ROMÂNIA
TRIBUNALUL GALAŢI
Pentru
astăzi fiind amânată soluţionarea recursului ce are ca obiect „obligaţia de a
face” declarat de recurenta C N, cu domiciliul procesual ales în
Brăila, împotriva
sentinţei civile nr. 11971/17.12.2013, pronunţată de Judecătoria Galaţi, în
dosarul civil nr. 7843/233/2012, în contradictoriu cu intimata SC V
R SA, cu sediul în .......
Dezbaterile
au avut loc în şedinţa publică din data de 12.06.2014, când instanţa având
nevoie de timp pentru deliberare, a amânat soluţionarea cauzei la data de
27.06.2014 şi a pronunţat următoarea decizie:
T R I B U N A L U L
Deliberând, în condiţiile art.
256 Cod procedură civilă asupra recursului de faţă, a reţinut următoarele:
1.
Hotărârea instanţei de fond,
Judecătoria Galaţi pronunţată în dosarul nr. 7843/233/2012.
1.1.
Soluţia
Prin sentinţa civilă nr. 11971
din 17.12.2013 pronunţată de Judecătoria Galaţi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta CN în contradictoriu cu S.C. VR S.A- Bucureşti, ca neîntemeiată.
1.2.
Considerentele
Pentru a hotărî astfel,
instanţa de fond a reţinut că, în data
de 11.08.2008, între pârâta SC VR SA, în calitate de
împrumutător, şi reclamantă, în calitate de împrumutat, a fost încheiată
convenţia de credit nr. 0159766, prin care reclamanta a fost împrumutată cu
suma de 163.495 franci elveţieni (CHF) pe o perioadă de 300 luni (filele 8-19
dosar fond).
Reclamanta a solicitat punerea
în aplicare a dispozițiilor art.4.2 din convenția de credit. Potrivit acestui
articol, banca are dreptul, dar nu şi obligația ca, în mod unilateral, să
convertească în RON creditul acordat. Ca
urmare, instanţa de fond a reţinut că cererea de obligare a băncii să procedeze
la această convertire apare ca fiind nefondată.
În ceea ce privește al doilea
capăt de cerere, instanţa de fond a constatat că practic reclamanta nu a
solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de
risc, ci a caracterului abuziv al instituirii unei asemenea clauze prin pct.B
lit. f din adresa nr.8387/20100903 (fila 20 dosar fond). Astfel, așa cum rezultă
din precizările formulate, precum şi din concluziile scrise, reclamanta a
solicitat obligarea pârâtei la desființarea cu efect retroactiv a clauzei
instituite în mod unilateral şi abuziv prin pct.B lit.f, apreciind că repararea
prejudiciului cauzat se poate realiza doar prin constatarea nulităţii clauzei
adiționale abuzive. Or, prin lit.f din adresa menționată, potrivit căruia se
elimina din cuprinsul contractului comisionul de penalizare, comisionul de
rambursare anticipată precum şi orice alte comisioane, comisionul de risc
urmând a fi redenumit, nu se instituie nicio clauză, a cărei natură abuzivă ori
nu, să poată face obiectul analizei.
2.
Recursul declarat de reclamanta
C N a
fost exercitat în termen legal, la data de 18.03.2014, cerere prin care a
solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate şi în
rejudecare să se dispună admiterea acţiunii astfel cum aceasta a fost precizată
la filele 72-77 dosar fond, respectiv:
1.
să fie obligată pârâta S.C. VR S.A. să pună în aplicare
dispoziţiile art. 4.2 din Convenţia de credit nr. 0159766/11.08.2008, în sensul
de a converti în RON creditul acordat recurentei/împrumutatului în baza
convenţiei, utilizând în acest scop cursul de schimb CHF/RON practicat de către
aceasta la data efectuării conversiei, începând de la data de 02.10.2008,
moment în care cursul de schimb pentru moneda creditului (franc elveţian) a
fluctuat, în sens crescător, cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la
data semnării convenţiei.
2. să fie obligată pârâta S.C.
VR S.A. la desfiinţarea cu efect retroactiv, începând cu a 91-a
zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, a clauzei instituite în mod
unilateral şi abuziv prin pct. B lit. f) din adresa nr. 8387/20100903, prin
care comisionul de risc a fost redenumit de pârâtă „comision de administrare
credit", comision calculat şi perceput ilegal de către pârâta până la data
formulării acţiunii introductive, în cuantum de 32.017,77 lei (conform anexei
nr. 1 ). În consecinţă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor încasate
fără drept, respectiv la plata contravalorii cumulate a comisionului de risc,
redenumit comision de administrare credit, începând cu data de 09.06.2010, până
la momentul rămânerii definitive a hotărârii de desfiinţare cu efect retroactiv
a clauzei instituite în mod unilateral şi abuziv de pârâta prin pct. B lit. f)
din adresa nr. 8387/20100903, suma ce solicită a fi actualizată la data plaţii
efective.
De
asemenea, a solicitat recurenta şi obligarea intimatei-pârâte la plata
cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
2.1.
În drept:
Recurenta a invocat dispoziţiile
disp.art.304 pct.9 , 304 indice 1, art. 312 Cod procedură civilă de la 1865,
dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE, O.U.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000,
Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, art. 969, 978, 1077-1079 din Codul
civil.
2.2.
Motive:
Un prim motiv invocat de
recurenta-reclamantă C N este acela că instanţa de fond a dat o
interpretare eronată clauzelor contractuale al căror conţinut a fost instituit
în mod unilateral de bancă, criticile reclamantei vizând atât conţinutul
neclar, îndoielnic al acestuia, cât şi sub aspectul abuziv al clauzelor
inserate în contract, semnarea contractului – Convenţia de credit nr.
0159766/11-08.2008 fiind semnată în forma impusă de Bancă, fără a se acorda de
către aceasta, posibilitatea de a negocia sau modifica vreuna dintre clauze,
până la apariția OUG nr. 50/2010, în sistemul bancar contractele de credit
fiind impuse de bănci.
Astfel, a susţinut recurenta că
cererea de obligare a Băncii să procedeze la convertirea creditului din CHF în
RON, respinsă de instanţa de fond ca nefondată, este urmare interpretării
eronate a acestei clauze şi neaplicării prevederilor art. 978 Cod civil în
sensul în care, dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea
se interpretează în sensul în care produce efecte, iar nu în sensul în care nu
ar produce un efect, în temeiul acestui principiu, prevederile art. 4.2 din Convenţie,
interpretându-se în sensul de a produce efecte, respectiv, ca Banca să procedeze la conversia monedei creditului
din CHF în RON, în situaţia în care, pe parcursul duratei creditului, cursul de
schimb pentru Moneda Creditului fluctuează, în sens crescător, cu mai mult de
10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării Convenţiei, în vederea
evitării continuării/majorării expunerii la Riscul Valutar.
În opinia recurentei, instanţa
de fond a ignorat la luarea soluţiei şi prevederile art. 983 Cod civil, în
sensul că, atunci când există o îndoială cu privire la înţelesul clauzelor
contractuale, acestea se interpretează în favoarea celui care se obligă, făcând
şi dovada notificării intimatei-pârâte cu adresele nr. 2753/09.08.2011,
2767/19.08.2011, adresa din 14.09.2011, în sensul de a-i solicita să execute
clauza contractuală despre care a făcut vorbire mai sus.
În dezvoltarea aceluiaşi
argument juridic, recurenta a invocat şi dispoziţiile speciale ale art. 1 alin
2, art. 1 alin. 3 şi art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
O altă critică ce vizează
soluţia instanţei asupra primului capăt de cerere din acţiune, în opinia
recurentei, este aceea că prima instanţă la luarea soluţiei a încălcat şi
principiul rolului activ conferit de lege. În virtutea acestui rol judecătorul
putea constata caracterul abuziv al conţinutului clauzei prevăzuta prin art.4.2
din Secţiunea 4) „Plăţi" pct.l lit.a) din Convenţie, însă, instanţa de
fond nu numai că a ales să nu o facă, dar a ignorat şi faptul că a solicitat în
nenumărate rânduri intimatei-pârâte să procedeze la aplicarea acestei clauze şi
să convertească creditul din CHF în RON. Acestor solicitări intimata-pârâtă,
dând dovadă de o evidentă rea-credință, nu le-a dat curs.
Astfel, instanţa de fond a
apreciat în final că solicitarea recurentei de a obliga pârâta la convertirea
creditului din CHF în RON apare ca fiind nefondată. Recurenta consideră că
instanţa trebuia în mod corect şi legal să dispună obligarea pârâtei în sensul
de a pune în aplicare dispoziţiile art. 4.2 din Convenţia de credit nr.
0159766/11.08.2008 şi de a converti în RON creditul acordat recurentei în baza
convenţiei, utilizând în acest scop cursul de schimb CHF/RON practicat de către
aceasta la data efectuării conversiei, începând de la data de 02.10.2008, moment
în care cursul de schimb pentru moneda creditului (franc elveţian) a fluctuat,
în sens crescător, cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data
semnării convenţiei.
Cu privire la cel de-al doilea
capăt de cerere din acţiune, criticile aduse soluţiei primei instanţe vizează
faptul că la pronunţarea hotărârii de respingere a acţiunii nu s-au avut în
vedere proba cu înscrisuri şi interogatoriu administrate în cauză, reţinând
eronat instanţa că, prin redenumirea comisionului de risc nu se instituie nicio
clauză a cărei natură abuzivă sau nu, să poată face obiectul analizei.
Intimata-pârâtă prin adresa nr.
8387/20100903, adresă necomunicată la domiciliul de corespondenţă al
reclamantei, o informa pe aceasta că a procedat în mod unilateral la modificarea
Convenţiei de credit nr. 0159766, invocând în motivarea acţiunii sale faptul că
astfel se conformează rigorilor OUG. nr 50/2010. Susţine recurenta că,
necomunicarea adresei nr. 8387/20100903, a pus-o în imposibilitatea exprimării
punctului de vedere cu privire la inserarea clauzei, ce face referire la
„comisionul de administrare credit”, încălcându-se astfel principiul
bunei-credinţe, reluat din art. 3 pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE şi
procedând la inserarea unei clauze abuzive, soluţia primei instanţe fiind
astfel nefondată.
Mai precizează recurenta că a
solicitat în mod constant comunicarea la adresa de corespondenţă respectiv
aceea din............
– pe numele de C şi nu aceea din ..............pe numele de D (numele din timpul căsătoriei), reaua-credinţă a
Băncii fiind sancţionată cu avertisment de Autoritatea naţională pentru
Protecţia Consumatorilor.
Precizează recurenta că,
raționamentul instanţei de fond este greşit în aprecierea sa în sensul că, prin
pct.B litera f) din adresa nr. 8387/20100903 nu se instituie nicio clauză a
cărei natură abuzivă care să poată face obiectul analizei instanţei. În opinia
recurentei, după apariţia O.U.G. nr. 50/2010 în convenţia părţilor nu mai
trebuia să apară comisionul de risc şi obligaţia de plată a acestuia din partea
recurentei, iar banca în mod abuziv a menţinut acest comision redenumindu-l
„comision de administrare credit” instituind practic obligaţia plăţii unui
comision intitulat în alt mod. Acest dă dreptul Băncii pârâte ca în mod
„paradoxal” să perceapă un comision pe toată durata convenţiei, în aceeaşi
valoare procentuală, practic în acelaşi cuantum de 0,22%, fără a fi explicate
în mod clar şi fără echivoc, care sunt riscurile asumate de bancă prin punerea
la dispoziţie a împrumutului, în condiţiile în care comisionul de administrare
credit astfel cum a fost redenumit comisionul de risc, reprezintă costul pentru
administrarea de către VBR a creditului din perspectiva riscurilor expuse.
De asemenea recurenta a
apreciat că, repararea prejudiciului injust cauzat prin redenumirea
comisionului de risc în comision de administrare şi, menţinerea, contrar legii,
a comisionului de risc, se poate realiza doar prin constatarea nulităţii
clauzei adiţionale abuzive şi obligarea pârâtei la plata sumei percepute în mod
ilegal începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, suma
ce solicită a fi actualizată la data plaţii efective.
2.4.
Analiza făcută de Tribunalul
Galaţi – Secţia a II-a Civilă
Prin acţiunea înregistrată la
Judecătoria Galaţi la data de 8 mai 2012 sub nr. 7843/233/2012, reclamanta
C N a chemat în judecată pe pârâta SC VR SA solicitând ca prin hotărârea ce se va
pronunţa:
1. să fie obligată pârâta S.C.
VR S.A. să pună în aplicare dispoziţiile art. 4.2 din Convenţia
de credit nr. 0159766/11.08.2008, în sensul de a converti în RON creditul
acordat împrumutatului în baza convenţiei, utilizând în acest scop cursul de
schimb CHF/RON practicat de către aceasta la data efectuării conversiei,
începând de la data de 02.10.2008, moment în care cursul de schimb pentru
moneda creditului (franc elveţian) a fluctuat, în sens crescător, cu mai mult
de 10% faţă de valoarea acestuia, de la data semnării convenţiei şi, în consecinţă
a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor încasate fără drept.
2.
În temeiul art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, reclamanta a solicitat să fie
obligată pârâta S.C. VR S.A. la desfiinţarea cu efect
retroactiv, începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr.
50/2010, a clauzei instituite în mod unilateral şi abuziv prin pct. B lit. f)
din adresa nr. 8387/20100903, prin care comisionul de risc a fost redenumit de
pârâtă „comision de administrare credit” şi a fost calculat şi perceput ilegal
de către pârâta până la data formulării acţiunii şi în consecinţă, a solicitat
obligarea pârâtei la plata sumelor încasate fără drept.
În fapt, instanţa reţine că la data de
11.08.2008 părţile au încheiat convenţia de credit nr. 0159766/2008 prin care
la art. 5.1. lit. a se prevedea un comision de risc de 0,22%, iar la art. 5 .1.
lit.d se prevedea un comision de administrare de 700RON. Totodată la secţiunea
4 pct. 1 din condiţiile speciale se prevede
dreptul băncii de a opera o modificare a contractului din CHF în RON, dacă
cursul valutar creştea cu mai mult de 10% faţă de momentul semnării convenţiei
pentru valuta în care se acorda creditul.
Prin adresa nr.8387/03.09.2010 (f.20
dosar fond) banca (intimata) aducea la cunoştinţa recurentei că în baza
prevederilor OUG 50/2010 condiţiile contractuale se modifică în sensul că „
fostul comision de risc este redenumit comision de administrare şi se
păstrează valoarea procentuală a acestuia”.
La data de 09.08.2011 recurenta a
trimis o adresă intimatei prin care a solicitat acesteia să dea curs aplicării
clauzei prevăzute la art. 4.2 în sensul modificării monedei în care se acordat
creditul, prin schimbarea acesteia din CHF în RON, dat fiind faptul că a
crescut cursul valutar cu mai mult de 10% faţă de cel din momentul acordării
creditului. Totodată la acel moment s-a solicitat înlăturarea comisionului de
risc de 0,22% din valoarea creditului, comision ce a fost redenumit comision de
administrare.
În continuare între părţi s-a purtat
o vie corespondenţă, fiecare parte susţinându-şi punctul de vedere, situaţie în
care litigiul părţilor a ajuns pe rolul instanţei de judecată.
În
drept, în
cauză sunt incidente dispozițiile OG 99/2006, Directiva 93/13/CCE, OG 50/2010,
art.969 Cod civil.
Recursul promovat de reclamanta
C N este fondat pentru următoarele motive:
Hotărârea primei instanţe se
bazează pe o analiză trunchiată a capetelor de cerere cu care a fost învestită
precum şi a apărărilor făcute în cauză de intimata-pârâtă şi deşi au fost
administrate probe cu înscrisuri, interogatorii, acestea nu au fost analizate.
Totodată au fost ignorate, atât reglementările în dreptul intern invocate de
părţi, cât şi directivele europene la care a făcut referire reclamanta
respectiv, Directiva nr. 93/13/CEE, precum şi jurisprudenţa în materie. Astfel,
au fost ignorate interpretările date dreptului comunitar prin cauza C-26/13 a
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în aplicarea Directivei nr. 93/13/CEE
privind admisibilitatea clauzelor abuzive referitoare la contractele de credit
de consum încheiate în monedă străină – clauzele referitoare la cursurile de
schimb.
De asemenea, instanţa de fond a
interpretat clauzele contractuale în sensul în care acestea nu produc efecte
juridice, dând o interpretare pur formală clauzelor contractuale, fără a
realiza o interpretare teleologică a acestora.
Astfel, instanţa ţinând cont de
dispoziţiile art. 304 ind 1 C.p.civ. şi 304 pct. 9 C.p.civ. vechi, constată că
recursul este admisibil şi va realiza o reanalizare a capetelor de cerere pe
fond prin prispa prevederilor legale şi a celor comunitare în vigoare până la
acest moment:
2.4.1. Referitor la capătul de cerere
prin care recurenta a solicitat instanţei de fond obligarea pârâtei să pună în
aplicare dispoziţiile art. 4.2 din Convenţia de credit nr. 0159766/11.08.2008
instanţa de recurs reţine următoarele:
Potrivit art. 4.2. din
convenţia de credit, părţile au convenit că este dreptul, nu şi obligaţia
băncii de a realiza o convertire a creditului din CHF în RON în situaţia în
care cursul valutar se majora cu mai mult de 10 % faţă de cursul valutar
existent la momentul acordării creditului.
Potrivit art. 970C.civ. vechi
(aplicabil în cauză având în vedere momentul semnării convenţiei) convenţiile
trebuie executate de părţi cu bună credinţă. În cauză banca avea dreptul, nu şi
obligaţia de a modifica contractul din valuta CHF în RON. O astfel de clauză a
fost introdusă pentru protecţia drepturilor băncii de supunere a acesteia la
riscul valutar. Cât timp partea contractantă nu solicita şi ea modificarea
monezii în care s-a acordat creditul, în condiţiile de creştere a cursului
valutar, banca se manifesta în relaţia contractuală ca fiind de bună credinţă.
Din momentul în care
împrumutatul (reclamanta) a solicitat în repetate rânduri de a beneficia şi ea
de protecţia prevăzută de art. 4.2 în favoarea băncii, echilibrul contractual a
fost deteriorat, iar banca s-a manifestat cu rea-credinţă în executarea
prevederilor contractuale, urmărind practic îndatorarea excesivă a debitorului
prin suportarea creşterii efectului cursului de schimb şi per total a costului
creditului şi aducea sa în stare de insolvenţă.
Instanţa reţine că potrivit
Articolul 4 din Directiva 93/13:
„(1) Fără să aducă atingere
articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând
în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat
contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate
circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele
contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
(2) Aprecierea caracterului
abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al]
contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o
parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de
altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și
inteligibil.”
Potrivit unei jurisprudenţe
constante a Curţii, sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13
are la bază ideea că, în fapt, consumatorul se află într-o situaţie de
inferioritate faţă de vânzător-furnizor,
atât raportat la puterea de negociere, cât şi la nivelul de informare, aderarea
la condiţiile redactate în prealabil de furnizor, fiind făcută de cumpărător
fără a putea exercita o influenţă asupra conținutului acestora, articolul 4
alin. 2 din Directiva 93/13 prevăzând în fapt o excepţie de la mecanismul de
control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în sistemul de
protecţie a consumatorilor, dispoziţia fiind de strictă interpretare.
Mai mult, potrivit
interpretării date de Curtea Europeană de justiţie în cauza C-26/13 Arpad
Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., pct. 59 ”o clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a
consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă
din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la
cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o
„remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei
prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri
pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2)
din Directiva 93/13.”
