Autoritatea fiscală din România are posibilitatea să poprească contul unui client REVOLUT?

Tehnologie – via REVOLUT, încotro?

LinkedIn

Pe scurt, despre REVOLUT

REVOLUT – fintech-ul inființat de către autoritățile din Marea Britanie, este o companie care emite monedă electronică și este autorizată în acest sens de FCA (Financial Conduct Authority). REVOLUT oferă servicii financiare asemănătoare (dar nu identice) cu cele ale unei bănci – împrumuturi, plăți, emitere de card, etc. Dat fiind că licența REVOLUT este obținută într-unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, aceasta este pașaportată în Spațiul Economic European.

La începutul anului 2020, REVOLUT avea peste 10 milioane de utilizatori. După cea mai recentă rundă de finanțare condusă de fondul american de investiții în dezvoltare TCV, valoarea companiei a ajuns la 5,5 miliarde de dolari. În acest fel, REVOLUT devine una dintre cele mai valoroase companii fintech din lume.

Pe piața locală, REVOLUT a depășit la începutul acestui an pragul de 1 milion de clienți. Astfel, după Marea Britanie, România a devenit a doua cea mai mare piață pentru REVOLUT. Doar în ultimele luni, în România s-au deschis în medie peste 3.300 conturi zilnic, iar vârsta medie a clienților REVOLUT a crescut de la 32 la 34 de ani. De la lansarea REVOLUT în țara noastră (mai 2018), clienții români au efectuat peste 58 de milioane de tranzacții și doar pe durata anului 2019 s-au numărat peste 214.000 de pușculițe digitale Vaults.

Corelația dintre instituția popririi și REVOLUT

Pe fondul acestor informații generale care oferă o privire de ansamblu asupra fintech-ului britanic și potențialului său de dezvoltare, luând în considerare faptul că în conturile REVOLUT sunt depozitate monede electronice, ne întrebăm dacă și în ce condiții poate fi instituită măsura popririi asupra unor astfel de conturi. Cunoaștem deja, că atunci când îți creezi un cont REVOLUT, acesta va fi un cont curent deschis în Marea Britanie, cu IBAN în moneda EURO.

Unde se duc fondurile?

Banii clienților REVOLUT ajung într-o bancă din Marea Britanie (într-un cont colector unic deschis pe numele REVOLUT și neindividualizat pentru fiecare client în parte. Pe site-ul oficial al companiei, REVOLUT precizează că: „Fondurile clienților sunt depozitate într-un cont separat, deținut la o bancă parteneră de prim rang (Barclays/Lloyds) și nu sunt niciodată împrumutate altcuiva. Suntem autorizați de FCA, care reglementează firmele financiare care furnizează servicii clienților și menține integritatea piețelor financiare. Toate tranzacțiile tale cu cardul sunt procesate și protejate de Mastercard, Maestro sau Visa.[1]” 

Reglementări naționale aplicabile

Mai întâi, instituția popririi este reglementată atât în Codul de Procedură Civilă cât și în Codul de Procedură Fiscală. Potrivit art. 781 din Codul de Procedură Civilă: (1) Sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deținute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condițiile art. 733 alin. (1), pot fi poprite și bunurile mobile corporale ale debitorului deținute de un terț în numele său.”

Există și venituri care nu pot fi poprite. Conform Art. 781, alin. 5 din Codul de Procedură Civilă, ”Nu sunt supuse executării silite prin poprire:
a) sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție;
b) sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanțări primite de la instituții sau organizații naționale și internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte;
c) sumele aferente plății drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data înființării popririi. Atunci când asupra aceluiași cont sunt înființate mai multe popriri, termenul de 3 luni în care se pot efectua plăți aferente drepturilor salariale viitoare se calculează o singură dată de la momentul înființării primei popriri.”

Apoi, potrivit Directivei 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor legate de impozite, taxe și alte măsuri și Directivei 2011/16/UE a Consiliului din 15 februarie 2011 privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal și de abrogare a Directivei 77/799/CEE, ambele transpuse prin Titlul X (Aspecte internaționale) din Codul de Procedură Fiscală[2], organele fiscale naționale competente au posibilitatea să coopereze cu celelalte organe fiscale din statele membre ale Uniunii Europene pentru recuperarea creanțelor datorate de către cetățenii români. Cooperarea dintre autoritățile fiscale române și străine se poate realiza pe două paliere, prin schimbul de informații, pe de o parte și, prin anchetele administrative derulate prin cooperarea autorităților fiscale străine cu autoritățile fiscale române.

În plus, potrivit unei cereri din partea organelor fiscale dintr-un stat membru adresată către un alt stat membru, acesta din urmă are posibilitatea recuperării creanțelor statului care formulează solicitarea de la debitorii săi care au active pe teritoriul său, în baza unui titlu executoriu care permite executarea silită în statul membru căruia i se adresează solicitarea și care prezintă conținutul unui titlu executoriu din statul care formulează solicitarea.

Prin urmare, autoritățile fiscale din România nu sunt în totalitate lipsite de mijloacele necesare satisfacerii creanțelor împotriva debitorilor persoane fizice sau juridice din România, în special cei care și-au transferat veniturile în conturile REVOLUT.

Cert este că autoritățile fiscale din România se vor confrunta cu anumite dificultăți administrative și operaționale pentru aducerea la îndeplinire a acestui obiectiv. În plus, apreciem că organele fiscale vor fi nevoite să solicite concursul autorităților din Marea Britanie.

Contextul Brexit

După ce statele membre ale Uniunii Europene şi-au exprimat acordul în privința Brexit, ca ultim pas pentru retragerea Marii Britanii din Uniune, Regatul Unit se află până la 31 decembrie 2020, în perioada de tranziţie post-Brexit.

Pe durata perioadei de tranziție, Marea Britanie va continua să aplice regulile și reglementările curente, urmând ca după această perioadă, să se aplice noi reguli între Bruxelles și Londra. Aceste precizări sunt relevante pentru clienții REVOLUT, în condițiile în care banca virtuală are sediul principal în Marea Britanie.

Astfel, luând în considerare efectul Brexit, după ce Marea Britanie nu va mai fi considerată un stat membru al Uniunii Europene, între autoritățile britanice și autoritățile din România urmează a se aplica Convenția privind asistența administrativă reciprocă în domeniul fiscal din 15 octombrie 2012.[3]

Pe cale de consecință, organele fiscale din România dispun de mijloace procedurale pentru a solicita instituirea măsurii popririi asupra unui cont bancar din străinătate, cu rezerva unei proceduri de durata, costisitoare și anevoioasă, în ultimă instanță.

Condiții premergătoare popririi asupra veniturilor deținute în conturile REVOLUT

Executarea silită a activelor unui debitor român, active care se află în străinătate (via contul bancar REVOLUT) poate produce efecte doar dacă prealabil, autoritatea fiscală locală a efectuat demersuri pentru recuperarea creanțelor pe teritoriul României. Cu alte cuvinte, recuperarea creanțelor prin mijlocirea autorităților străine are caracter subsidiar.

Chiar și așa, sunt limitate situațiile în care organele fiscale române au posibilitatea să solicite recuperarea creanțelor debitorilor români cu ajutorul autorităților fiscale străine, cum ar fi situația în care în mod vădit debitorul nu deține active pe teritoriul României ori executarea acestuia în țară este de natură să genereze dificultăți disproporționate raportat la măsura în sine.

Așadar, are autoritatea fiscală din România posibilitatea să poprească contul unui client REVOLUT?

Cum am arătat mai sus, REVOLUT nu este instituție de credit. Prin urmare, nu există conturi bancare deschise pe numele clienților REVOLUT, care să facă obiectul popririlor instituite de autoritățile fiscale naționale. Cu toate acestea, în condițiile în care organele fiscale ar respecta și urma toate reglementările pentru executarea bunurilor aflate pe un teritoriu străin, luând în considerare și faptul că veniturile clienților REVOLUT sunt plasate într-un cont colector unic deschis pe numele REVOLUT și neindividualizat pentru fiecare client în parte, apreciem că măsura popririi ar putea fi instituită în condițiile existenței unui titlu executoriu opozabil REVOLUT. Cu alte cuvinte, într-o procedură de executare silită împotriva unui debitor client REVOLUT și care are venituri în contul colector din Marea Britanie, REVOLUT ar avea calitatea de terț poprit.

Întrucât clienții REVOLUT au deschise conturi în care sunt depozitate monede electronice, poprirea, care se referă la conturi bancare, poartă anumite particularități, în sensul legii române. Cu toate acestea, creditorul are opțiunea să considere monedele electronice o categorie de creanță pe care REVOLUT o datorează clienților săi la cerere acestora. În acest sens, autoritatea fiscală națională are opțiunea somației adresată REVOLUT, în calitatea sa de terț debitor al debitorului român, prin care să solicite efectuarea plății echivalentului în bani a acestor creanțe în conturi bancare. În calitate de terț poprit, REVOLUT ar putea fi somat să rețină și să vireze din acel cont, suma de bani solicitată autoritatea fiscală / creditor.

Având în vedere și precizările efectuate de REVOLUT pe portalul propriu, în sensul că își asumă cooperarea cu autoritățile din statele unde își desfășoară activitatea, credem că, în ipoteza în care, după primirea somației, REVOLUT nu se conformează și nu efectuează plata solicitată, autoritatea fiscală, respectiv creditorul, poate solicita, cel puțin la nivel de principiu, instituirea măsurii popririi asupra contului bancar REVOLUT deschis în Marea Britanie. Calitatea de terț poprit va permite creditorului să recupereze exclusiv contravaloarea creanței raportat la suma de bani datorată de către REVOLUT clientului său – debitorul.

