În Monitorul Oficial cu numărul 981 din 5 decembrie 2019 a fost
publicată Decizia CCR nr. 623/2019 referitoare la respingerea excepției
de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.526 din Codul civil,
dispoziții care au următorul conținut: „Când este vorba de
prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de
la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă
prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima
prestație devine exigibilă.”
Autorul excepției de neconstituționalitate a criticat aceste
dispoziții, printre altele, din perspectiva vizând un pretins privilegiu
pe care îl instituie norma în favoarea creditorilor îndreptățiți la
prestații succesive sub aspectul posibilității de a alege momentul de la
care exercită acțiunea civilă: data la care fiecare prestație devine
exigibilă, respectiv data la care ultima prestație devine exigibilă, în
cazul prestațiilor care alcătuiesc un tot unitar.
Analizând dispozițiile legale criticate, Curtea Constituțională arată
că ”norma civilă distinge între prestațiile succesive individuale și
cele care alcătuiesc un tot unitar. Astfel, dacă în cazul prestațiilor
succesive individuale (de exemplu, dobânzi, penalități de întârziere)
prescripția începe să curgă separat, pro rata temporis, de la
data când scadența fiecărei obligații principale nu a fost respectată și
până la data plății, în cazul prestațiilor succesive care alcătuiesc,
potrivit legii sau convenției dintre părți, un tot unitar (de exemplu,
plata eșalonată a unei datorii sau a ratelor unui preț), prescripția
începe să curgă, pentru întreaga creanță, de la data scadenței ultimei
prestații neexecutate. Prin urmare, în funcție de caracterul lor –
individual sau de parte componentă a unui întreg, considerat unitar -,
prestațiile succesive au o reglementare diferită sub aspectul momentului
de la care se naște dreptul la acțiune și, implicit, de la care începe
să curgă termenul de prescripție extinctivă. Diferența de reglementare,
deci de tratament juridic, este generată, așadar, de natura prestațiilor
succesive, iar nu de modalitatea în care părțile se învoiesc să-și
execute obligațiile contractuale. Cu alte cuvinte, un contract
care prin natura sa este cu executare uno ictu (de exemplu, contractul
de vânzare-cumpărare sau contractul de împrumut) nu își poate schimba
natura juridică, devenind un contract cu executare succesivă, doar
pentru că părțile agreează, ca modalitate de executare a obligațiilor,
plata succesivă a prestațiilor. Restituirea împrumutului sau plata
prețului în rate/tranșe nu este decât o modalitate de executare a
obligațiilor, obligația de restituire, respectiv de plată a prețului
fiind unică, iar ratele/tranșele succesive alcătuind un tot unitar.”
În continuare, Curtea Constituțională subliniază că ”susținerea
autorului excepției, potrivit căreia norma criticată generează un
privilegiu în favoarea creditorilor îndreptățiți la prestații succesive
sub aspectul posibilității de a alege momentul de la care exercită
acțiunea civilă, este neîntemeiată, întrucât o atare opțiune nu există
în realitate, creditorul urmând a se conforma prevederii legale
aplicabile creanței sale, în funcție de natura prestațiilor succesive,
individuale sau părți ale unui tot unitar. În aceste condiții, potrivit
principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii (nemo ignorare legem censetur),
se presupune că titularul unui drept are cunoștință de reglementarea
care prevede că valorificarea dreptului său se circumscrie exigențelor
legale, iar în măsura în care nu le respectă nu are decât a-și imputa
propriei lipse de diligență consecințele negative pe care este ținut să
le suporte și câtuși de puțin textului de lege criticat.”
Conchizând, ”Curtea constată că dispozițiile art. 2.526 din Codul
civil recunosc dreptul titularului la exercitarea acțiunii și asigură
posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să
curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă sau de la
data la care ultima prestație devine exigibilă, după caz, deci într-un
cadru precis determinat, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de
evitarea stării de incertitudine prelungite în ceea ce privește
raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și
securității acestora.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu