- REZUMAT -
Gabriela Pădurariu - Arbitru judiciar – Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași
Fiind
pronunţată după o procedură cu mult asemănătoare hotărârii judecătoreşti,
hotărârea arbitrală - care este pronunțată într-o jurisdicție aleasă de părți,
într-un litigiu patrimonial susceptibil de tranzacție iar soluția ei poate fi
rezultatul aplicării uzanțelor sau al aprecierilor personale ale arbitrilor,
fiind definitivă și obligatorie - se încadrează și ea în rândul titlurilor executorii.
Despre această asemănare face trimitere expresă chiar art. 615 (1) C. pr. civ.
care prevede că hotărârea arbitrală constituie
titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească după
învestită cu formulă executorie.
Hotărârea
arbitrală este pronunțată ca urmare a desfășurării unei jurisdicții private,
puternic bazată pe atitudinea convențională a părților de a-și asuma această
jurisdicție specială în care predomină autonomia de voință, însă într-un cadru
procesual care să respecte ordinea publică, bunele moravuri și dispozițiile
imperative ale legii. Sub acest din urmă aspect hotărârea arbitrată este supusă
controlului judecătoresc prin calea de atac a acţiunii în anulare, care la art.
608 (1) lit.h C. pr. civ., prevede în acest sens un motiv expres de desfiinţare.
Textul art.
606 C. pr. civ. prevede că hotărârea arbitrală comunicată părților este
definitivă și obligatorie. Hotărârea arbitrală se redactează şi se comunică
integral părţilor în termen de cel mult o lună de la data când aceasta se
pronunţă (art.605 alin. 1 C. pr. civ.). Este foarte important momentul
comunicării hotărârii către părţi pentru că numai de la data când ea este
comunicată părţilor devine definitivă şi poate fi pusă în executare, cu alte
cuvinte având efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, care se pronunţă
de instanţele statale de fond, apel sau recurs
așa cum este reglementat în art. 634 C.pr.civ.
Ca şi în cazul
hotărârilor judecătoreşti, atunci când debitorul nu îşi execută de bunăvoie
obligaţiile din dispozitivul hotărârii arbitrale, aşa cum i se adresează
legiuitorul în art. 614 C. pr. civ., urmează ca la cererea creditorului,
hotărârea arbitrală să fie învestită cu formulă executorie în vederea
executării silite.
Revenind la momentul în care poate fi valorificată hotărârea arbitrală prin
executare silită pentru care se cere ca aceasta să fie comunicată părţilor
având efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive se pun două probleme, şi
anume: prima problemă, dacă hotărârea
arbitrală poate fi executată înainte de comunicare, respectiv cea de-a doua
problemă dacă hotărârea arbitrală trebuie
comunicată către toate părţile, pentru a
dobândi caracterul definitiv urmat de efectul executoriu.
1. Cu referire la prima problemă: în
ceea ce priveşte executare hotărârii
arbitrale înainte de a deveni definitivă și obligatorie conform art. 605 - 606
din Cod, nimic nu opreşte părţile ca în baza principiului disponibilităţii
drepturilor procesuale să tranzacţioneze sau să execute de bunăvoie
dispoziţiile luate prin hotărârea arbitrală, ca de altfel prin orice titlu
executoriu, sau chiar în afara lui prin recunoaşterea unei creanţe care a
generat îndeplinirea acesteia.
O astfel de
hotărâre arbitrală, deşi există ca act juridic, nu are însă forţa de a fi
executată silit prin mijlocirea executorului judecătoresc, pentru că nu poate
fi învestită cu formulă executorie şi nu poate fi dispusă încuviinţarea
executării silite, câtă vreme
comunicarea nu s-a făcut şi în consecinţă, caracterul definitiv nu a fost
dobândit.
Văzând prev. Codului de pr.civ. acest
aspect este de discutat dacă ţinem seama că arbitrajul este o jurisdicţie
privată şi părţile au latitudinea de a simplifica procedurile prin derogare de
la dreptul comun. O atare posibilitate este oferită de noua reglementare a
arbitrajului prevăzută de art. 544 C.pr.civ. care prevede, atât pentru părţile litigante cât şi pentru Tribunalul arbitral competent, ca părţile
să stabilească reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia
ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor
imperative ale legii.
Considerăm că
prin convenţia arbitrală, în virtutea autonomiei lor de voinţă şi de
dispoziţie, părţile NU pot conveni ca hotărârea arbitrală să fie pusă în
executare din chiar momentul pronunţării acesteia, prin derogare de la dreptul
comun existent în materia hotărârilor judecătoreşti, deoarece numai legea este
cea care poate conferi caracter executoriu unui înscris, devenind, astfel, un
act apt de urmărire silită. Părțile contractante nu pot deroga prin convenția
lor de la prevederile imperative ale legii în materie, neputând conferi
caracter de titlu executoriu unei convenții.
În legătură cu
acest aspect au fost exprimate și opinii contrare[1],
afirmându-se că părțile contractante își pot crea singure prin voința lor,
legea care să le guverneze raporturile juridice, singura limită impusă voinței
libere constituind-o interdicția instituită prin art. 11 Cod civil respectiv
că, citez: ” Nu se poate deroga prin
convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea
publică sau bunele moravuri”.
Este adevărat
că executarea silită este guvernată și ea de disponibilitate însă realizarea practică se face numai cu concursul
forței coercitive a statului, așadar prin punerea în funcțiune a unui ansamblu
de mijloace legale de natură a restabili ordinea de drept încălcată.
2. Cu
referire la a doua problemă,
aceea a comunicării hotărârii arbitrale pentru ca aceasta să dobândească
efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive și obligatorie, şi în
consecinţă să devină executorie, apreciem că este necesară să se facă dovada
comunicării efective atât către parte, cât și instanţei judecătoreşti cu ocazia
învestirii cu formulă executorie. În acest sens, tribunalul arbitral, sau
arbitrul ad-hoc, este obligat să producă şi să predea părţii câştigătoare
dovezile de comunicare, sau la solicitarea instanţei.
[1] GH.Dobrican, I.Popa, Discuții în
legătură cu admisibilitatea convenirii de către părți cu privire la caracterul
executoriu al contractului de credit bancar. Revista Dreptul nr. 4/1994,
p.29 și urm. V.Pătulea, Posibilitatea
constituirii titlurilor executorii prin voința părților, Revista Dreptul
nr.7/1996,p.96-97;Cas.s.civ.prop.int.dec.nr.4506/30.05.2005.







Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu