Neatacarea cu recurs a încheierii interlocutorii prin care s-au respins obiecțiunile la expertiză - soluția instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție,  a hotărât că expertiza are o valoare probatorie relativă, fără a lega instanța de concluziile raportului de expertiză, ci, din contră, instanța trebuie să motiveze omologarea sau respingerea concluziilor raportului, putând exista situaţii în care expertiza nu poate fi înlăturată decât printr-un alt mijloc de probă de o valoare ştiinţifică egală. 

 

În speță, instanța supremă a constatat că ”se confirmă susţinerile celor două recurente în sensul că lucrarea de specialitate, în modul în care a fost efectuată, nu a lămurit, pe de-a întregul, împrejurările de fapt invocate de către organele fiscale, în susţinerea legalităţii actelor contestate, iar argumentele primului judecător, avute în vedere, în respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză, inserate în încheierea interlocutorie de la termenul de judecată din data de 30 iunie 2021, sunt neconvingătoare; este adevărat că, prin recursurile care au învestit instanţa de reformare, cele două recurente nu au atacat, în mod expres, şi această încheiere interlocutorie, dar acest fapt nu împiedică analizarea sentinţei, din această perspectivă, câtă vreme stabilirea lacunară a situaţiei de fapt, ca efect al respingerii obiecţiunilor s-a perpetuat şi reflectat în nelegalitatea hotărârii de fond recurată, potrivit argumentelor anterior expuse.”  

 

Soluția: trimiterea cauzei spre rejudecare, refacerea raportului de expertiză, din perspectiva tuturor împrejurărilor neclarificate sau chiar efectuarea unei noi lucrări de specialitate, administrarea suplimentară a oricăror mijloace de probă de natură să conducă la corecta stabilire a situaţiei de fapt, după supunerea, în dezbaterea contradictorie a părţilor, a acestor măsuri procesuale. 

 

(http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=202649#highlight=##, pronunțată de Secţia de Contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

Infractiunea de bancrută frauduloasă. Tipicitate

ÎCCJ - Decizia nr. 228 din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Secţia Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Potrivit art. 241 C. pen, constituie bancruta frauduloasă ,,fapta persoanei care, în frauda creditorilor:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;
b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate;
c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.”

Acuzaţia din cauza analizată are în vedere modalitatea de ascundere a activului averii debitorului în frauda creditorilor. Se constată că nu există o ascundere a activelor, atunci când acestea sunt enumerate corect şi complet în planul de reorganizare şi în actele contabile care provin de la societatea debitoare, chiar dacă nu în secţiunea privind evaluarea activului societăţii. Menţiunile contradictorii din planul de reorganizare (de exemplu cele din secţiunea 4, Starea societăţii la data propunerii planului, punctul 4.1,

Evaluarea activului companiei, şi cele de la punctul 3.6, Analiza evoluţiei patrimoniului societăţii şi a principalilor indicatori financiari, acestea din urmă fiind însă concordante cu Analiza ratelor de gestiune şi Analiza riscului de faliment) nu pot fi considerate omisiuni ale activului averii, atât timp cât datele reale erau indicate de către debitor.

Instanta a constatat că activele societăţii, au fost prezentate de către societatea comercială în cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă şi în anexele acesteia, situaţia activelor reieşind din ultima balanţă de verificare încheiată pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii. S-a mai constatat că deşi în Planul de reorganizare, „Starea societăţii la data propunerii planului” la punctul ,,Evaluarea activului companiei”, se arată că activele societăţii constau în bunuri imobiliare, respectiv teren şi clădiri, precum şi în bunuri mobile de natura utilajelor şi echipamentelor specifice şi a mijloacelor de transport, în valoare totală de piaţă de 3.779.700 RON, la „Analiza evoluţiei patrimoniului societăţii şi a principalilor indicatori financiari|” se menţionează, în bilanţul simplificat, că activele societăţii cuprind active imobilizate şi active circulante din care stocuri, creanţe, disponibilităţi băneşti şi cheltuieli în avans, în valoare totală de 28.502.144 RON, în luna iunie 2014 . (…) Tot în planul de reorganizare, la punctul ,,Analiza ratelor de structură ale activului” este prezentată structura activului ca fiind compusă din imobilizări necorporale, imobilizări corporale, imobilizări financiare, active imobilizate, stocuri, creanţe, disponibilităţi băneşti, active circulante şi cheltuieli în avans, în luna iunie 2014, iar la secţiunea „Analiza echilibrului financiar”, este menţionat activul net contabil la data de 30.06.2014 ca fiind compus din active imobilizate şi active circulante. La analiza ratelor de gestiune s-a avut în vedere activul total în valoare de 28.502.144 RON, aferent lunii iunie 2014, iar la analiza riscului de faliment, acelaşi activ. Prin urmare, în opinia instantei de judecata, nu se poate vorbi de o „ascundere”, în sensul cerut de art. 241 alin. (1) lit. a) C. pen.

S-a mai stabilit că toate elementele de activ sunt reflectate în Raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la apariţia stării de insolvenţă, întocmit de către administratorul judiciar, şi toate elementele de activ au fost prezentate de către debitoare în planul de reorganizare, prin administratorul special..

În raport de situaţia de fapt reţinută, respectiv de lipsa unei ascunderi în sensul art. 241 alin. (1) lit. a) C. pen., soluţia este cea prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Concluzia lipsei unei ascunderi în sensul legii penale decurge din prezenţa datelor contestate în conţinutul planului şi documentele contabile aferente. Ceea ce lipseşte din conţinutul acuzaţiei care stă la baza acţiunii penale este chiar fapta prevăzută de legea penală, fiind constatat opusul acesteia, respectiv prezenţa datelor, ceea ce atrage soluţia de la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

 

https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=198116#highl 

Clauzele abuzive în contractele dintre profesioniști

Text preluat integral de pe https://www.juridice.ro/693694/clauzele-abuzive-in-contractele-dintre-profesionisti.html

1. Domeniul de aplicare al clauzelor abuzive

Este deja de notorietate faptul că instituția clauzelor contractuale abuzive constituie un instrument juridic aflat la îndemâna persoanelor fizice care au calitatea de consumator, fiind titulare ale unor contracte de prestări servicii încheiate cu diverși profesioniști.

Această concluzie, acceptată în unanimitate în jurisprudența instanțelor de judecată din domeniu, se desprinde, fără nicio posibilitate de tăgadă, din conținutul prevederilor art. 1 și 2 ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Articolele citate limitează domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 la sfera raporturilor juridice dintre consumatori și profesioniști, prin consumator înțelegându-se „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract (…), acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, iar prin profesionist „orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract (…) acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”.

Este adevărat că în varianta sa inițială, art. 2 din Legea nr. 193/2000 oferea o definiție mult mai generală și cuprinzătoare noțiunii de consumator, descriind-o ca „orice persoană fizica sau grupuri de persoane fizice, reprezentate de asociaţii, precum şi orice persoană juridică care achiziţionează şi utilizează sau consumă de la comercianţi produse obţinute pe baza unui contract sau care beneficiază de serviciile acestora.”[1]

S-a ajuns la formularea actuală a textului de lege menționat, respectiv la eliminarea categoriei persoanelor juridice din sfera consumatorilor, din necesitatea armonizării legislației interne cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Totodată, s-a apreciat și că persoanele juridice se regăsesc pe o poziție mult mai puțin vulnerabilă față de persoanele fizice, cele dintâi dispunând de informații și mijloace suficiente pentru a se putea apăra împotriva unui eventual abuz de drept.

Dintr-o perspectivă diferită, și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a retinut ca „numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (…) în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională.”[2]

Așadar, prin prisma legislației aplicabile în domeniu, instituția clauzelor abuzive cu sancțiunile sale specifice operează prin excelență în materia protecției drepturilor consumatorilor, cu finalitatea înlăturării dezechilibrului creat între drepturile acestora și ale profesionistului furnizor de bunuri sau servicii.

Însă clauzele abuzive sau practicile înșelătoare sunt întâlnite în conținutul unui număr covârșitor de contracte, fie ele încheiate între consumatori și profesioniști, fie ele încheiate între aceștia din urmă, sau între aceștia din urmă și o autoritate contractantă.

Or limitându-ne la cadrul legal impus de Legea nr. 193/2000, conchidem că invocarea caracterului abuziv de către o persoană juridică, cum ar fi un profesionist, devine extrem de problematică, mai curând chiar imposibilă, atât timp cât actul normativ menționat stabilește că au calitatea de consumator exclusiv persoanele fizice sau cel mult grupurile de persoane fizice.

Așadar, în ipoteza în care și contractele încheiate între profesioniști pot conține clauze abuzive, prezintă interes sporit identificarea mijloacelor juridice care permit înlăturarea unui eventual abuz de drept născut din utilizarea clauzelor respective.

2. Clauzele abuzive în raporturile juridice dintre profesioniști

Legea nr. 72 /2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 2 aprilie 2013, având ca finalitate transpunerea în legislația internă a Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale.

Reținem și că prin directiva sus citată, s-a urmărit introducerea în legislația europeană și, implicit și în legislațiile naționale, a unor mecanisme juridice care să permită combaterea rapidă și eficientă a abuzului contractual intervenit în contractele încheiate între profesioniști, născut din întârzierile la plată, din neaplicarea unor dobânzi pentru neexecutarea obligațiilor de plată sau din nereglementarea posibilității de percepere a unor daune pentru prejudiciul cauzat de întârzierea plății.

Domeniul de aplicare al actului normativ menționat este reprezentat de creanțele certe, lichide și exigibile, constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea și execuția lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile.

Sunt exceptate din sfera de aplicabilitate a Legii nr. 72/2013 creanțele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvență, respectiv creanțele ce fac obiectul unui mandat ad-hoc, concordat preventiv ori al unei înțelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăți și contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Actul normativ citat reglementează dobânda penalizatoare, termenul de plată, costurile privind recuperarea creanței și clauzele contractuale, respectiv practicile abuzive din contractele încheiate dintre profesioniști sau între un profesionist și o autoritate contractantă.

Legea nr. 193/2000 limitează sfera clauzelor abuzive de îndeplinirea cerințelor regăsite la art. 4, respectiv lipsa negocierii, formularea într-un limbaj greu inteligibil, lipsa bunei credințe și crearea unei situații de dezechilibru între consumator și profesionist.

În raport de textul de lege menționat, rămâne în sarcina instanței de judecată să verifice îndeplinirea condițiilor mai sus citate și să constate caracterul abuziv al clauzei contestate.

Spre deosebire de Legea nr. 193/2000, în contractele dintre profesioniști sau între un profesionist și o autoritate contractantă, Legea nr. 72/2013 stabilește o sferă și mai limitată în care devin incidente posibile clauze contractuale sau practici abuzive.

În primul rând reținem că astfel de clauze/practici nu produc efecte juridice asupra oricărei convenții încheiate între profesioniști, ci acestea intervin exclusiv în executarea unor contracte încheiate între profesioniști sau între un profesionist și o autoritate contractantă, cu obiectul furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii și care dau naștere la obligații de plată a unor sume de bani constituind creanțe certe, lichide și exigibile.

În al doilea rând, pentru ca o clauză/practică să fie considerată abuzivă prin prisma Legii nr. 72/2013, aceasta trebuie să îndeplinească și cerințele regăsite la art. 12 din actul normativ menționat, respectiv să stabilească, în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare.

Așadar, în sfera de incidență a Legii nr. 72/2013, clauza/practica abuzivă trebuie să producă efecte asupra creditorului și să vizeze exclusiv termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare.

S-a pornit de la premiza că, dacă în raporturile dintre consumator și profesionistul furnizor de bunuri sau servicii, eventualele abuzuri de drept se identifică cu plasarea consumatorului pe o poziție inferioară față de cea a profesionistului, în raporturile dintre profesioniști, cele mai multe abuzuri intervenite se circumscriu obligațiilor de plată, modalității de stabilire a dobânzii contractuale și, eventual, manierei în care sunt determinate posibilele daune interese.

În ipoteza în care o clauză/practică se suprapune limitelor impuse de art. 12 din Legea nr. 72/2013, instanța de judecată investită cu analiza acesteia va determina existența sau inexistența caracterului abuziv, conform prevederilor art. 13 din același act normativ, ținând cont de toate circumstanțele situației, dar mai ales de:

„a) abaterile grave de la practicile statornicite între părți sau de la uzanțele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;

b) nerespectarea principiului bunei-credințe și a principiilor de diligență în executarea obligațiilor;

c) natura bunurilor sau serviciilor;

d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi;

e) poziția dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.”

Coroborând prevederile legale mai sus citate, cu aspectele desprinse din conținutul art. 4 al Legii nr. 193/2000, reținem că atât în ceea ce privește clauzele abuzive din contractele încheiate de consumatori cât și în ceea ce privește clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști, s-a acordat o importanță sporită naturii bunurilor sau serviciilor supuse analizei, bunei credințe a profesionistului/uzanțelor conform ordinii publice și bunelor moravuri și situației de dezechilibru contractual în defavoarea consumatorului/poziției dominante a profesionistului.

Însă față de cele reglementate de Legea nr. 193/2000, Legea nr. 72/2013 instituie în sarcina instanței de judecată, obligația de a verifica existența sau lipsa motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii.

În mod evident, o astfel de cerință este absolut necesară în considerarea faptului că, dacă finalitatea principală a Legii nr. 193/2000 este reprezentată de reechilibrarea pozițiilor dintre consumator și profesionist, obiectivul principal al Legii nr.72/2013 este reprezentat de combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani.

Ca și Legea nr. 193/2000, în scopul determinării cât mai clare a clauzelor/practicilor abuzive din contractele încheiate între profesioniști, Legea nr.72/2013 stabilește și o serie prevederi contractuale al căror caracter abuziv este prezumat, acestea fiind:

– cele care exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau care stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare;

– cele care fixează o obligație de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;

– cele care prevăd un termen mai mare de la care creanța produce dobânzi decât cel prevăzut la art. 3 alin. (3) sau, după caz, la art. 6 și art. 7 alin. (1) (adică 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei alte asemenea cereri echivalente de plată sau de la data recepției mărfurilor sau prestarea serviciilor, respectiv maximum 60 de zile calendaristice, dacă acesta este stabilit expres în contract și în documentația achiziției și este obiectiv justificat).

– cele care fixează, în contractele dintre profesioniști și autorități contractante, un termen de plată mai mare decât cel prevăzut la art. 7 alin. (1);

– cele care elimină posibilitatea plății de daune-interese suplimentare;

– cele care stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.

De reținut că în ipoteza existenței unor clauze contractuale precum cele enumerate mai sus, prezumate absolut a fi abuzive, nu mai este necesară nicio cercetare judecătorească din partea instanței de judecată asupra acestui aspect, prevederile respective fiind lipsite de efecte juridice.

Deși lipsa efectelor juridice a clauzelor abuzive nu este prevăzută expres în conținutul Legii nr. 72/2013, astfel cum statuează Legea nr. 193/2000, o astfel de concluzie se desprinde de plano din conținutul art. 15 (1) al actului normativ menționat care stabilește următoarele:

„(1) Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută.

(2) Răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate de clauzele și practicile abuzive este atrasă potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare.”

Raționamentul consfințit de dispozițiile citate confirmă posibilitatea deja consacrată în materia protecției drepturilor consumatorilor, ca profesionistul prejudiciat să se poată adresa instanței de judecată, atât pe cale principală cât și pe cale de excepție, în vederea constatării caracterului abuziv al unor prevederi contractuale ce îndeplinesc cerințele regăsite în Legea nr. 72/2013, cu consecința anulării acestora și repunerii părților în situația anterioară.

Subliniem și că soluția de anulare a clauzelor abuzive este susținută și de completarea dispozițiilor art. 15 (1) din Legea nr. 72/2013 cu reglementările privind nulitatea absolută regăsite în Codul Civil de la 1864, în ceea ce privește contractele încheiate sub imperiul acestei reglementări și, respectiv, cu dispozițiile art. 1247 N.C.C., în ceea ce privește convențiile încheiate sub imperiul Noului Cod Civil.

Punctual, textul legal citat stabilește:

„(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

(2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție.

(3) Instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.”

Analizând dispozițiile legale în speță, notăm că, dacă în lumina reglementărilor Codului Civil de la 1864, invocarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale era lăsată la latitudinea părților litigante, prevederile art. 1247 (3) N.C.C. stabilesc în sarcina instanței de judecată obligația de a invoca din oficiu nulitatea absolută.

Acestea fiind zise, observăm că în interpretarea dispozițiilor art. 15 (1) din Legea nr. 72/2013, completate cu reglementările privind nulitățile juridice din Codul Civil de la 1864 sau cu dispozițiile art. 1247 N.C.C., după caz, instanțele de judecată investite cu soluționarea unor acțiuni în justiție vizând diverse contracte între profesioniști, contracte ce conțin clauze abuzive prin prisma actului normativ menționat, fie vor putea dispune anularea lor, dacă partea interesată a solicitat acest lucru, fie vor fi obligate, ele însele, să invoce nulitatea absolută din oficiu.

Suplimentar față de cele menționate, prin simetrie cu dispozițiile Legii nr 193/2000 care instituie posibilitatea sesizării instanței de judecată cu acțiuni în constatarea caracterului abuziv și de către asociațiile pentru protecția drepturilor consumatorului, notăm că, în raport de prevederile art. 18 (2) lit. b) din Legea nr. 72/2013, dreptul de a se adresa instanțelor de judecată cu scopul anulării clauzelor abuzive aparține și organizațiilor patronale reprezentative.

Sintetizând toate considerentele mai sus expuse, conchidem că posibilitatea invocării caracterului abuziv al unor prevederi contractuale nu constituie un instrument juridic caracteristic materiei protecției drepturilor consumatorilor, un astfel de mecanism fiind disponibil și în materia executării contractelor încheiate între profesioniști, contracte ce intră sub incidența Legii nr. 72/2013.

Este de netăgăduit că instituția clauzelor abuzive comportă funcții plurivalente, care urmăresc nu doar restabilirea echilibrului contractual dintre persoana fizică având calitatea de consumator și profesionistul furnizor de bunuri sau servicii ci și protecția drepturilor profesionistului creditor care și-a îndeplinit obligațiile contractuale și este prejudiciat în drepturi de către profesionistul cocontractant, prin utilizarea unor clauze contractuale ce exced dispozițiilor legale, cu referire la termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau daunele-interese suplimentare.

În mod evident, posibilitatea sancționării clauzelor abuzive existente în astfel de contracte încheiate între diverși profesioniști este pe deplin justificată de necesitatea menținerii unei discipline contractuale rezonabile în raporturile creditor – debitor și de încurajarea competitivității în mediul de afaceri.

---

[1] Prin Legea nr. 65/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 52/25.01.2002, dispozițiile art. 2 din Legea nr. 193/2000 au fost modificate în sensul excluderii persoanelor juridice din sfera noțiunii de consumator;
[2] Decizia pronunțată la data de 22 noiembrie 2011 in cauza Benincasa (C-542/99).

---

Avocat Andreea Dumitrescu

𝐀𝐦𝐞𝐧𝐝𝐚̆ 𝐀𝐍𝐒𝐏𝐃𝐂𝐏 𝐚𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐕𝐨𝐝𝐚𝐟𝐨𝐧𝐞 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚 𝐒𝐀, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐫𝐳𝐢𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐫𝐚̆𝐬𝐩𝐮𝐧𝐬𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐜𝐞𝐬 𝐚𝐥 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐢 𝐯𝐢𝐳𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐚𝐜𝐭𝐞𝐫 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥

Autoritatea Națională de Supraveghere a finalizat în luna mai a anului curent o investigație la operatorul Vodafone România SA și a constatat încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Regulamentul General privind Protecția Datelor (RGPD).

Ca atare, societatea Vodafone România SA a fost sancționată cu amendă în cuantum de 4.961 lei, echivalentul a 1.000 EURO.

Sancțiunea a fost aplicată ca urmare a unei plângeri prin care se reclama faptul că operatorul i-a încălcat petentului dreptul de acces, refuzând să-i comunice anumite înregistrări ale convorbirilor cu call-center-ul acestuia.

 

În cursul desfășurării investigației Autoritatea Națională de Supraveghere a constatat că operatorul Vodafone România SA nu a făcut dovada că a transmis un răspuns petentului la cererea sa de exercitare a dreptului de acces în termen de 30 de zile, încălcând astfel prevederile art. 15 alin. (3) din RGPD.

 

În acest context, reamintim că la art. 15 alin. (3) se prevede că „Operatorul furnizează o copie a datelor cu caracter personal care fac obiectul prelucrării. Pentru orice alte copii solicitate de persoana vizată, operatorul poate percepe o taxă rezonabilă, bazată pe costurile administrative. În cazul în care persoana vizată introduce cererea în format electronic şi cu excepţia cazului în care persoana vizată solicită un alt format, informaţiile sunt furnizate într-un format electronic utilizat în mod curent.”

 

Totodată, operatorului i s-a aplicat și măsura corectivă de a adopta măsuri tehnice și organizatorice astfel încât operatorul să se asigure că dă curs efectiv cererilor prin care se exercită drepturile persoanelor vizate prevăzute de Regulamentul (UE) 679/2016, inclusiv dreptul de acces prevăzut de art. 15.

 

Sursa: https://www.dataprotection.ro/?page=Comunicat_Presa_21_06_2023&lang=ro&fbclid=IwAR3e5TiRAszRZuVS5TpxSxkDkd1sVkIaJ1_PJTfib_6mqy1WiLJYaJdK8GI

𝐋𝐞𝐠𝐞𝐚 𝐚𝐫𝐞𝐧𝐝𝐞𝐢 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐚𝐝𝐨𝐩𝐭𝐚𝐭𝐚̆ - 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐢𝐜𝐩𝐚𝐥𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐨𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚̆𝐫𝐢 𝐚𝐝𝐮𝐬𝐞 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐢

 Legea arendei a fost adoptată marți în Camera Deputaților, care este for decizional, astfel încât va merge spre promulgare la președintele României, Klaus Iohannis.

Principalele modificări aduse Legii arendei sunt legate de durata contractului de arendare, care nu poate fi mai mare de 7 ani, vizate fiind însă doar contractele noi, nu și cele deja încheiate.

„Durata arendării este de minimum 7 ani și se consideră a fi făcută pe toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă”, se arată în lege.

 

Pe de altă parte, legea prevede situațiile speciale în care poate înceta contractul de arendare:

- în cazul decesului arendașului, moștenitorii vor fi obligați să mențină contractul de arendare pe toată durata încheiată cu arendașul;

- va apărea obligația de a menține contractul de arendare până la expirarea termenului de valabilitate în cazul vânzării terenului respectiv, obligație care revine, desigur, cumpărătorului;

- neplata arendei la termen va atrage încetarea contractului înainte de termen.

 

Contractul de arendare încetează înainte de împlinirea termenului prin incapacitatea sau falimentul arendaşului ori prin neplata arendei în termenul prevăzut în contract.

 

Subarendarea, interzisă prin noua lege.

Noua lege interzice subarendarea: „Subarendarea totală sau parțială este interzisă sub sancţiunea nulităţii, cu excepţia schimbului de utilizare a terenului între arendaşi.”

 

Camera Deputaților a eliminat amendamentul prin care contractele de arendare constituie titlu executoriu:

„Contractele de arendare încheiate în formă autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie, în condiţiile legii, titluri executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.”

 

Actul normativ a fost adoptat marți 13.06.2023 în Camera Deputaților cu 140 voturi „pentru”, 42 de voturi „contra” și 50 „abțineri.

 

Prin urmare, în urma votului decizional al Camerei Deputaților asupra modificărilor aduse Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a fost creat un cadru legislativ favorabil arendașilor și a dezvoltării terenurilor agricole din România, lucru ce va contribui în mod direct la creșterea economiei și a producției asupra culturilor și recoltelor din țară.

