Arbitru judiciar - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere


Gabriela Pădurariu

Gabriela Pădurariu

Sunt Gabriela Padurariu din Iasi iar acesta este locul meu virtual in care imi expun opinia despre diverse aspecte juridice. Accept orice comentariu facut cu bun simt doar pe marginea a ceea ce am scris pe acest blog. In privinta sfaturilor juridice va rog sa nu uitati ca ele nu se pot acorda profesional decat față în față si nu virtual .
Informatiile de pe acest blog nu reprezinta consultanta juridica. Ele nu vor fi folosite decat in scop de informare generala, nu pentru luarea unor decizii. Pentru luarea unor decizii trebuie sa ma contactati personal sau sa apelati la alti profesionisti.
Aceste precizari au semnificatia unei declinari de obligatie.


SEDIUL PROFESIONAL:

Iaşi, str: Sărăriei nr. 58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com

DESPRE GABRIELA PĂDURARIU:

Recunoscută pentru atenţia sa la detalii, Gabriela Pădurariu reprezintă în instanţa de judecată cât şi în faţa altor autorităţi, persoane juridice – societăţi comerciale, ONG-uri, etc. – în diverse cauze civile, comerciale, penale, în special în executarea silită.

Funcţie de interesul celui pe care îl reprezintă ştie să urgenteze sau să temporizeze soluţionarea unei cauze – în special executări silite, cauze comerciale sau procedura insolvenţei -, caută şi găseşte întotdeauna cele mai bune soluţii tehnice din punct de vedere juridic şi al strategiei soluţionării corecte a cauzei de către instanţa de judecată, în sensul că-i oferă toate informaţiile necesare atât în fapt cât şi în drept pentru ca aceasta să poată pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.

Din experienţa acumulată în practica dreptului execuţional civil, poate spune că stăpăneşte în amănunt toate subtilităţile şi tertipurile de care se folosesc atât părţile din executarea silită – creditor şi debitor – cât şi executorul judecătoresc şi chiar instanţa de executare, pentru tergiversarea urmăririi silite.

De asemenea, cunoaşte foarte bine cum îşi ascund debitorii bunurile şi veniturile de la urmărire şi cum pot fi acestea descoperite sau readuse în patrimoniul debitorului pentru a putea fi executat silit.

În cazul în care în legătură cu soluţionarea unei cauze s-au ivit probleme legate de ineditul situaţiei fie anterior sesizării autorităţii corespunzătoare, fie în derularea unui proces civil, comercial, penal, fie în faza de urmărire silită, a apelat la grupul de profesionişti în drept – grupul său de colaboratori - care s-a format în timp şi în care dezbat foarte serios probleme de drept material, obiectiv, substanțial, cât şi de procedură, căutând cele mai eficiente soluţii de rezolvare.



DOMENII DE COMPETENŢĂ:


*Servicii juridice în regim de outsourcing (externalizare);

* Consiliere si redactare de opinii juridice;

*Reprezentare in fata instantelor judecatoresti in procese variate (civile, comerciale, drept al muncii, drept penal, etc.);

*Reprezentare in fata altor autoritati (OPC, OSIM, BEJ, OCPI, etc.);

*Specializată in drept executional civil, consiliere in materie de executare silita/ contestatii la executare , contestatii la titlu, orice act juridic care are legatura cu executarea silita;

*Litigii civile (consultanta si redactari de acte, reprezentare, anulari de acte si contracte, executari silite, evacuari, iesiri din indiviziune, alte cereri );

*Litigii comerciale (consultanta referitoare la contracte comerciale , dizolvari voluntare, procedura insolventei, recuperari de debite prin procedura somatiei de plata, ordonantei de plata, etc);

*Plangeri contraventionale (amenzi O.P.C., amenzi D.R. Antifraudă, amenzi de circulatie, amenzi ITM, etc.);

*Litigii de munca: consultanta la incheierea contractelor de munca, negocierea conflictelor de munca, reprezentare, etc.





Despre arbitraj:


Conform art. 541 din Noul Cod de procedură civilă, arbitrajul este ,,o jurisdicţie alternativă având caracter privat”.
Arbitrajul este o modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, în care părţile, în urma unei convenţii formale se supun deciziei unei terţe părţi numită arbitru, în urma unei proceduri judiciare, din care rezultă o hotărâre definitivă şi executorie.

Noul Cod de procedură civilă consacră legislativ noţiunea de arbitraj instituţionalizat în TITLUL VII al Cărţii a IV-a.
Art. 616 prevede expres: “arbitrajul instituţionalizat este acea formă de jurisdicţie arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori internaţională sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în
cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale. Activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are caracter economic şi nu urmăreşte obtinerea de profit.

În administrarea acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia ca regulile să
nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.

Care este obiectul arbitrajului?

Conform art. 542 din Noul Cod de procedură civilă, persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc:

- starea civilă;
- capacitatea persoanelor;
- dezbaterea succesorală;
- relaţiile de familie;
- drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună.

Statul şi autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România face parte.
Persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de activitate şi activităţi economice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în afară de cazul în care legea ori actul lor de înfiinţare sau de organizare prevede altfel.


http://www.emediere.ro/earbitraj.php







Lista arbitri judiciari - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi

Lista arbitri judiciari - Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iasi
Click pe fotografie

Despre Biroul de Mediator Gabriela Pădurariu:

Biroul de mediator Gabriela Pădurariu oferă servicii mediere în Iași în toate tipurile de conflicte, cu expertiză de abordare fie individual, fie ca echipă.


Dacă vă doriți o rezolvare rapidă pentru disputele dumneavoastră prin servicii de mediere,Biroul de mediator Gabriela Pădurariu cu sediul în Iași, vă pune la dispoziție servicii de mediere ce asigură rezolvarea rapidă a oricărui litigiu de la cele de drept civil precum : grănițuire, revendicare, evacuare, partaj, divorț, încredințare minori, vizitare minori, executarea contractelor, litigii între asociați, la cele de drept penal – plângeri prealabile de lovire, tulburare de posesie, distrugere, precum și de dreptul muncii – drepturi salariale, concedieri.


Medierea reprezintă o alternativă în raport cu justiția de soluționare a conflictelor dintre părți, prin care o terță persoană neutră, imparțială și fără putere de decizie – mediatorul – ajuta părțile să găsească împreuna o soluție care să rezolve neînțelegerile dintre ele.


Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluționare a litigiilor – ADR ( Alternative Dispute Resolution).

Numărul din ce în ce mai mare al proceselor din instanțe este semnificativ pentru lipsa de dorință, dar și de informare a justițiabililor de a folosi cu eficiență dialogul pentru rezolvarea disputelor.

Pentru ca mediul juridic actual descurajează soluționarea rapidă a disputelor, pentru unele conflicte, societatea are nevoie de o modalitate mai eficientă de rezolvare a acestora. Această modalitate este medierea.

Procedura medierii costă și durează relativ mai puțin, aceasta se desfășoară în condiții de confidențialitate maximă, mediatorul având obligația de a păstra secretul dezbaterilor, atât față de persoanele cu care intră în contact în cadrul procedurii de mediere, cât și față de experții pe care părțile îi angajează în diferite cauze.