Concluzii

În concluzie, autoritatea fiscală națională nu este complet lipsită de mijloace pentru a-și satisface creanțele împotriva debitorilor români care își transferă veniturile în conturi REVOLUT, însă va întâmpina dificultăți administrative considerabile și va avea nevoie de concursul autorităților din Marea Britanie.

De lege ferenda, se impune reglementarea prin norme aplicate în materie a acestor situații, care să permită, în procedură flexibilă, simplificată și accesibilă creditorilor, recuperarea creanțelor în acest context.

Licența Financial Conduct Authority (FCA) din Marea Britanie și funcționarea ca instituție de ”e-money” cu permisiuni de servicii de plăți, precum și afirmațiile reprezentanților REVOLUT, par să promoveze existența unei relații pozitive și bazată pe transparență în relația dintre REVOLUT și autoritățile de reglementare din piețele în care și-au pașaportat serviciile.

---

[1] Disponibil aici.
[2] TITLUL X Aspecte internaționale. CAPITOLUL I Cooperarea administrativă în domeniul fiscal. SECȚIUNEA 1 Dispoziții generale
Art. 284. – Scopul
(1) Prezentul capitol reglementează normele și procedurile potrivit cărora România cooperează cu celelalte state membre din cadrul Uniunii Europene, denumite în continuare state membre, în vederea realizării unui schimb de informații care este în mod previzibil relevant pentru administrarea și aplicarea legilor interne ale statelor membre în privința taxelor și impozitelor prevăzute la art. 285.
(2) Prezentul capitol conține și dispoziții privind schimbul de informații prevăzut la alin. (1) prin mijloace electronice, precum și norme și proceduri potrivit cărora România cooperează cu Comisia Europeană pe teme de coordonare și evaluare.
(3) Prezentul capitol nu afectează aplicarea în România a normelor privind asistența reciprocă în materie penală și nu aduce atingere îndeplinirii niciunei obligații a României în temeiul altor instrumente juridice, inclusiv acorduri bilaterale sau multilaterale, în ceea ce privește cooperarea administrativă extinsă.
[3] Convenția privind asistența administrativă reciprocă în domeniul fiscal din 15.10.2012 a fost semnată la Strasbourg la 25 ianuarie 1988 și ratificată de România prin Legea nr. 13/2014. Convenția a fost dezvoltată de OECD si Consiliul Europei, este în vigoare in 124 de jurisdictii, inclusiv Marea Britanie și conține prevederi similare directivelor europene.

---

Sursa: https://www.juridice.ro/674523/tehnologie-via-revolut-incotro.html

Instanța competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite.Verificarea competenței

Încuviințarea executării silite este, în toate cazurile, de competența instanței de executare, potrivit art. 666 alin. (1) și art. 651 alin. (3) C. pr. civ. Determinarea competenței instanței de executare se realizează după regulile prevăzute de art. 651 alin. (1) și (2) C. pr. civ., care stabilesc instanța competentă atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere teritorial⁽¹⁾.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor⁽²⁾, cererea de încuviințare a executării silite poate fi soluționată de un judecător stagiar.

În ceea ce privește competența materială, aceasta revine întotdeauna judecătoriilor, indiferent de valoarea creanței sau de natura titlului executoriu a cărei executare se solicită a fi încuviințată. Cererea de încuviințare a executării silite, întemeiată pe dispozițiile art. 666 C. pr. civ., se soluționează, în toate situațiile, de judecătorie, raportat la dispozițiile art. 651 alin. (1) și (3) C. pr. civ.

Nu constituie o excepție de la această regulă dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care stabilește că instanța de executare este instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ (care, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, poate fi tribunalul sau curtea de apel), deoarece aceste dispoziții legale se aplică numai în cazul în care se recurge la procedura de executare prevăzută de art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004. Această procedură execuțională, diferită de cea reglementată de Codul de procedură civilă, se desfășoară fără concursul executorului judecătoresc și se aplică numai în vederea aducerii la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în hotărârea definitivă a instanței de contencios administrativ prin care o autoritate publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. În cazul în care dispozițiile instanței de executare urmează a fi aduse la îndeplinire pe calea procedurii execuționale de drept comun, adică prin formularea unei cereri de executare la un executor judecătoresc, acesta va solicita încuviințarea executării de la instanța de executare stabilită potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ., nu de la cea indicată de art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, în cazul în care, în urma parcurgerii procedurii prevăzute de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, instanța de executare de contencios administrativ pronunță o hotărâre care trebuie pusă în executare prin intermediul unui executor judecătoresc [spre exemplu, hotărârea prin care, în temeiul art. 24 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanța de executare de contencios administrativ stabilește, în condițiile art. 892 C. pr. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației], acesta va efectua actele de executare numai după obținerea încuviințării executării silite de la instanța de executare de drept comun, stabilită potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ.⁽³⁾.

De asemenea, nu constituie o situație derogatorie de la regula conform căreia cererea de încuviințare a executării silite, formulată de către executorul judecătoresc, se soluționează de judecătorie nici cea reglementată de art. 1.103 C. pr. civ., referitoare la încuviințarea executării hotărârilor străine. Procedura reglementată de art. 1.103-1.110 C. pr. civ., deși poartă o denumire asemănătoare ("încuviințarea executării"), are un obiect diferit de încuviințarea executării silite, reglementată de art. 666 C. pr. civ. Încuviințarea executării hotărârilor străine presupune verificarea condițiilor de recunoaștere a acestora, prevăzute de art. 1.096 C. pr. civ., precum și a caracterului executoriu al hotărârii, potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat-o [art. 1.104 alin. (2) C. pr. civ.], finalizându-se cu emiterea titlului executoriu (art. 1.107 C. pr. civ.). Altfel spus, creditorul trebuie să parcurgă această procedură pentru a obține recunoașterea caracterului executoriu al hotărârii străine, urmând ca, ulterior, pe baza acestei recunoașteri, să formuleze cererea de executare silită în condițiile art. 664 C. pr. civ. Competența tribunalului, prevăzută de art. 1.103 alin. (1) teza finală C. pr. civ., este limitată la această recunoaștere a executorialității hotărârii străine și nu se extinde și la soluționarea cererii de încuviințare a executării silite pe care executorul judecătoresc sesizat de creditor ulterior obținerii titlului executoriu în condițiile art. 1.107 C. pr. civ. o va formula. Din contră, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 1.103-1.110 C. pr. civ., executarea silită se va desfășura după regulile de drept comun, instanța de executare fiind judecătoria, potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ.

Aceleași considerații sunt valabile și pentru ipoteza în care tribunalul este competent să soluționeze cererile de încuviințare a executării hotărârilor străine în temeiul O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană (spre exemplu, în cazul în care se solicită încuviințarea executării hotărârilor care intră sub incidența Regulamentului nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială).

Sub aspectul competenței teritoriale, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afară de cazurile în care legea dispune altfel [art. 651 alin. (1) C. pr. civ.]⁽⁴⁾. Dacă, după începerea executării silite, domiciliul sau sediul debitorului se modifică, aceasta nu atrage schimbarea competenței instanței de executare [art. 651 alin. (2) C. pr. civ.].

În cazul în care debitorul este o persoană fizică, competența instanței de executare care va soluționa cererea de încuviințare a executării silite se determină prin raportare la domiciliul acestuia. Domiciliul persoanei fizice⁽⁵⁾ este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală art. 87 C. civ. și art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români^(6).

În cazul în care debitorul persoană fizică este minor care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, instanța de executare se va determina prin raportare la domiciliul legal al minorului, care, potrivit art. 92 alin. (1) C. civ. și art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic. În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându-i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic [art. 92 alin. (2) C. civ.]. Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de ocrotire [art. 92 alin. (3) C. civ.]. Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească este la reprezentantul legal [art. 92 alin. (4) C. civ.]. Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament [art. 93 C. civ., art. 27 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 97/2005].

În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care curatorul este îndreptățit să îl reprezinte (art. 94 C. civ.). În cazul executării contra moștenitorilor, dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îi reprezinte (art. 95 C. civ.).

În cazul în care executarea silită se declanșează cu privire la bunurile unui debitor care are calitatea de profesionist (exploatează o întreprindere), instanța de executare se determină și în raport cu domiciliul profesional (locul acelei întreprinderi), dacă titlul executoriu privește obligații patrimoniale ce s-au născut sau urmează să fie executate în acel loc (art. 96 C. civ.). Legea instituie, așadar, în acest caz, o competență teritorială alternativă între instanța domiciliului de drept comun și instanța domiciliului profesional. Această concluzie rezultă și din aplicarea, mutatis mutandis, a regulii de competență teritorială alternativă prevăzute de art. 113 alin. (2) C. pr. civ.

În cazul în care debitorul este o persoană juridică, competența teritorială a instanței de executare se va determina prin raportare la sediul acesteia la momentul sesizării organului de executare de către creditor. Potrivit art. 227 alin. (1) C. civ., sediul persoanei juridice este acela stabilit potrivit actului de constituire sau statutului. Dovada sediului persoanei juridice se face, în raporturile cu terții, cu mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă [art. 229 alin. (1) C. civ.].

Potrivit art. 227 alin. (2) C. civ., în funcție de obiectul său de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru. În acest caz, devin aplicabile, sub aspectul determinării competenței teritoriale a instanței de executare, raportat la dispozițiile art. 536 alin. (1) C. pr. civ., prevederile art. 109 C. pr. civ., respectiv cererea de încuviințare a executării silite va putea fi introdusă și la judecătoria în circumscripția căreia se află dezmembrământul fără personalitate juridică, dacă obligațiile prevăzute de titlul executoriu cu privire la care se solicită încuviințarea urmează a fi executate în acel loc sau izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Legea prevede posibilitatea ca, în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute dintr-un act juridic, părțile să aleagă un domiciliu sau un sediu, altul decât cel de drept comun [art. 97 alin. (1) C. civ.]. Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris [art. 97 alin. (2) C. civ.]. Se pune problema dacă această alegere de domiciliu influențează și stabilirea competenței instanței de executare, prin raportare la dispozițiile art. 651 alin. (1) C. pr. civ. Având în vedere formularea textului de lege, care prevede în mod expres că instanța de executare se determină prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data sesizării organului de executare, apreciem că se are în vedere exclusiv domiciliul sau sediul legal, nu și cel convențional sau ales. Alegerea de domiciliu prevăzută de art. 97 C. civ. se referă exclusiv la exercitarea drepturilor sau executarea obligațiilor, neputând servi drept criteriu pentru determinarea instanței de executare competente.

În cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, competența va reveni instanței în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă nici acesta nu se află în țară, judecătoriei în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc învestit de creditor [art. 651 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ.].

* Este extras din lucrarea Încuviințarea executării silite, Vasile Bozeșan (coord.), Ed. Universul Juridic, București, 2018.

⁽¹⁾ E. Oprina, Comentariu la art. 651 C. pr. civ., în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II - art. 527-1.134, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 407-411; M. Dinu, R. Stanciu, Executarea silită în Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 85-92; D.M. Gavriș, Comentariu la art. 651 C. pr. civ., în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II - art. 456-1134, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 393-397.

⁽²⁾ Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.

⁽³⁾ N.H. Țiț, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 111.

Sursa;
https://lege5.ro/Gratuit/gi4dqnrxha3a/instanta-competenta-sa-solutioneze-cererea-de-incuviintare-a-executarii-silite-verificarea-competentei

Prevederile art. 2.526 Cod civil sunt constituționale. ”Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.”

În Monitorul Oficial cu numărul 981 din 5 decembrie 2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 623/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.526 din Codul civil, dispoziții care  au următorul conținut: „Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.”

Autorul excepției de neconstituționalitate a criticat aceste dispoziții, printre altele, din perspectiva vizând un pretins privilegiu pe care îl instituie norma în favoarea creditorilor îndreptățiți la prestații succesive sub aspectul posibilității de a alege momentul de la care exercită acțiunea civilă: data la care fiecare prestație devine exigibilă, respectiv data la care ultima prestație devine exigibilă, în cazul prestațiilor care alcătuiesc un tot unitar.

Analizând dispozițiile legale criticate, Curtea Constituțională arată că ”norma civilă distinge între prestațiile succesive individuale și cele care alcătuiesc un tot unitar. Astfel, dacă în cazul prestațiilor succesive individuale (de exemplu, dobânzi, penalități de întârziere) prescripția începe să curgă separat, pro rata temporis, de la data când scadența fiecărei obligații principale nu a fost respectată și până la data plății, în cazul prestațiilor succesive care alcătuiesc, potrivit legii sau convenției dintre părți, un tot unitar (de exemplu, plata eșalonată a unei datorii sau a ratelor unui preț), prescripția începe să curgă, pentru întreaga creanță, de la data scadenței ultimei prestații neexecutate. Prin urmare, în funcție de caracterul lor – individual sau de parte componentă a unui întreg, considerat unitar -, prestațiile succesive au o reglementare diferită sub aspectul momentului de la care se naște dreptul la acțiune și, implicit, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Diferența de reglementare, deci de tratament juridic, este generată, așadar, de natura prestațiilor succesive, iar nu de modalitatea în care părțile se învoiesc să-și execute obligațiile contractuale. Cu alte cuvinte, un contract care prin natura sa este cu executare uno ictu (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare sau contractul de împrumut) nu își poate schimba natura juridică, devenind un contract cu executare succesivă, doar pentru că părțile agreează, ca modalitate de executare a obligațiilor, plata succesivă a prestațiilor. Restituirea împrumutului sau plata prețului în rate/tranșe nu este decât o modalitate de executare a obligațiilor, obligația de restituire, respectiv de plată a prețului fiind unică, iar ratele/tranșele succesive alcătuind un tot unitar.”

În continuare, Curtea Constituțională subliniază că ”susținerea autorului excepției, potrivit căreia norma criticată generează un privilegiu în favoarea creditorilor îndreptățiți la prestații succesive sub aspectul posibilității de a alege momentul de la care exercită acțiunea civilă, este neîntemeiată, întrucât o atare opțiune nu există în realitate, creditorul urmând a se conforma prevederii legale aplicabile creanței sale, în funcție de natura prestațiilor succesive, individuale sau părți ale unui tot unitar. În aceste condiții, potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii (nemo ignorare legem censetur), se presupune că titularul unui drept are cunoștință de reglementarea care prevede că valorificarea dreptului său se circumscrie exigențelor legale, iar în măsura în care nu le respectă nu are decât a-și imputa propriei lipse de diligență consecințele negative pe care este ținut să le suporte și câtuși de puțin textului de lege criticat.”

Conchizând, ”Curtea constată că dispozițiile art. 2.526 din Codul civil recunosc dreptul titularului la exercitarea acțiunii și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă sau de la data la care ultima prestație devine exigibilă, după caz, deci într-un cadru precis determinat, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea stării de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora.”

Sursa: https://www.legal-land.ro/ccr-ref-constitutionalitatea-art-2-526-din-codul-civil/?fbclid=IwAR0PGlI4Dpkr_cctJT3Ez7D2gfZBu2AZ8oGaIyqJWSWUTZTKVg10RX3uLo8

Decizia ÎCCJ nr. 56/2019 menține impreviziunea din Legea dării în plată în matca ei judiciară originară

După decizia Curții Constituționale din data de 6 noiembrie 2019[1], prin care s-a constatat neconstituționalitatea prezumțiilor de impreviziune, la data de 11 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 2148/1/2019[2], Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă cererea pentru dezlegarea unor probleme de drept, formulată de Curtea de Apel Cluj, prin care s-a solicitat să se lămurească următoarele două chestiuni de drept:

”1. În analiza impreviziunii, este suficient ca instanța să constate că există fluctuațiile cursului valutar, respectiv a valutei în care a fost acordat creditul, sau trebuie să analizeze și alte aspecte, precum veniturile debitorului, bunurile pe care le deține debitorul?

2. Dacă răspunsul este pozitiv, care e momentul la care trebuie realizată analiza veniturilor, respectiv data notificării, data formulării contestației, data formulării acțiunii sau data soluționării definitive a cauzei?”

Decizia ÎCCJ este corectă, punctul de vedere în sensul inadmisibilității fiind exprimat și de ARB, sub forma unui memoriu amicus curiae.

În primul rând, nu era îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 519 C.proc.civ., de a se pune în discuție o problemă de drept.

Prin Încheierea din data de 24 iunie 2019, instanța de trimitere a reținut că: ”textele legale determinate ca fiind incidente în cauză relevă că interpretarea și aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 77/2016 se impune a fi realizată în considerarea prevederilor art. 147 din Constituție și art. 521 alin. (3) Cod de procedură civilă, cu valorificarea celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016 (…) și Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 (…)”.

Totuși, instanța nu a arătat în mod explicit care sunt dispozițiile din Legea nr. 77/2016 cu privire la care solicită dezlegarea chestiunii de drept, fiind evident că problema de drept nu poate să vizeze interpretarea și aplicarea Legii nr. 77/2016 în integralitatea ei.

Din încheierea instanței de trimitere a rezultat că nu ar fi fost vorba de o autentică problemă de drept, ci mai degrabă de o dificultate a instanței de judecată de a-și forma convingerea și de a califica juridic o anumită situație de fapt ca fiind sau nu o situație de impreviziune, atunci când aceasta prezintă atât elemente de fapt obiective, independente de părți, strâns legate de un element al contractului, precum moneda în care a fost acordat (fluctuațiile cursului valutar), cât și elemente de fapt care țin de persoana debitorului (venituri și bunuri, stare civilă – căsătorie, divorț, deces etc.).

Însă, atât fluctuația cursului valutar, cât și veniturile și bunurile debitorului sunt chestiuni de fapt, iar nu de drept, care rămân la aprecierea judecătorului și cu privire la care nu se poate da un răspuns de principiu, în drept, categoric și general obligatoriu, nici în sens pozitiv, nici în sens negativ.

Astfel cum a statuat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 623/2016[3], în interpretarea și aplicarea art. 11 din Legea nr. 77/2016, impreviziunea nu poate să funcționeze ope legis, ci are un caracter eminamente judiciar, astfel încât este rolul instanței de judecată ca, pe baza probelor administrate, și a situației de fapt prezentate să constate dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile impreviziunii.

Pe de altă parte, din motivarea instanței de trimitere a rezultat că se urmărea să se obțină o anumită lectură/interpretare a considerentelor deciziilor Curții Constituționale care s-a pronunțat cu privire la impreviziune, în contextul Legii nr. 77/2016, în special prin Decizia nr. 623/2016.

Concluzia instanței care a formulat sesizarea era în sensul că: ”se impune analiza conjugată a tuturor elementelor care au determinat ruperea echilibrului contractual și nu o analiză disjunctă, întrucât și la momentul încheierii contractului de credit toate elementele au fost analizate convergent pentru determinarea bonității, care circumscrie sfera riscurilor asumate de ambele părți, respectiv veniturile debitorilor, numărul membrilor de familie, statutul marital, existența altor venituri, raportul dintre venituri și creditul acordat, bunuri aflate în proprietate, valoarea bunului care face obiectul contractului de ipotecă, eventuale creanțe și alte elemente de natură a determina echilibrul contractual la momentul încheierii și nu doar a elementelor individuale sau doar al riscului valutar”.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de trimitere a pornit de la distincția pe care Curtea Constituțională a făcut-o între consumatorii care nu pot și cei care nu vor să plătească creditul și a ajuns la concluzia că, în contextul Legii nr. 77/2016, și în înțelesul dat impreviziunii de Curtea Constituțională, nu ar fi vorba de instituția impreviziunii din dreptul comun, ci de o impreviziune specială, adică o ”impreviziune determinată subiectiv, elementele personale ale debitorului care se prevalează de incidența impreviziunii fiind determinante.” (pag. 5 din Încheierea Curții de Apel Cluj, secția a-II-a civilă).

Or, având în vedere forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, o cerere de dezlegare a unei chestiuni care a fost deja dezlegată de Curtea Constituțională, nu este admisibilă pe calea procedurii instituite de art. 519-520 C.proc.civ, având în vedere dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție.

O decizie a Curții Constituționale, cu atât mai mult atunci când este amplu motivată și consacră chiar în corpul său caracterul general obligatoriu al considerentelor, ar trebui să fie suficientă în sine, pentru a fi aplicată de instanțele de judecată în activitatea de soluționare concretă a cauzelor. Având caracter general obligatoriu, deciziile Curții Constituționale asigură, la rândul lor, în planul concordanței cu normele constituționale, o unificare a practicii instanțelor de judecată.

În orice caz, în măsura în care instanța de judecată ar constata că s-ar impune o revizuire sau o clarificare a unei chestiuni de drept cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat, dar că, sub alte aspecte, care nu au fost avute în vedere, norma juridică rămâne încă echivocă și înfrânge condițiile de claritate și de predictibilitate instituite de art. 1 alin. (5) din Constituție, calea care ar trebui urmată, pentru a respecta competențele într-un stat de drept ar trebui să fie, la rigoare, tot aceea a sesizării Curții Constituționale. În acest sens, potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede în mod expres mecanismul procedural, în sensul că excepția de neconstituționalitate poate să fie invocată nu numai de părți, ci și de instanță din oficiu.

Din această perspectivă, sesizarea întemeiată pe dispozițiile art. 519 C.proc.civ., în condițiile în care nu pune în discuție interpretarea propriu-zisă a unei dispoziții legale, ci clarificarea sau lămurirea unor soluții sau considerente din deciziile Curții Constituționale, apare ca fiind inadmisibilă.

În al doilea rând, nu era îndeplinită condiția de admisibilitate privind noutatea chestiunii pentru că: (i) însăși Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra chestiunii de drept privind impreviziunea sub imperiul vechiului Cod civil și a trasat condițiile de existență; (ii) nu este nouă în practica instanțelor de judecată nici chestiunea privind fluctuația cursului valutar și nici cea referitoare la veniturile și bunurile debitorului (gradul de îndatorare), privite din perspectiva impreviziunii. Este rolul instanței de judecată să aprecieze, de la caz la caz, situația de fapt concretă și, ținând cont de dinamica acestor elemente, să stabilească dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile impreviziunii, respectiv dacă a existat sau nu o împrejurare exterioară părților, independentă de voința lor, care a făcut ca obligația debitorului să devină excesiv de oneroasă.

În sfârșit, dincolo de chestiunea inadmisibilității cererii, dar în legătură cu aceasta, nu putem să nu remarcăm că, pe fond, problema ridicată de instanța de trimitere era tot aceea legată de calificarea impreviziunii din legea dării în plată, ca fiind o impreviziune de drept comun sau o impreviziune derogatorie de la dreptul comun. Or, din acest punct de vedere, Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale este clară, în sensul că este vorba de impreviziunea din dreptul comun, aplicabilă în materia specială a creditelor acordate consumatorilor.

Considerăm că teza unei ”impreviziuni subiective” sau ”personale” este o falsă problemă.

Aceasta nu înseamnă că împrejurările care țin de persoana consumatorului nu pot fi avute în vedere de instanțele de judecată, pentru că nu acesta poate să fie sensul corect al actului de justiție. Dreptatea nu se poate face abstract. Omul concret este în centrul actului de justiție.

Însă, așa-zisa ”impreviziune personală” sau ”subiectivă” are la bază o premisă greșită, care nu ține cont de etapele raționamentului logic al impreviziunii și, atunci, se generează confuzie.

Prima etapă a raționamentului presupune, în esență, verificarea existenței unei situații imprevizibile, obiective și excepționale, care face ca obligația debitorului să devină excesiv de oneroasă. Condițiile privind situația imprevizibilă și caracterul excesiv de oneros al obligației se verifică pe baza unor criterii obiective care nu se raportează la situația particulară a debitorului, mai exact la starea lui civilă, socială sau financiară, adică posibilitățile lui de a plăti și la gradul de îndatorare, ci presupun o analiză obiectivă, bazată pe principiul fundamental al echității și pe prezumția de bună-credință a debitorului.

Cea de a doua etapă a raționamentului juridic este aceea a identificării remediilor, măsurilor de echilibrare a contractului, după ce s-a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii. Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 623/2016 în sensul că soluțiile ”clasice” în materia impreviziunii sunt: adaptarea contractului (care constituie regula) și încetarea contractului (in extremis). Tot astfel, darea în plată constituie o măsură excepțională, ultimul remediu al echilibrării contractului, dacă nu este posibilă adaptarea acestuia.

Iată de ce, în final, chiar dacă instanța constată că există impreviziune, nu înseamnă că mecanismul stingerii datoriei funcționează automat, pentru că instanța va trebui să verifice, pe baza unor criterii, dacă această măsură este adecvată și proporțională. Astfel, ar fi vădit inechitabil dacă, în situația în care consumatorul ar avea o situație financiară care i-ar permite să continue contractul, după adaptarea acestuia, s-ar recurge la măsura radicală a stingerii datoriei, care, între măsurile ce ar putea fi dispuse ar trebui să aibă un caracter excepțional, de ultim remediu. Aceasta cu atât mai mult cu cât cauza de impreviziune poate să fie temporară, iar efectele ei să fie depășite de debitor pe parcursul derulării contractului.

Or, tocmai în această a doua etapă a raționamentului juridic, în măsura în care instanța ar trebui să se pronunțe cu privire la măsura concretă cea mai adecvată (adaptarea contractului sau încetarea acestuia, inclusiv măsura dării în plată, ca măsură specială instituită de Legea nr. 77/2016), este de la sine înțeles că, în lipsa oricărei îngrădiri legale, poate să țină seama, pe fond, de toate împrejurările de fapt legate de persoana debitorului și mai cu seamă de situația financiară a acestuia. Din acest punct de vedere este firesc ca instanțele să poată valorifica toate elementele.

De aceea, practica judecătorească bazată pe Legea nr. 77/2016 și deciziile Curții Constituționale este, în mod normal, nuanțată, soluțiile fiind date de la caz la caz, pentru că impreviziunea presupune luarea în considerare atât a unor elemente obiective, precum identificarea evenimentului imprevizibil, criteriile pentru aprecierea caracterului excesiv de oneros al obligației, precum și elemente care țin de persoana consumatorului și de evoluția în timp a relației contractuale.

Rezultă că expresia ”impreviziune personală” sau ”subiectivă” nu este corectă, pentru că reflectă utilizarea în prima etapă a raționamentului juridic a unor criterii improprii, care sunt compatibile cu cea de a doua etapă a raționamentului juridic, atunci când trebuie să se individualizeze măsura de reechilibrare a raportului juridic (adaptarea contractului, încetarea contractului și stingerea datoriilor cu darea în plată).

Din această perspectivă, nu sunt necesare și nici utile nici prezumțiile legale de impreviziune, nici prezumțiile judiciare stabilite pe calea unei interpretări cu caracter general obligatoriu. Dimpotrivă, ele se pot dovedi contrare chiar interesului superior al consumatorului și pot genera inechități. Instanțele de judecată au la îndemână toate instrumentele pentru a analiza situația de fapt și, în funcție de aceasta, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile impreviziunii și, în funcție de răspunsul dat acestei chestiuni, pentru a decide dacă se impune sau nu măsura extremă a dării în plată, în funcție de toate circumstanțele cauzei, inclusiv cele care țin de persoana debitorului.

Prin urmare, chiar dacă soluția este doar aceea de respingere a cererii ca inadmisibilă, decizia ÎCCJ are meritul că menține impreviziunea de drept comun în propria ei matcă judiciară originară și în concordantă cu decizia Curții Constituționale care a constatat neconstituționalitatea prezumțiilor legale de impreviziune.

---

[1] A se vedea Comunicatul de presă, disponibil aici.
[2] Conținutul încheierii instanței de trimtere, este disponibil aici; Minuta Decizie nr. 56/2019 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este disponibilă aici.
[3] Publicată în M.Of. nr. 53 din 18 ianuarie 2017.

---

Prof. univ. dr. Marieta Avram
Av. titular AVRAM LAW

Sirsa:

https://www.juridice.ro/essentials/3366/si-decizia-iccj-nr-56-2019-mentine-impreviziunea-din-legea-darii-in-plata-in-matca-ei-judiciara-originara