul 44 și jurisprudența citată).
60      În ceea ce privește caracterul efectiv și disuasiv, pe de o parte, observațiile scrise prezentate Curții de guvernul slovac precizează că, în cursul unei astfel de proceduri de executare extrajudiciară a unei garanții, instanța națională competentă ar putea, în temeiul articolului 74 alineatul (1) și al articolului 76 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, să adopte orice măsură provizorie care interzice continuarea executării unei astfel de vânzări.
61      Pe de altă parte, astfel cum s‑a amintit la punctele 31 și 32 din prezenta hotărâre, se pare că Legea nr. 106/2014 din 1 aprilie 2014, intrată în vigoare la 1 iunie 2014 și aplicabilă tuturor contractelor de constituire a unei garanții aflate în curs de derulare la această dată, ar fi modificat normele procedurale aplicabile unei clauze precum cea în discuție în litigiul principal. În special, articolul 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare, în versiunea sa aflată în vigoare, ar permite instanței, în cazul contestării validității clauzei privind garanția, să declare nulitatea vânzării, ceea ce ar pune consumatorul, în mod retroactiv, într‑o situație aproape similară cu situația sa inițială și, prin urmare, nu ar limita repararea prejudiciului acestuia, în cazul caracterului nelegal al vânzării, la o simplă compensație financiară.
62      În ceea ce privește caracterul proporțional al sancțiunii, trebuie să se acorde o atenție deosebită împrejurării că bunul care face obiectul procedurii de executare extrajudiciară a garanției în discuție în litigiul principal este bunul imobiliar care constituie locuința familială a consumatorului.
63      Astfel, pierderea locuinței familiale este nu numai de natură să aducă atingere în mod grav dreptului consumatorilor (Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 61), ci totodată pune familia consumatorului vizat într‑o situație deosebit de fragilă (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții Sánchez Morcillo și Abril García, EU:C:2014:1388, punctul 11).
64      În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, pe de o parte, că pierderea unei locuințe este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului și, pe de altă parte, că orice persoană supusă riscului de a fi victima unei astfel de ingerințe trebuie în principiu să fie în măsură să solicite examinarea proporționalității acestei măsuri (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea McCann împotriva Regatului Unit, nr. 19009/04, § 50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2008, și Hotărârea Rousk împotriva Suediei, nr. 27183/04, § 137).
65      În dreptul Uniunii, dreptul la locuință este un drept fundamental garantat de articolul 7 din cartă care trebuie luat în considerare de instanța de trimitere în cadrul aplicării Directivei 93/13.
66      În ceea ce privește, mai concret, consecințele provocate de evacuarea consumatorului și a familiei acestuia din locuința care constituie reședința lor principală, Curtea a subliniat deja că este important ca instanța națională competentă să aibă la dispoziție măsuri provizorii care să permită să suspende sau să împiedice o procedură nelegală de executare ipotecară atunci când dispunerea unor astfel de măsuri se dovedește necesară pentru a garanta protecția efectivă urmărită de Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 59).
67      În prezenta cauză, posibilitatea instanței naționale competente de a adopta orice măsură provizorie, precum cea descrisă la punctul 60 din prezenta hotărâre, pare să fie în măsură să constituie un mijloc adecvat și eficace de a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
68      Din considerațiile precedente rezultă că dispozițiile Directivei 93/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite recuperarea unei creanțe, întemeiată pe clauze contractuale eventual abuzive, prin executarea extrajudiciară a unei garanții care grevează bunul imobiliar dat în garanție de consumator, în măsura în care această reglementare nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă apărarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
69      Având în vedere răspunsul dat la prima parte a primelor trei întrebări, nu este necesar să se răspundă la cea de a doua parte a acestora, referitoare la impactul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Simmenthal (EU:C:1978:49) asupra unei reglementări naționale care permite executarea unei garanții pe cale extrajudiciară.
 Cu privire la a patra întrebare
70      Prin cea de a patra întrebare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei clauze contractuale, care figurează într‑un contract încheiat de un vânzător sau furnizor cu un consumator, deși conținutul acestei clauze rezultă dintr‑o prevedere legislativă.
71      În acest sens, trebuie amintit mai întâi că împrejurarea că, pe plan formal, instanța națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă instanța menționată s‑a referit sau nu s‑a referit la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea Vicoplus și alții, C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 22 și jurisprudența citată).
72      În continuare, în măsura în care instanța de trimitere abordează pe larg excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 a clauzelor contractuale care reflectă prevederi legislative de drept intern, trebuie să se considere că, deși în cererea de decizie preliminară nu se face trimitere la articolul 1 alineatul (2) din directiva menționată, această prevedere este vizată în mod implicit, dar necesar de cea de a patra întrebare preliminară. În consecință, trebuie să se considere că prezenta cerere de decizie preliminară vizează articolul 1 alineatul (2) din directivă.
73      În sfârșit, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul exercitării competenței sale în materie de interpretare a dreptului Uniunii care îi este conferită de articolul 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze criteriile generale utilizate de legiuitorul Uniunii pentru a defini noțiunea de clauză abuzivă (a se vedea în acest sens Ordonanța Pohotovosť, C‑76/10, EU:C:2010:685, punctul 60 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, revine instanței de trimitere sarcina să se pronunțe, ținând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcție de împrejurările proprii fiecărei spețe. În consecință, Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanței de trimitere indicații de care aceasta din urmă trebuie să țină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuție (Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 66 și jurisprudența citată, Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 45, precum și Ordonanța Sebestyén, C‑342/13, EU:C:2014:1857, punctul 25).
74      Dacă articolul 1 alineatul (1) din Directiva 93/13 definește domeniul de aplicare al acestei directive, alineatul (2) al aceluiași articol prevede o excludere a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.
75      În această privință, guvernele slovac și german solicită Curții să răspundă în sensul că clauza contractuală în discuție în litigiul principal, mai precis vânzarea la licitație voluntară, se încadrează în această excludere. Comisia consideră că, dimpotrivă, efectul util al prevederilor Directivei 93/13 ar fi compromis dacă o ipoteză precum cea în discuție în litigiul principal ar fi acoperită de o astfel de excludere.
76      Curtea a avut deja ocazia să reitereze că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia care vizează clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii (a se vedea în acest sens Hotărârea RWE Vertrieb, C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 25).
77      Ca orice excepție, trebuie amintit, având în vedere obiectivul directivei respective, mai precis protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de vânzători sau furnizori cu consumatorii, că aceasta este de strictă interpretare.
78      În speță, din Hotărârea RWE Vertrieb (EU:C:2013:180) rezultă că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu.
79      În această privință, trebuie să se sublinieze că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 26).
80      Având în vedere considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală, care figurează într‑un contract încheiat de un vânzător sau furnizor cu un consumator, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive numai în cazul în care respectiva clauză contractuală reflectă conținutul unui act cu putere de lege sau al unei norme administrative obligatorii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
 Cu privire la efectul prezentei hotărâri în timp
81      În cazul în care Curtea ar ajunge la concluzia că prevederile Directivei 93/13 trebuie interpretate în sensul că executarea unei garanții pe cale extrajudiciară, precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de un control jurisdicțional, guvernul slovac solicită Curții să limiteze efectul în timp al prezentei hotărâri.
82      Având în vedere răspunsul dat primelor trei întrebări, nu este necesar să se răspundă la această cerere a guvernului slovac.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
83      Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților din litigiul principal, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
1)      Dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite recuperarea unei creanțe, întemeiată pe clauze contractuale eventual abuzive, prin executarea extrajudiciară a unei garanții care grevează bunul imobiliar dat în garanție de consumator, în măsura în care această reglementare nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă apărarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
2)      Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală, care figurează într‑un contract încheiat de un vânzător sau furnizor cu un consumator, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive numai în cazul în care respectiva clauză contractuală reflectă conținutul unui act cu putere de lege sau al unei norme administrative obligatorii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
Semnături