Adresa:

Adresa:

Contact:

Sediul profesional - Gabriela Pădurariu:
Iasi, str. Sărăriei nr.58
Tel: 0746 669594
e-mail: gabriela_padurariu@yahoo.com




20 ianuarie 2017

Cesionarul nu poate pretinde de la debitorul cedat dobânzi și penalități calculate după momentul cesiunii


Tribunalul Brăila, Decizia civilă nr. 971 din 8 noiembrie 2016, www.rolii.ro

Cesionarul nu poate pretinde de la debitorul cedat dobânzi și penalități calculate după momentul cesiunii:


”Prin contractul de cesiune de creanțe încheiat sub nr.34 la data de 02.04.2012, BRD. Finance IFN. SA. în calitate de cedent, a cedat către EKR S.R.L, în calitate de cesionar, creanța, împotriva debitorului cedat.
Conform anexei nr.1 la contractul de cesiune, creanța care a fost cesionată cuprindea creanța calculată la data încheierii contractului de cesiune de creanță.
Prin urmare, se constată că în cauză, contractul de credit ce constituie titlu executoriu a încetat înainte de momentul cesiunii, astfel că dispozițiile referitoare la dobânzi și penalități nu mai pot produce efecte.
Se constată așadar că societatea creditoare a cesionat creanța sus menționată, iar nu contractul de credit încheiat cu debitorul pentru a putea pretinde de la acesta dobânzi și penalități calculate după momentul cesiunii conform titlului executoriu.
Prin urmare drepturile pe care le avea cedentul în legătură cu creanța se raportează la momentul cesiunii, iar la acel moment creanța cedată era doar pentru suma de 823,62 lei.
În consecință, având în vedere dispozițiile art. 666 Cod procedură civilă aprobat prin Legea nr.134/2010 astfel cu m a fost modificată prin OUG nr. 1/03.02.2016, instanța de fond în mod corect a admis în parte cererea și a încuviințat executarea silită doar pentru suma de 823,62 lei, la care se vor adăuga cheltuielile de executare, aceasta fiind creanța cesionată.”

 (Tribunalul Brăila, Decizia civilă nr. 971 din 8 noiembrie 2016, www.rolii.ro)

16 ianuarie 2017

Curtea Constitutionala : Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin.(3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) și (5), art. 10 și ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său

Curtea Constituțională a publicat pe site-ul său Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin.(3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) și (5), art. 10 și ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său:
 
 


14 ianuarie 2017

Aplicabilitatea art. 6 CEDO în privința cererilor de suspendare a executării silite, în special sub aspectul scutirii / reducerii / eşalonării sumelor stabilite cu titlu de cauţiune - decizia de inadmisibilitate în cauza S.C. Eco Invest S.R.L. şi Ilie Bolmadar c. României


Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2016 de Secţia a patra a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza S.C. ECO INVEST S.R.L. şi Ilie BOLMADAR contra României (cerere nr. 60727/10), a fost tranşată o veche divergenţă de jurisprudenţă a dreptului intern românesc în materia scutirii / eşalonării / reducerii cuantumului sumei impuse de lege cu titlu de cauţiune, în cadrul cererilor de suspendare (inclusiv provizorie) a executării silite (sau în cadrul oricăror altor cereri în care se impune plata unei cauţiuni, soluţia putând fi extinsă şi la acestea).
Mai concret, s-a pus problema în ce măsură obligaţia de plată a cauţiunii, a cărei necesitate şi al cărei cuantum sunt prestabilite de lege, în cadrul acţiunilor de suspendare a executării silite (inclusiv provizorii), îngrădeşte liberul acces la instanţă de o manieră nerezonabilă, echivalentă cu încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
 
Problematica a fost abordată şi în literatura juridică[1].
În cadrul jurisprudenţei stabilite, în lipsa unor prevederi clare în dreptul intern, unele cereri pentru obţinerea scutirii / eşalonării / amânării la plata cauţiunii au fost formulate solicitându-se acordarea ajutorului public judiciar, în temeiul dispoziţiilor OuG nr. 51/2008.
În acest cadru, unele instanţe[2] au considerat că cererile privind acordarea ajutorului public judiciar sunt inadmisibile, întrucât legislaţia internă nu prevede posibilitatea acordării ajutorului public judiciar pentru plata cauţiunii. În plus, s-a considerat că dreptul de acces la instanţă nu este încălcat, atât timp cât soluţia în cadrul cererii de suspendare a executării silite nu împiedică soluţionarea pe fond a dreptului supus analizei în cadrul contestaţiei la executare.
Alte instanţe[3] au admis astfel de cereri, invocând aplicarea prioritară a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie sau/şi invocând faptul că la pct. C3 lit. e) din anexa la OuG nr. 51/2008 se face referire la posibilitatea acordării ajutorului public pentru plata cauţiunii.
Alte cereri au fost formulate solicitându-se înlăturarea de la aplicare a normei juridice de drept intern, care impune necesitatea plăţii cauţiunii (spre exemplu, înlăturarea fostului art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă de la 1865), invocându-se dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia EDO şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Unele instanţe[4] au respins cererea de aplicare directă a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, motivând faptul că art. 6 par. 1 CEDO nu este aplicabil procedurilor privind suspendarea executării silite, ci doar acţiunilor care tranşează definitiv fondul de natură civilă al litigiului, fie sub aspectul existenţei, fie sub aspectul întinderii dreptului, fie sub ambele aspecte.
În fine, alte instanţe au considerat că art. 6 CEDO este aplicabil şi, analizând pe fond cererea de înlăturare a dispoziţiilor legale din dreptul intern, cu luarea în considerare a circumstanţelor concrete ale speţei, au realizat o analiză de proporţionalitate, ajungând fie la concluzia că este cazul să le înlăture de la aplicare – cu consecinţa admiterii cererii de înlăturare a obligaţiei de consemnare a cauţiunii sau de diminuare a cuantumului acesteia[5], fie că acest lucru nu se impune, dreptul de acces la instanţă al reclamantului nefiind încălcat în speţă[6].
 
Prin decizia de inadmisibilitate vizată, Curtea a confirmat că obligaţia de plată a cauţiunii în cadrul cererilor de suspendare (inclusiv provizorie) a executării silite reprezintă o restricţie a dreptului de acces la instanţă, care urmează a se analiza în funcţie de principiile care decurg din jurisprudenţa Curţii în această materie.
Chiar dacă cererea reclamantei din speţă a fost respinsă ca inadmisibilă, această inadmisibilitate nu s-a declarat pentru că articolul 6 nu ar fi aplicabil (ratione materiae), ci pentru că speţa nu prezenta niciun element care să ridice îndoiala că în dreptul intern ar fi fost încălcat dreptul de acces la instanţă (cererea fiind considerată în mod manifest neîntemeiată).
Prin urmare, raţionamentul Curţii arată că art. 6 din Convenţie este aplicabil, în anumite condiţii, şi acelor proceduri denumite de Curte preliminare, adică acelor proceduri care nu soluţionează în mod direct fondul drepturilor şi obligaţiilor de natură civilă (cum ar fi, spre exemplu, alături de procedurile de suspendare a executării silite, discutate în speţa de faţă, alte proceduri precum ordonanţele preşedinţiale sau măsurile asiguratorii etc.).
 
În continuare este prezentată o traducere şi adaptare a pasajelor relevante din decizie.
 
A. Circumstanțele cauzei
La data de 29 octombrie 2007, reclamanta a încheiat cu banca C. un contract prin care a obținut un credit în valoare de 275.000 de euro (EUR).
Întrucât societatea reclamantă nu a respectat obligațiile contractuale, banca s-a adresat unui executor judecătoresc cu scopul de a începe executarea silită a creanței rezultate din contract.
La data de 17 mai 2010, executorul judecătoresc a informat compania reclamantă că a dispus confiscarea sumelor de bani disponibile în contul său și a altor valori mobiliare ale acesteia, până la concurenţa sumelor pe care le datorează băncii C., adică echivalentul a 454.723,85 lei (RON - circa 108.000 de euro).
Societatea reclamantă a formulat în faţa instanțelor naționale, două acțiuni împotriva executării - respectiv o contestaţie la executare la care a alăturat o cerere de suspendare a executării silite, precum și o cerere de suspendare provizorie a executării silite.
1. Contestația la executare, însoțită de o cerere de suspendare a executării silite
La o dată nespecificată în anul 2010, societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Târgu-Mureș cu o contestaţie la executare, însoțită de o cerere de suspendare a executării silite. A invocat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din titlul executoriu.
Printr-o hotărâre din 13 octombrie 2010, contestaţia la executare a fost respinsă pentru lipsa plății de către reclamantă, a taxei de timbru.
Părțile nu au depus această hotărâre la CEDO şi nu au informat Curtea dacă această decizie a făcut obiectul unui recurs.
2. Cererea de suspendare provizorie a executării
La data de 18 iunie 2010, invocând articolul 403 alin. (4) Cpc, în vigoare la acel moment, societatea reclamantă a solicitat judecătoriei să suspende provizoriu executarea silită inițiată împotriva sa de către banca C., până la soluţionarea cererii de suspendare a executării silite alăturate contestaţiei la executare.
În motivare, a susținut că anumite clauze ale contractului reprezentând titlu executoriu, erau contrare Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Aceasta a adăugat că, din aceleaşi motive, a introdus, de asemenea, o acțiune în anularea contractului de credit, întemeiată pe dispoziţiile aceleiaşi legi, precum şi o contestaţie la executare, iar procedurile judiciare aferente se aflau pendinte pe rolul instanţelor naţionale. A mai arătat că, în aplicarea articolului 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele declarate ca fiind abuzive nu produc niciun efect în privinţa consumatorului. În continuare, a susținut că, în cazul în care banca C. ar proceda la executarea activelor sale în condițiile contractului, aceasta ar suferi prejudicii grave și ireversibile și ar ajunge într-o situație de incapacitate de plată.
În ceea ce privește obligația de a consemna o cauţiune de 10% din suma care urmează să fie executată, obligaţie impusă în sarcina sa de instanţă, societatea reclamantă a susținut că aceasta constituia o restricție a dreptului său de acces la justiție și că dreptul intern nu îi permite să obțină o reducere, scutire sau amânare a plății.
A susținut că "justiţiabilii care au o astfel de sumă pot folosi procedura prevăzută de articolul 403 alin. (4) Cpc, în timp ce justiţiabili care nu au o astfel de sumă, nu ar putea obține suspendarea provizorie a executării silite".
Reclamantul a solicitat instanței să facă o aplicare directă a normelor de drept al Uniunii Europene și a articolului 6 din Convenția EDO și să constate că o prevedere legală care a impune o valoarea a cauţiunii de 10% din valoarea creanţei executate silit, fără nici o posibilitate de a se obține o reducere, scutire sau amânare la plată, încalcă dreptul de acces la o instanță. De asemenea, a invocat printre altele, o cauză internă în care o altă instanţă naţională, sesizată fiind cu o cerere similară înt-un alt judeţ al României, ar fi acordat o reducere a cauțiunii, invocând principiile care reies din jurisprudența Curţii EDO în aplicarea articolului 6 § 1 din Convenție.
La data de 21 iunie 2010, instanța de judecată a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei care viza obținerea reducerii valorii cauţiunii prevăzute la articolul 403 Cpc.
Instanţa a solicitat reclamantei să consemneze până la următorul termen de judecată din 24 iunie 2010, cu titlu de cauţiune, suma de de 45.472.385 lei (aproximativ 10.800 de euro), în întregime.
Reclamanta nu a depus dovada consemnării cauţiunii.
Printr-o hotărâre din 24 iunie 2010, după ce a constatat că societatea reclamantă nu a consemnat cauţiunea, instanţa a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite, formulate de către reclamantă.
Reclamanta nu a depus la dosar în fața Curții EDO, nici copia cererii de sesizare a instanței pentru suspendarea provizorie a executării silite, nici documentele privind situația sa financiară. În mod similar, nu au fost depuse la dosar copii ale documentelor referitoare la contestaţia la executare sau copii de pe pretinsele acțiuni pentru anularea contractului de credit.

Plângere:
Întemeindu-se pe articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanții s-au plâns de o încălcare a dreptului lor de acces la instanță
1. Argumentele părților
a) Guvernul
Admiţând că decizia instanței de judecată prin care s-a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite a restrâns dreptul de acces la instanţă al societăţii reclamante, Guvernul a susținut că această limitare a fost prevăzută de lege, și anume articolul 403 alin. (4) Cpc, iar acest text legal era destinat să protejeze pe creditor împotriva relei-credințe a debitorului.
În ceea ce privește necesitatea acestei limitări într-o societate democratică, Guvernul a afirmat, printre altele, că hotărârea referitoare la suspendarea provizorie a executării silite nu tranşa fondul litigiului privind executarea silită, acesta urmând a fi tranţat în cadrul contestaţiei la executare, al cărei obiect îl constituia.
Guvernul a arătat că instanța s-a pronunțat cu celeritate asupra cererii de suspendare provizorie a executării silite, fără citarea părților, ceea ce justifica, pentru echilibrarea raportului dintre părţi, ca legea să impună unele condiţii care să îl protejeze pe creditor.
 Referindu-se la exemple de jurisprudenţă din dreptul intern, Guvernul a susținut că societatea reclamantă a avut la dispoziție o modalitate eficientă de a solicita și de a obține o amânare sau de scutire de la plata cauţiunii.
Apoi, a arătat că solicitantul nu a prezentat nicio dovadă privind o eventuală insuficiență a mijloacelor financiare pentru plata cauţiunii.
Guvernul, în cele din urmă, a invocat şi comportamentul reclamantului din acțiunea principală, respectiv contestaţia la executare. În această privință, Guvernul afirmă că reclamantul a ridicat problema validității clauzelor contractului de credit numai în cadrul acestei proceduri, la câțiva ani după încheierea contractului, în timp ce, potrivit acestuia, statutul său profesional în materie comercială și contractuale l-ar fi obligat să acționeze cu mai multă diligenţă. De asemenea, guvernul a arătat că acţiunea privind contestaţia la executare a fost respinsă pentru lipsa plăţii taxei de timbru, taxa al cărei cuantum era rezonabil.