 

 

𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 ❞𝐢̂𝐧𝐠𝐫𝐢𝐣𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐥❞ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐫𝐞 𝐠𝐫𝐢𝐣𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐮𝐧 𝐯𝐚̂𝐫𝐬𝐭𝐧𝐢𝐜 - 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐢𝐧𝐝𝐞𝐦𝐧𝐢𝐳𝐚𝐭̗𝐢𝐞𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬̗𝐢 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚 𝐜𝐮 𝐧𝐨𝐫𝐦𝐚̆ 𝐩𝐚𝐫𝐭̗𝐢𝐚𝐥𝐚̆

Prin Legea 355/2022 care a modificat Legea 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice și care a intrat în vigoare la sfârșitul anului 2022, a fost introdus conceptul de „îngrijitor informal” pentru a desemna o persoană care are grijă de un vârstnic și care poate primi o indemnizație de la stat pentru această activitate.

Îngrijitorii informali (adică cei necalificați) care au grijă de persoanele vârstnice din familie (și nu numai) au posibilitatea de a lucra cu normă parțială și totodată să primească o indemnizație egală cu jumătate din salariul de bază brut al unui îngrijitor la domiciliu.

 

Legea 355/2022 prin care s-a modificat Legea 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice. În primul rând, a introdus termenul de îngrijitor informal (pe care îl regăsim în Legea 292/2011 a asistenței sociale), care este persoana necalificată, membru al familiei, rudă sau orice altă persoană, care asigură îngrijirea personală, respectiv ajutorul pentru efectuarea activităților de bază și instrumentale ale vieții zilnice de către persoana care și-a pierdut autonomia funcțională.

 

Diferența între îngrijitorii formali și cei informali este că primii sunt calificați și certificați profesionali, în timp ce cei din urmă nu.

 

Prevederea de mai sus a fost înlocuită și permite îngrijitorilor informali (care, după cum am menționat anterior, nu trebuie să fie neapărat rude cu persoana vârstnică), care își asumă responsabilitatea îngrijirii unei/unor persoane vârstnice, aflate într-o situație de dependență socio-medicală, să beneficieze de un program de lucru de jumătate de normă. Iar, în baza unui contract încheiat cu serviciul public de asistență socială, aceștia să primească o indemnizație egală cu jumătate din salariul de bază brut al îngrijitorului la domiciliu pentru gradația 0, potrivit Legii-cadru a salarizării.

Pentru anul 2022, salariul de bază brut al îngrijitorului la domiciliu pentru gradația 0 este de 2.535 lei. Astfel, indemnizația brută acordată îngrijitorilor informali care muncesc și au, în același timp, grijă de o persoană vârstnică ar fi de 1.268 lei. Această indemnizație va fi supusă impozitării și contribuțiilor sociale obligatorii.

 

Ca în prezent, în cazul soțului sau rudelor care îngrijesc vârstnici, timpul pe care îngrijitorii informali beneficiază de program redus de lucru se consideră, la calculul vechimii în muncă, timp lucrat cu normă întreagă, pe baza adeverinței eliberate de serviciul public de asistență socială.

 

Deși reglementările de mai sus, care au fost introduse în Legea 17/2000, 𝐬𝐞𝐚𝐦𝐚̆𝐧𝐚̆ 𝐟𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥, 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐭𝐢𝐩 𝐝𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐚̆ 𝐚𝐫𝐞 𝐠𝐫𝐢𝐣𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐜𝐮 𝐡𝐚𝐧𝐝𝐢𝐜𝐚𝐩 𝐠𝐫𝐚𝐯, 𝐢𝐧𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐞𝐧𝐭 𝐝𝐞 𝐯𝐚̂𝐫𝐬𝐭𝐚 𝐥𝐨𝐫. 

 

Mai exact, potrivit Legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, asistentul personal este angajat cu contract de muncă pentru a îngriji o persoană cu handicap grav, fiind definit ca "persoană care supraveghează, acordă asistență și îngrijire copilului sau adultului cu handicap grav, pe baza planului de abilitare-reabilitare pentru copilul cu handicap, respectiv a planului individual de servicii al persoanei adulte cu handicap".

 

Prin modificările aduse Legii asistenței sociale a vârstnicilor s-a urmărit acordarea de îngrijire la domiciliu persoanelor în vârstă care nu se mai pot descurca singure în viața de zi cu zi și împiedicarea trimiterii acestora în centre rezidențiale.

 

De asemenea, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 544 din 19 iunie 2023 a fost publicat Ordinul nr. 955/2023 pentru aprobarea modelului contractului încheiat între îngrijitorul informal al persoanei vârstnice dependente și serviciul public de asistență socială.

 

Modelul-cadru este disponibil aici: https://lege5.ro/Gratuit/geztonjsgiztc/contractul-incheiat-intre-ingrijitorul-informal-al-persoanei-varstnice-dependente-si-serviciul-public-de-asistenta-sociala-model-cadru-din-19042023?fbclid=IwAR2TvWI74OtOKd9UhrDXtqd9BGqM_vIqr7aSYgaY74JG_zJ-lDhuFEWlO-Q

 

𝐂𝐨𝐦𝐩𝐞𝐧𝐬𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐜𝐨𝐫𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐢𝐦𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐢𝐧𝐟𝐫𝐚𝐜𝐭̗𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐢̂𝐧 𝐛𝐚𝐳𝐚 𝐋𝐞𝐠𝐢𝐢 𝐧𝐫.𝟐𝟏𝟏/𝟐𝟎𝟎𝟒 𝒑𝒓𝒊𝒗𝒊𝒏𝒅 𝒖𝒏𝒆𝒍𝒆 𝒎𝒂̆𝒔𝒖𝒓𝒊 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒂𝒔𝒊𝒈𝒖𝒓𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒊𝒏𝒇𝒐𝒓𝒎𝒂̆𝒓𝒊𝒊, 𝒔𝒑𝒓𝒊𝒋𝒊𝒏𝒊𝒓𝒊𝒊 𝒔̗𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒕𝒆𝒄𝒕̗𝒊𝒆𝒊 𝒗𝒊𝒄𝒕𝒊𝒎𝒆𝒍𝒐𝒓 𝒊𝒏𝒇𝒓𝒂𝒄𝒕̗𝒊𝒖𝒏𝒊𝒍𝒐𝒓

O lege adoptată acum aproape 20 de ani, dar relativ puțin cunoscută, oferă posibilitatea victimelor unei infracțiuni de a cere despăgubirile civile de la stat, în loc de a le aștepta de la infractor. De această lege s-a folosit și o tânără ieșeancă, al cărei tată murise ucis. Tribunalul i-a aprobat cererea privind acordarea de compensații, întrucât ucigașul nu dispunea de bunuri sau venituri care să poată fi executate pentru plata despăgubirilor. Cu excepția contribuabilului, din banii căruia vor fi plătite despăgubirile, toată lumea va fi mulțumită. Rudele victimei își primesc drepturile, iar ucigașul a beneficiat de clemența instanței pentru că s-a declarat formal de acord să plătească.

Magistrații Tribunalului Iași au analizat cererea depusă de B.I.F., constatând că aceasta depusese toate înscrisurile necesare și îndeplinea condițiile de fond pentru a primi compensația. A fost de altfel singurul lucru pe care judecătorii l-au avut de făcut. Legea 211 nu prevede o limită a compensațiilor decât în cazul prejudiciilor materiale, care nu pot depăși 10 salarii de bază minime brute pe țară. Suma de 10.000 lei stabilită drept daune materiale se încadra în acest plafon. Pentru daunele morale nu este prevăzută nicio limită. Nici judecătorii nu au intenționat să impună una, pentru că ar fi însemnat să contrazică o sentință definitivă. „Dacă s-ar admite că există o limitare privind cuantumul compensaţiei financiare, acest aspect ar echivala nu numai cu o adăugare la lege, dar şi cu încălcarea autorităţii de lucru judecat”, au explicat aceștia.

Tribunalul a aprobat cererea înaintată de B.I.F. Dacă sentința va rămâne definitivă, cei 10.000 lei și 100.000 euro urmează să fie achitați de Ministerul Justiției. Ulterior, acesta urmează să încerce să recupereze banii plătiți de la Ionuț Timofte.

 

Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/ciudat-un-individ-fara-capatai-ucide-o-persoana-iar-statul-este-obligat-sa-plateasca-100-000-de-euro-familiei-decedatului--354315.html