b) Reclamanta
Potrivit societăţii reclamante, dispozițiile legale aplicabile în acest domeniu, respectiv articolul 403 alin. (4) Cpc, pleacă de la o singură ipoteză, respectiv cea a creditorului de bună-credință, posesor al unui titlu executoriu valabil, care ar putea fi împiedicat sau întârziat în recuperarea creanţei sale, de către un debitor de rea-credința.
Or, în opinia reclamantei, statul ar trebui să protejeze, de asemenea, şi pe debitor împotriva actelor de executare în cazul în care procedura de executare este abuzivă sau atunci când aceste acte sunt efectuate pe baza titlurilor executorii care pot fi anulate.
Reclamanta susține că valoarea cauţiunii stabilite prin lege în cuantum de 10% din valoarea creanţei este foarte mare pentru debitorii care nu dispun de fonduri suficiente pentru a o achita. Mai arată că argumentele sale pe care le-a prezentat în fața instanței de judecată pentru a justifica neplata cauţiunii, nu au fost examinate.
2. Opinia Curţii EDO
Curtea invocă principiile generale care reglementează dreptul de acces la instanță, amintind cauza Stanev v. Bulgaria [GC] (nr 36760/06, §§ 229 și 230, CEDO 2012; a se vedea, de asemenea, Cudak v Lituania [GC], nr 15869/02, §§ 54 și 55, CEDO 2010).
Curtea reamintește că, în timp ce articolul 6 § 1 din Convenție garantează oricui dreptul la o instanță, care să examineze drepturile și obligațiile sale civile, acest "drept la o instanță" nu este absolut, ci se pretează la limitări implicit admise, care pot fi, de asemenea, de natură financiară.
Curtea nu a exclus niciodată că interesul bunei administrări a justiției poate justifica impunerea unei restricții financiare privind accesul unei persoane la un tribunal (Reuther c. Germaniei (dec.), nr.74789/01 5 iunie 2003 și Tolstoi-Miloslavsky c. Regatul Unit, la 13 iulie 1995 §§ 61 și următoarele, seria A nr 316-B). Valoarea taxelor, analizată în funcție de circumstanțele concrete ale unui caz particular - inclusiv solvabilitatea reclamantului și stadiul procedurii în care se impune restricția în cauză - este un factor care trebuie luat în considerare pentru a determina dacă persoana în cauză a beneficiat de dreptul de acces la instanță sau dacă, din contră, din cauza cuantumului acestei sume, accesul său la instanță a fost limitat într-o asemenea măsură încât a fost afectată chiar substanţa dreptului de acces la instanţă (a se vedea, de exemplu, Tolstoi-Miloslavsky, citată mai sus, §§ 63-67, și Weissman și alții c. România, nr 63945/00, § 37, CEDO 2006-VII (extrase)).
În speță, Curtea a constatat că instanța de judecată a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite, depuse de către solicitant, din cauza neplății sumei reprezentând cauţiune, care s-a ridicat la aproximativ 10.800 de euro.
Aceasta constituie o ingerință în dreptul de acces al solicitantului la o instanță.
Această constatare a existenţei unei ingerinţe nu a fost contestată de părţi.
Curtea observă că ingerința a fost prevăzută de lege, și anume articolul 403 alin. (4) Cpc. De asemenea, observă că această ingerinţă urmăreşte un scop legitim, deoarece vizează protejarea intereselor creditorului împotriva relei-credințe a debitorului.
În ceea ce privește necesitatea ingerinței într-o societate democratică, Curtea observă în primul rând că suma pretinsă drept garanție a fost stabilită prin lege și că aceasta a reprezentat un procent din suma pe care societatea reclamantă o datora creditorului său din procedura de executare silită. Modalitatea de stabilire a valorii cauţiunii e justificată, în opinia Curții, de circumstanțele particulare ale cauzei, și anume lipsa de citare a părților în ședință, imposibilitatea creditorului de a prezenta punctul său de vedere și celeritatea procedurii.
Curtea observă că reclamantul a contestat la instanţă obligația de a consemna suma cu titlu de cauţiune, invocând resticţionarea dreptului său de acces la instanță și absența oricărei căi procedurale la nivel intern pentru a putea obţine o diminuare, o eşalonare sau scutire de la plata cauţiunii.
Curtea observă în această privință, potrivit înscrisurilor din dosar, că deși reclamanta a contestat necesitatea consemnării cauţiunii și valoarea acesteia în cadrul cererii de suspendare provizorie a executării, aceasta a justificat solicitarea prin argumente de ordin general, nu prin elementele care să vizeze situaţia sa financiară concretă. Astfel de argumente au fost destinate să demonstreze că executarea contractului care reprezenta titlu executoriu, iar nu plata cauţiunii, ar avea un impact asupra situației sale financiare.
Curtea mai observă, de asemenea că, în cadrul ședinței din 21 iunie 2010, instanța de judecată a respins ca vădit nefondată cererea solicitantului de diminuare a cuantumului cauţiunii, și efectuat o analiză de fond a acestei cereri. Mai mult decât atât, este clar din exemplele din jurisprudența internă, că instanțele naționale au competenţa de a efectua o analiză de fond asupra cererilor de scutire de la plata cauţiunii, acțiuni întemeiate pe articolul 403 alin. (4) Cpc.
În acest caz, fără să speculeze cu privire la motivele care au determinat instanța de judecată să respingă cererea de mai sus, depusă de reclamantă, Curtea nu poate decât să constate că reclamanta avea la dispoziție o cale de atac eficientă pentru a pune în discuţie situația sa financiară și pretinsa sa incapacitate de a plăti.
În plus, Curtea observă că Guvernul a demonstrat, prin prezentarea unor exemple de jurisprudență relevantă, că la data faptelor, dreptul intern oferea o posibilitate pentru părțile interesate să ceară și să obțină, în cazul în care sprijineau cererea lor pe elemente concrete, o reducere, scutire sau amânare a plății cauţiunii, prin depunerea unei cereri separate, în baza OUG nr. 51/2008.
În sfârșit, Curtea constată că suspendarea provizorie a executării silite a avut ca scop protejarea intereselor patrimoniale ale societății reclamante până la soluţionarea cererii de suspendare a executării silite, alăturate contestaţiei la executare - acțiunea principală.
Curtea nu poate ignora faptul că respectiva contestaţie la executare a fost anulată pentru lipsa plăţii taxei de timbru de către reclamantă – lucru care reiese din declarațiile Guvernului, şi care nu au fost contestate de reclamantă. Pe baza datelor din dosar, valoarea taxei de timbru de aproximativ 50 de euro, nu a apărut excesivă și, în plus, societatea reclamantă nu a invocat o imposibilitate financiară de a o plăti.
Prin urmare, Curtea constată că acțiunea principală nu a fost dusă la bun sfârșit, din motive imputabile reclamantei.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că nu s-a demonstrat, în acest caz, că respingerea cererii provizorii de suspendare a executării pentru neplata cauţiunii de către reclamant a încălcat dreptul de acces la o instanță al acesteia din urmă.
Rezultă că această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

 

[1] Pentru o prezentare a problemei, a se vedea C. Drăguşin, în Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii practice – volumul 1; Evelina Oprina şi Vasile Bozeşan – coordonatori, tema nr. 49, pag. 527, Ed. Universul Juridic, 2016; C. Drăguşin, Obligația de plată a cauțiunii și dreptul de acces la justiție, Revista Română de Executare Silită nr. 2/2014; R. Stanciu, Ajutorul public judiciar cu privire la cauţiunea datorată pentru suspendarea executării silite – perspective realiste în contextul legislaţiei actuale, Revista de Executare Silită, nr.3/2013, pag. 77 şi urm.
 
[2] Încheierea din 25.02.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. 4915/4/2014, nepublicată: „… Imposibilitatea acordării ajutorului public judiciar sub forma scutirii, reducerii, eşalonării sau amânării la plata cauţiunii conform dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 nu afectează dreptul de acces la justiţie al petentei contestatoare, câtă vreme această situaţie nu împiedică analiza pe fond a contestaţiei la executare în legătură cu care cererea de suspendare provizorie a executării silite a fost formulată. Or, numai în cadrul contestaţiei la executare, care nu este supusă condiţiei de plată a unei cauţiuni, sunt suspuse analizei pe fond pretenţiile contestatorului referitoare la executarea silită declanşată împotriva sa, o asemenea analiză neputând face obiectul unei cereri de suspendare a executării. Prin urmare, neincluderea cauţiunii printre formele de acordare a ajutorului public judiciar nu încalcă, pentru motivele anterior arătate, dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin nici o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii Constituţionale nestabilindu-se contrariul. În condiţiile în care scutirea de plata cauţiunii aferentă cererii de suspendare a executării silite sau reducerea acesteia ori eşalonarea plăţii sale nu pot forma, conform art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008, obiectul unei cereri de ajutor public judiciar, nu se impune în cauză analiza posibilităţilor materiale ale petentului-contestator. Faţă de cele de mai sus, instanţa va respinge ca inadmisibilă cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de petentul contestator.”
 
[3] Încheierea din 07.04.2009 a Judecătoriei Deva, pronunţată în dosarul nr. 1125/221/2009, nepublicată: „… În privinţa cauţiunii, instanţa constată că deşi în cuprinsul OUG nr. 51/2008 nu se menţionează expres posibilitatea de acorda facilităţi la plata cauţiunii, în formularul anexă, referitor la acordarea asistenţei juridice în alt stat membru al Uniunii Europene, este menţionată şi cauţiunea datorată în faza de executare silită, de unde se poate deduce că legiuitorul a avut în vedere şi cauţiunea. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sesizată în cauza Iosif şi alţii împotriva României, a constatat încălcarea art. 6 alin 1 din Convenţie ca urmare a respingerii unei contestaţii la executare pentru neplata cauţiunii”.
 
Încheierea din 27.02.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. 10367/301/2014/a1, nepublicată: „… Deşi în cuprinsul OUG 51/2008 nu este menţionată expres posibilitatea acordării de facilităţi la plata cauţiunii, totuşi raţiunea avută în vedere de legiuitor la momentul edictării acestui act normativ este aceea ca în situaţia în care costul unei proceduri judiciare este excesiv, împiedicând accesul efectiv la justiţie, partea să poată beneficia de scutiri/reduceri la plata acestor sume astfel încât cererea sa să poată fi supusă analizei instanţei judecătoreşti. Neluarea in considerare si a acestei forme de asistenta judiciara ar reprezenta o incalcare a dreptului de acces la instanta reglementat de art 6 paragraf 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, intrucat ar impiedica examinarea cererii partii. În acest sens, instanţa are în vedere şi Hotărârea din 20.12.2007 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Iosif şi alţii împotriva României în care s-a constatat încălcarea art. 6 alin 1 din Convenţie ca urmare a respingerii unei contestatii la executare pentru neplata cauţiunii. Analizând din perspectiva art. 6 alin 1 din CEDO obligaţia stabilită în sarcina petenţilor de plată a cauţiunii în valoare de 6674,66 lei , având în vedere şi veniturile obtinute de acestia (884 lei GA ; 84 lei GC potrivit declaratiilor-formular completate pe propria raspundere) precum si imprejurarea ca petentii au doi copii minori in intretinere, ceea ce inseamna un venit mediu net lunar pe membru de familie de 242 lei, instanţa apreciază că menţinerea unei asemenea condiţii prealabile pentru analizarea cererii formulate de contestatori constituie o limitare a accesului efectiv la o instanţă, cu depăşirea raportului rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. In speta, valoarea cautiunii depaseste de 27 de ori venitul mediu net lunar pe membru de familie, venit menit a acoperi si cheltuielile obisnuite pentru trai. Astfel, valoarea acesui cost judiciar prin raportare la situaţia financiară a petenţilor apare ca fiind excesivă, de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului de acces la instanţă, motiv pentru care, pentru respectarea drepturilor garantate de art. 6 alin 1 din CEDO, se va admite cererea de reexaminare ajutor public judiciar şi se va dispune scutirea petenţilor de obligaţia de plată a cauţiunii în valoare de 6674,66 lei.”.
 
[4] Încheierea din 01.04.2013 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 3438/4/2013, nepublicată:
„… Totuşi, în cauza Micaleff c. Malta [Marea Cameră, hotărârea din 15 octombrie 2009], printr-un reviriment de jurisprudenţă, Curtea de la Strasbourg a precizat că, de principiu, o măsură provizorie nu intră sub incidenţa Convenţiei însă, în condiţiile în care aceasta este determinantă (decisivă) pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil din procedura de fond, atunci se poate analiza în ce măsură devin aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie.
Chiar şi cu această modificare de jurisprudenţă, instanţa observă că procedura suspendării provizorii în cazul petentei nu are caracter determinant cu privire la stabilirea obligaţiei sale de plată, din moment ce titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, litigiul fiind prin ipoteză deja trecut prin filtrul unui judecător, iar obligaţia petentei deja stabilită (este adevărat, nu cu titlu irevocabil, însă cu titlu executoriu).
Alta ar fi fost situaţia, spre exemplu, dacă titlul executoriu nu ar fi fost reprezentat de o hotărâre judecătorească, drepturile sau obligaţiile civile nefiind încă stabilite pe cale jurisdicţională. Suspendarea provizorie a executării într-o astfel de ipoteză ar avea caracter determinant cu privire la fondul cauzei, în sensul stopării executării silite a unei obligaţii civile care nu a fost încă stabilită de instanţă.
Acesta a fost cazul procedurii de suspendare provizorie în care s-a pronunţat Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. 3970/4/2009, încheiere pe care reprezentantul petentei a depus-o la dosar, titlul executoriu invocat fiind reprezentat de un antecontract de vânzare-cumpărare. Prin urmare, speţa respectivă se distinge de prezenta speţă, nefiind aplicabil raţionamentul prezentat în încheierea anterior menţionată.
Răspunzând unui alt argument invocat de petentă, prin avocat, instanţa arată că este irelevant faptul că petenta are sau nu blocate conturile şi din acest motiv nu poate plăti cauţiunea, din moment ce textul legal care impune condiţia plăţii cauţiunii nu poate fi înlăturat, art. 6 CEDO nefiind aplicabil.
În concluzie, instanţa constată, pe de o parte, că nivelul cauţiunii este stabilit de lege, iar pe de altă parte, că textul respectiv nu poate fi înlăturat de la aplicare în cazul concret al reclamantei, în baza art. 20 din Constituţie, având în vedere că art. 6 paragraf 1 din CEDO nu este incident în speţă întrucât cererea de suspendare provizorie a executării silite nu are ca obiect o contestaţie cu privire la un drept sau o obligaţie civilă.
 
[5] Încheierea din 29.04.2013, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. 33825/4/2012, nepublicată:
„Analizând cererea formulată de petenţi, instanţa reţine, la fel ca şi instanţa fondului, că potrivit legislaţiei interne româneşti - OuG nr. 51/2008, nu există posibilitatea acordării ajutorului public judiciar pentru plata cauţiunii, pe de o parte pentru raţiuni care ţin de incidenţa respectivului act normativ (o astfel de ipoteză nefiind recunoscută de acesta), iar pe de altă parte, pentru raţiuni care au în vedere natura juridică a cauţiunii, aceasta fiind destinată acoperirii unui eventual prejudiciu al creditorului, statul neputând, în principiu, să dispună (prin reducere sau eşalonare) asupra unei sume de bani care nu îi aparţine.
În acelaşi timp însă, instanţa reţine că un cuantum ridicat al sumei stabilite cu titlu de cauţiune (aceasta fiind o condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare a executării silite) ar echivala practic cu interzicerea accesului la acest tip de acţiune.
Interpretând dispoziţiile art. 21 din Constituţie în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa arată că dreptul de acces la justiţie nu include decât acele acţiuni care tind la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.
Prin urmare, pentru a se putea concluziona dacă petenţilor le este interzis sau nu accesul la justiţie prin stabilirea unei cauţiuni ridicate, rămâne de stabilit dacă, în speţă, măsura suspendării executării silite este o acţiune care tinde la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.
În acest cadru, instanţa constată că obiectul unei astfel de măsuri îl constituie suspendarea executării silite. Din acest punct de vedere, rezultatul unei astfel de acţiuni îl constituie oprirea temporară a derulării unei proceduri de executare silită. Prin urmare, la o primă vedere, o astfel de procedură nu are ca finalitate stabilirea unor drepturi sau obligaţii civile.
În acelaşi timp, instanţa reţine din decizia de inadmisibilitate pronunţată în acuza Micallef c. Malta (par. 74), citată mai sus, că în situaţii excepţionale, o astfel de acţiune ar putea intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 CEDO în măsura în care este determinantă cu privire la fondul cauzei, dacă acesta din urmă tinde la stabilirea unor drepturi sau obligaţii cu caracter civil.
Contestaţia la executarea unui contract de credit se referă la drepturi şi obligaţii patrimoniale, astfel încât este mai mult decât evident că fondul dreptului are caracter civil.
În ceea ce priveşte măsura suspendării executării silite, instanţa reţine că procedura de executare silită a fost începută în baza unui contract de credit care este declarat de lege titlu executoriu. Prin urmare, trebuie arătat că dreptul creditorului şi obligaţia corelativă a debitorilor au fost stabilite ex lege (direct de lege) şi nu au fost stabilite jurisdicţional, nefiind trecute prin filtrul unui judecător.
Din această perspectivă, cererea de suspendare a executării silite începute în baza unui titlu executoriu care nu a fost stabilit jurisdicţional, are o influenţă determinantă în privinţa fondului dreptului, în condiţiile în care dreptul urmează să fie confirmat sau nu, abia ulterior, pe cale jurisdicţională, prin contestaţia la executare. Altfel spus, în anumite condiţii în care, la o analiză sumară, s-ar putea pune în discuţie legalitatea executării silite sau chiar validitatea dreptului, temporizarea executării silite ar putea fi considerată necesară pentru a se evita executarea unor elemente ale patrimoniului, greu de recuperat ulterior, în condiţiile în care dreptul creditorului nu a fost stabilit încă de un judecător, ci direct de lege.
În acelaşi timp, dreptul creditorilor este deja stabilit de lege (nu şi jurisdicţional), iar o astfel de stare de fapt afectează situaţia debitorilor pentru o perioadă considerabilă de timp – cel puţin până la soluţionarea contestaţiei în anulare (a se vedea precizările din decizia de inadmisibilitate din cauza Micallef c. Malta, par. 74, teza finală). Prin urmare, procedura suspendării executării silite are legătură şi din această perspectivă, cu fondul dreptului, care urmează să fie stabilit jurisdicţional abia ulterior.
În consecinţă, faţă de cele arătate mai sus, instanţa reţine că în situaţia concretă a petenţilor, împotriva cărora este începută o executare silită în baza unui titlu executoriu care nu a fost stabilit pe cale jurisdicţională, măsura suspendării executării silite intră sub incidenţa art. 6 CEDO, având o legătură determinantă cu modul de stabilire a fondului dreptului, în cadrul acţiunii de fond – contestaţie la executare.
În acest cadru, instanţa reţine că potrivit art. 403 alin.(1) Cpc, suspendarea executării silite se poate dispune doar după depunerea unei cauţiuni al cărei cuantum este stabilit de instanţă.
Instanţa fondului a stabilit cauţiunea la nivelul a 1% din suma executată silit, rezultând un cuantum de 16.245,7 franci elveţieni, adică aproximativ 57.184 lei.”.
În opinia acestei instanţe, o astfel de sumă reprezintă un cuantum ridicat pentru orice justiţiabil.
Având în vedere că legislaţia internă nu conţine dispoziţii care să reglementeze situaţii precum cea a petenţilor, în acord cu principiul asigurării dreptului de acces la justiţie, în materia ajutorului public judiciar, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 8 alin.(3) din OuG nr. 51/2008, instanţa va face aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin intermediul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Drept consecinţă, analizând cererea în vederea găsirii unui echilibru între, pe de o parte, necesitatea asigurării dreptului de acces la instanţă pentru petenţi, iar pe de altă parte, necesitatea de a proteja drepturile creditorului, instanţa va admite cererea petenţilor, urmând să dispună reducerea cauţiunii de la nivelul de 16.245,7 franci elveţieni la nivelul echivalentului în lei al sumei de 4000 de franci elveţieni.
Rămâne instanţei fondului să aprecieze, pe baza datelor concrete existente în dosar, dacă măsura suspendării executării silite este oportună, în raport de condiţiile legale cerute de procedura suspendării, cu referire inclusiv la plata cauţiunii astfel cum a fost stabilită prin prezenta încheiere.
 
[6] Încheierea din 27.02.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. 10367/301/2014, nepublicată: „…Atâta vreme cât cerinţa depunerii unei cauţiuni urmăreşte un scop legitim, care in cauza de fata îl reprezinta  protejarea intereselor creditorului, in sensul acordarii posibilitatii de  a-si recupera eventualele  prejudicii produse ca urmare a suspendarii executarii silite si in situatia in care contestatia la executare  nu ar fi intemeiata, existand deci un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, pentru considerentele expuse mai sus, instanţa va respinge cererea petenţilor în sensul scutirii de la plata cauţiunii ca inadmisibilă.”

12 mai 2016

Legea 77/2016 privind darea in plata a unor bunuri imobile in vederea stingerii obligatiilor asumate prin credite. Legea darii in plata





Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege:

 
Art. 1
1) Prezenta lege se aplica raporturilor juridice dintre consumatori si institutiile de credit, institutiile financiare nebancare sau cesionarii creantelor detinute asupra consumatorilor.

(2) Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare


(3) Dispozitiile prezentei legi se aplica si in cazul in care creanta creditorului izvorand dintr-un contract de credit este garantata cu fideiusiunea si/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplatitori.
 
 
 
(4) Prevederile prezentei legi nu se aplica creditelor acordate prin programul "Prima Casa" aprobat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 60/2009 privind unele masuri in vederea implementarii programului "Prima Casa", aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 368/2009, cu modificarile si completarile ulterioare.

Art. 2
Dispozitiile prezentei legi se coroboreaza cu dispozitiile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 227/2007, cu modificarile si completarile ulterioare, ale Legii nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, cu modificarile si completarile ulterioare, ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, republicata, cu modificarile ulterioare, precum si cu celelalte dispozitii legale in vigoare.
Art. 3
Prin derogare de la dispozitiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, cu modificarile ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorate din contractele de credit cu tot cu accesorii, fara costuri suplimentare, prin darea in plata a imobilului ipotecat in favoarea creditorului, daca in termenul prevazut la art. 5 alin. (3), partile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

Art. 4
(1) Pentru stingerea creantei izvorand dintr-un contract de credit si a accesoriilor sale prin dare in plata trebuie indeplinite, in mod cumulativ, urmatoarele conditii:
a) creditorul si consumatorul fac parte din categoriile prevazute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislatia speciala;
b) cuantumul sumei imprumutate, la momentul acordarii, nu depasea echivalentul in lei al 250.000 euro, suma calculata la cursul de schimb publicat de catre Banca Nationala a Romaniei in ziua incheierii contractului de credit;
c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achizitiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinatie de locuinta sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel putin un imobil avand destinatia de locuinta;
d) consumatorul sa nu fi fost condamnat printr-o hotarare definitiva pentru infractiuni in legatura cu creditul pentru care se solicita aplicarea prezentei legi.
(2) In situatia in care executarea obligatiilor asumate prin contractul de credit a fost garantata cu doua sau mai multe bunuri, in vederea aplicarii procedurii prevazute de prezenta lege debitorul va oferi in plata toate bunurile ipotecate in favoarea creditorului.
 
Art. 5
(1) In vederea aplicarii prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecatoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care il informeaza ca a decis sa ii transmita dreptul de proprietate asupra imobilului in vederea stingerii datoriei izvorand din contractul de credit ipotecar, detaliind si conditiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.
(2) Notificarea prevazuta la alin. (1) trebuie sa cuprinda si stabilirea unui interval orar, in doua zile diferite, in care reprezentantul legal sau conventional al institutiei de credit sa se prezinte la un notar public propus de debitor in vederea incheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobanzi, penalitati, izvorand din contractul de credit ipotecar, in conformitate cu dispozitiile prezentei legi.
(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilita la un termen mai scurt de 30 zile libere, perioada in care se suspenda orice plata catre creditor, precum si orice procedura judiciara sau extrajudiciara demarata de creditor sau de persoane care se subroga in drepturile acestuia indreptata impotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.
(4) Cu cel putin 3 zile libere inainte de prima zi de convocare la notarul public, partile transmit acestuia informatiile si inscrisurile necesare incheierii actului de dare in plata.
(5) Toate costurile notariale si, dupa caz, ale executorului judecatoresc sau ale avocatului, se suporta de catre debitor.

Art. 6
(1) De la data primirii notificarii prevazute la art. 5 se suspenda dreptul creditorului de a se indrepta impotriva codebitorilor, precum si impotriva garantilor personali sau ipotecari.
(2) In situatia admiterii definitive a contestatiei prevazute la art. 7, creditorul poate demara sau, dupa caz, relua orice procedura judiciara sau extrajudiciara atat impotriva debitorului, cat si impotriva altor garanti personali sau ipotecari.
(3) Demersurile prevazute la art. 5 si art. 7-9 pot fi intreprinse si de codebitori, precum si de garantii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor sai.
(4) Actiunea in regres impotriva debitorului principal va putea fi formulata numai dupa stingerea integrala a datoriei izvorand din contractul de credit, in conformitate cu dispozitiile prezentei legi.

Art. 7
(1) In termen de 10 zile de la data comunicarii notificarii emise in conformitate cu dispozitiile art. 5, creditorul poate contesta indeplinirea conditiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.
(2) Cererea se judeca in procedura de urgenta, cu citarea partilor, de judecatoria in circumscriptia careia domiciliaza consumatorul.
(3) Apelul impotriva hotararii pronuntate in conformitate cu dispozitiile alin. (2) se depune de partea interesata in termen de 15 zile lucratoare de la comunicare si se judeca cu celeritate.
(4) Pana la solutionarea definitiva a contestatiei formulate de creditor se mentine suspendarea oricarei plati catre acesta, precum si a oricarei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subroga in drepturile acestuia impotriva debitorului.
(5) In situatia in care se admite contestatia formulata de creditor, partile vor fi puse in situatia anterioara indeplinirii demersurilor prevazute de prezenta lege.
(6) In termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestatiei, creditorul are obligatia sa se prezinte, in conformitate cu notificarea prealabila a debitorului, la notarul public indicat in cuprinsul acesteia. Dispozitiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atat in vederea transmiterii informatiilor si a inscrisurilor, cat si in vederea stabilirii datei exacte a semnarii actului de dare in plata.

Art. 8
(1) In situatia in care creditorul nu se conformeaza dispozitiilor prevazute de prezenta lege, debitorul poate cere instantei sa pronunte o hotarare prin care sa se constate stingerea obligatiilor nascute din contractul de credit ipotecar si sa se transmita dreptul de proprietate catre creditor.
(2) Cererea se judeca cu celeritate, cu citarea partilor, de catre judecatoria in circumscriptia careia domiciliaza debitorul.
(3) Pana la solutionarea definitiva a cererii prevazute la alin. (1), se mentine suspendarea oricarei plati catre creditor, precum si a oricarei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se subroga in drepturile acestuia impotriva debitorului.
(4) Actiunea prevazuta de prezentul articol este scutita de plata taxei judiciare de timbru.
(5) Dreptul de a cere instantei sa constate stingerea datoriilor izvorate din contractele de credit apartine si consumatorului care a fost supus unei executari silite a imobilului ipotecat indiferent de titularul creantei, de stadiul in care se afla ori de forma executarii silite care se continua contra debitorului.

Art. 9
Hotararea pronuntata potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacata cu apel, in termen de 7 zile de la comunicare.

Art. 10
(1) La momentul incheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronuntarii hotararii judecatoresti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, dupa caz, ale art. 9, va fi stinsa orice datorie a debitorului fata de creditor, acesta din urma neputand solicita sume de bani suplimentare.
(2)De dispozitiile prezentului articol beneficiaza si codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligatia debitorului principal.

Art. 11
In vederea echilibrarii riscurilor izvorand din contractul de credit, precum si din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplica atat contractelor de credit aflate in derulare la momentul intrarii sale in vigoare, cat si contractelor incheiate dupa aceasta data.

Art. 12
Prezenta lege intra in vigoare la 15 zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul Romaniei, in conditiile art. 77 alin. (2), cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata.

16 martie 2016

Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 prin care Curtea Constitutionala a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.666 din Codul de procedura civil

CCR a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art.666 din Codul de procedura civila sunt neconstitutionale: „Declansarea procedurii executarii silite este sustrasa controlului judecatoresc”
 
Comunicatul CCR:
 
"In ziua de 17 decembrie 2015, Plenul Curtii Constitutionale, investit in temeiul art.146 lit.d) din Constitutia Romaniei si a art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a luat in dezbatere exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.I pct.29 din Legea nr.138/2014 pentru modificarea si completarea Legii nr.134/2010 privind Codul de procedura civila, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative conexe. Curtea, avand in vedere art.62 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, a constatat ca obiect al exceptiei de neconstitutionalitate il constituie reglementarea corespondenta din actul de baza, si anume art.665 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedura civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.545 din 3 august 2012. Solutia legislativa cuprinsa in aceasta dispozitie, in urma republicarii Legii nr.134/2010 in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.247 din 10 aprilie 2015, a fost preluata in art.666, text asupra caruia Curtea s-a pronuntat prin prezenta decizie. Art.666 priveste, in esenta, incuviintarea executarii silite de catre executorul judecatoresc.
In urma deliberarilor, Curtea Constitutionala, cu majoritate de voturi, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art.666 din Codul de procedura civila sunt neconstitutionale. Curtea a stabilit ca acestea contravin prevederilor constitutionale ale art.1 alin.(4), prin prisma exercitarii de catre executorii judecatoresti a unei activitati specifice instantelor judecatoresti, precum si ale art.21 alin.(3) si art.124, prin prisma faptului ca declansarea procedurii executarii silite este sustrasa controlului judecatoresc, iar, in acest fel, pe de o parte, exigentele dreptului la un proces echitabil, sub aspectul impartialitatii si independentei autoritatii, nu sunt respectate, iar, pe de alta parte, infaptuirea justitiei este 'delegata' executorului judecatoresc.
De asemenea, Curtea a retinut incalcarea art.147 alin.(4) din Constitutie, intrucat legiuitorul nu a respectat Decizia Curtii Constitutionale nr.458 din 31 martie 2009, ignorand exigentele constitutionale stabilite prin aceasta.
Decizia este definitiva si general obligatorie si se comunica celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si instantei care a sesizat Curtea Constitutionala, respectiv Judecatoria Oradea – Sectia civila".
 
 
Cum poate fi invocata Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 prin care Curtea Constituționala a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.666 din Codul de procedura civil :
 
Pentru contestatorii cu litigii in desfasurare cauze pendinte pe rolul instantelor de judecata, contestatii la executare impotriva executarii silite,  acolo unde executarea a fost incuviintata de catre executorul judecatoresc si nu de catre instanta de executare, se poate invoca Decizia nr. 895/17.12.2015 pentru a obtine anularea executarile silite astfel inceputa.
 
De asemenea, considerentele cuprinse în decizia Curţii Constituționale ar putea fi aplicate în cadrul proceselor în curs numai in următoarele condiții:
 
– să fie vorba de o contestaţie la executare care are ca obiect şi nulitatea încheierii de încuviinţare a executării;

– temeiul cererii de anulare a încheierii de încuviinţare a executării silite îl constituie necompetenţa de atribuţie a executorului judecătoresc de a încuviinţa executarea silită ori absenţa unui control a priori din partea unei instanţe judecătoreşti sau altă formulare care să pună în discuţie problema de neconstituţionalitate dezlegată de Curtea Constituţională;

– contestaţia la executare să fie formulată în termenul prevăzut de lege;


– contestaţia la executare să nu fie nulă pentru motive prevăzute de Codul de procedură civilă sau de alte legi speciale, precum O.U.G. nr. 80/2013;

– contestaţia la executare să fie admisibilă în raport cu art. 713 alin. (3) NCPC;


– să fie întrunite condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile;

– dacă se află în calea de atac a apelului, în cadrul acestuia să se critice soluţia cu privire la nulitatea încheierii de încuviinţare, deoarece în caz contrar problema ar intra în autoritatea de lucru judecat ca urmare al principiului tantum devolutum quantum appellatum.
 
 
 

Legea care limitează profitul firmelor de recuperare a creanţelor a fost adoptată de Senat la începutul lunii octombrie

Sursa:

http://stiri.tvr.ro/o-lege-care-i-ar-ajuta-pe-datornici-si-ar-limita-profitul-recuperatorilor--tinuta-la-sertar_71903.html

După legea insolvenţei persoanelor fizice şi darea în plată, parlamentarii ar trebui să voteze şi proiectul de lege care să limiteze profitul recuperatorilor de creanţe. De aproape jumătate de an, legea este blocată la Comisia de buget-finanţe din Camera Deputaţilor. Adoptarea ei ar fi o lovitură pentru firmele de recuperare, dar i-ar ajuta pe datornici.

Legea care limitează profitul firmelor de recuperare a creanţelor a fost adoptată de Senat la începutul lunii octombrie. De atunci însă, a rămas blocată în sertarele Camerei Deputaţilor. Recuperatorii speră ca legea să rămână uitată în sertare. Legea le-ar permite recuperatorilor să ceară de la datornici cel mult dublul sumei pe care au plătit-o pentru creanţă. Proiectul ar fi în beneficiul datornicilor, iar furnizorii de servicii ar fi mai puţin interesaţi să vândă datoria, spun iniţiatorii. Potrivit unui contract de cesiune de creanţe obţinut de Ştirile TVR, o mare bancă din România a vândut datoriile clienţilor, în valoare de 34 de milioane de euro, unei firme de recuperări. S-a mulţumit cu un preţ de un milion şi jumătate de euro. Nici măcar 5% din totalul datoriei. Chiar dacă legea spune foarte clar că o creanţă se şterge după 3 ani, recuperatorii nu se lasă şi merg la uşilor datornicilor pentru a le lua şi ultimul leu. O directivă europeană stabileşte reguli clare pentru firmele de recuperări şi limite pentru activitatea acestora. Ar fi trebuit să intre în vigoare la 21 martie, dar ANPC încă lucrează la modificarea legii. -

13 decembrie 2015

Conferinta Internațională ”Procesul civil și executarea silita - teorie și practică” - Tîrgu Mureș - 27 - 29 august 2015



 
 
 
 
 
EXECUTAREA  HOTĂRÂRILOR ARBITRALE
                                           - REZUMAT -

 Gabriela Pădurariu - Arbitru judiciar – Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași 

 


     Fiind pronunţată după o procedură cu mult asemănătoare hotărârii judecătoreşti, hotărârea arbitrală - care este pronunțată într-o jurisdicție aleasă de părți, într-un litigiu patrimonial susceptibil de tranzacție iar soluția ei poate fi rezultatul aplicării uzanțelor sau al aprecierilor personale ale arbitrilor, fiind definitivă și obligatorie - se încadrează și ea în rândul titlurilor executorii. Despre această asemănare face trimitere expresă chiar art. 615 (1) C. pr. civ. care prevede că hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească după învestită cu formulă executorie.

 

     Hotărârea arbitrală este pronunțată ca urmare a desfășurării unei jurisdicții private, puternic bazată pe atitudinea convențională a părților de a-și asuma această jurisdicție specială în care predomină autonomia de voință, însă într-un cadru procesual care să respecte ordinea publică, bunele moravuri și dispozițiile imperative ale legii. Sub acest din urmă aspect hotărârea arbitrată este supusă controlului judecătoresc prin calea de atac a acţiunii în anulare, care la art. 608 (1) lit.h  C. pr. civ., prevede în acest sens un motiv expres de desfiinţare.
 

     Textul art. 606 C. pr. civ. prevede că hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie. Hotărârea arbitrală se redactează şi se comunică integral părţilor în termen de cel mult o lună de la data când aceasta se pronunţă (art.605 alin. 1 C. pr. civ.). Este foarte important momentul comunicării hotărârii către părţi pentru că numai de la data când ea este comunicată părţilor devine definitivă şi poate fi pusă în executare, cu alte cuvinte având efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, care se pronunţă de instanţele statale de fond, apel sau  recurs așa cum este reglementat în art. 634 C.pr.civ.
     Ca şi în cazul hotărârilor judecătoreşti, atunci când debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţiile din dispozitivul hotărârii arbitrale, aşa cum i se adresează legiuitorul în art. 614 C. pr. civ., urmează ca la cererea creditorului, hotărârea arbitrală să fie învestită cu formulă executorie în vederea executării silite.

 

     Revenind la momentul în care poate fi valorificată hotărârea arbitrală prin executare silită pentru care se cere ca aceasta să fie comunicată părţilor având efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive se pun două probleme, şi anume: prima problemă, dacă  hotărârea arbitrală poate fi executată înainte de comunicare, respectiv cea de-a doua problemă  dacă hotărârea arbitrală trebuie comunicată  către toate părţile, pentru a dobândi caracterul definitiv urmat de efectul executoriu.
    1. Cu referire la prima problemă: în ceea ce priveşte executare  hotărârii arbitrale înainte de a deveni definitivă și obligatorie conform art. 605 - 606 din Cod, nimic nu opreşte părţile ca în baza principiului disponibilităţii drepturilor procesuale să tranzacţioneze sau să execute de bunăvoie dispoziţiile luate prin hotărârea arbitrală, ca de altfel prin orice titlu executoriu, sau chiar în afara lui prin recunoaşterea unei creanţe care a generat îndeplinirea acesteia.
     O astfel de hotărâre arbitrală, deşi există ca act juridic, nu are însă forţa de a fi executată silit prin mijlocirea executorului judecătoresc, pentru că nu poate fi învestită cu formulă executorie şi nu poate fi dispusă încuviinţarea executării silite, câtă vreme comunicarea nu s-a făcut şi în consecinţă, caracterul definitiv nu a fost dobândit.
     Văzând prev. Codului de pr.civ. acest aspect este de discutat dacă ţinem seama că arbitrajul este o jurisdicţie privată şi părţile au latitudinea de a simplifica procedurile prin derogare de la dreptul comun. O atare posibilitate este oferită de noua reglementare a arbitrajului prevăzută de art. 544 C.pr.civ. care prevede, atât pentru părţile litigante cât şi pentru Tribunalul arbitral competent, ca părţile să stabilească reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.
     Considerăm că prin convenţia arbitrală, în virtutea autonomiei lor de voinţă şi de dispoziţie, părţile NU pot conveni ca hotărârea arbitrală să fie pusă în executare din chiar momentul pronunţării acesteia, prin derogare de la dreptul comun existent în materia hotărârilor judecătoreşti, deoarece numai legea este cea care poate conferi caracter executoriu unui înscris, devenind, astfel, un act apt de urmărire silită. Părțile contractante nu pot deroga prin convenția lor de la prevederile imperative ale legii în materie, neputând conferi caracter de titlu executoriu unei convenții.
     În legătură cu acest aspect au fost exprimate și opinii contrare[1], afirmându-se că părțile contractante își pot crea singure prin voința lor, legea care să le guverneze raporturile juridice, singura limită impusă voinței libere constituind-o interdicția instituită prin art. 11 Cod civil respectiv că, citez: ” Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri”.
     Este adevărat că executarea silită este guvernată și ea de disponibilitate însă  realizarea practică se face numai cu concursul forței coercitive a statului, așadar prin punerea în funcțiune a unui ansamblu de mijloace legale de natură a restabili ordinea de drept încălcată.
 
     2. Cu referire la a doua problemă, aceea a comunicării hotărârii arbitrale pentru ca aceasta să dobândească efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive și obligatorie, şi în consecinţă să devină executorie, apreciem că este necesară să se facă dovada comunicării efective atât către parte,  cât și instanţei judecătoreşti cu ocazia învestirii cu formulă executorie. În acest sens, tribunalul arbitral, sau arbitrul ad-hoc, este obligat să producă şi să predea părţii câştigătoare dovezile de comunicare, sau la solicitarea instanţei.
 
 




[1] GH.Dobrican, I.Popa, Discuții în legătură cu admisibilitatea convenirii de către părți cu privire la caracterul executoriu al contractului de credit bancar. Revista Dreptul nr. 4/1994, p.29 și urm. V.Pătulea, Posibilitatea constituirii titlurilor executorii prin voința părților, Revista Dreptul nr.7/1996,p.96-97;Cas.s.civ.prop.int.dec.nr.4506/30.05.2005.