De asemenea, la punctul 73 al
aceleiaşi hotărâri, s-a reţinut că: „clauza
contractuală care permite unui vânzător sau unui furnizor să calculeze nivelul
ratelor lunare datorate de consumator în funcție de cursul de schimb la vânzare
al monedei străine aplicat de acest vânzător sau furnizor, clauză care are ca
efect creșterea costurilor serviciului financiar în sarcina consumatorului,
aparent fără o limită maximă, rezultă din articolele 3 și 5 din Directiva
93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul
punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă, că prezintă o
importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul
dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivul și
particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația
dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la
deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza
unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din
aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea prin analogie Hotărârea RWE
Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 49).”
În continuare, la pct. 74 se
prevede că „îi revine instanţei de
trimitere sarcina a stabili dacă, având în vedere ansamblul elementelor de fapt
pertinente, printre care se numără publicitatea şi informaţiile furnizate de
împrumutător .., un consumator mediu, normal informat,…, putea nu numai să
cunoască diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la
cumpărare ale unei monede străine, ci şi să evalueze consecinţele economice,
potenţial semnificative, pentru acesta ale aplicării cursului de schimb la
vânzare pentru calcularea ratelor la care va fi în definitiv obligat şi, prin
urmare, costul total al împrumutului său”. Totodată Curtea Europeană a
apreciat că diferenţa de curs valutar nu poate să nu fie supusă aprecierii
instanţei cu privire la caracterul său abuziv.
Faţă de aceste interpretări ale
dreptului Uniunii Europene privind directiva 93/13, instanţa apreciază că în
anul 2008 şi anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al
francului elveţian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel
împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă.
Stabilitatea cursului de schimb se reflecta şi în valoarea relativ mică a
dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea şi mai atractiv împrumutul
pentru recurentă.
Reclamanta, ca şi un consumator
mediu şi normal informat, nu avea cum să prevadă o modificare dramatică a
cursului de schimb valutar pentru francul elveţian. Banca, având informaţii
mult mai multe de pe piaţa interbancară, a inserat ca şi mod de protecţie a sa
clauza în litigiu de la art. 4.2 din contract privind conversia creditului din
CHF în RON.
Astfel, acordând numai băncii
dreptul de a opera o astfel de modificare, fără a permite şi împrumutatului să
beneficieze de o astfel de protecţie şi fără a stabili criterii transparente
care să fie cunoscute de ambele părţi şi pe baza cărora banca să ia hotărârea
de a converti creditul din CHF în RON, în contract s-a inserat o clauză
abuzivă. Astfel, s-a îngreunat voit situaţia debitorului, în timp ce banca nu
avea nimic de pierdut dintr-o astfel de transformare, pe care şi-a asumat-o ca
pe un beneficiu.
Prin urmare, instanţa constată
că în contractul de împrumut nu se indică în mod transparent motivul şi
particularităţile mecanismului de schimb al monedei străine precum şi relaţia
dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la
deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza
unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din
aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total
al împrumutului său.
În schimb, părţile au prevăzut
un prag minim de la care se activează o astfel de clauză, respectiv atunci când
cursul de schimb valutar creşte cu peste 10% faţă de cel avut în vedere la
momentul semnării contractului. O astfel de creştere a cursului de schimb
CHF/RON a avut loc la data de 02.10.2008. Ca urmare, de la această dată se
putea modifica contractul din monedă CHF în RON.
Reclamanta a solicitat o astfel
de transformare, dar banca a refuzat constant a da curs clauzei contractuale,
fără să se precizeze vreun argument plauzibil. În aceste condiţii, acţiunea
reclamantei este întemeiată, iar instanţa va obliga intimata-pârâtă să
convertească creditul acordat reclamantei din CHF în RON, la un curs de schimb
majorat cu 10% faţă de cel avut în vedere de părţi la data acordării
creditului. Această modificare operează cu data de 02.10.2008, adică după
momentul la care a fost îndeplinită condiţia premisă prevăzută de art. 4.2 din contract,
respectiv creşterea cursului de schimb cu peste 10% faţă de cel avut în vedere
la momentul semnării contractului de către părţi.
2.4.2. Referitor la capătul de cerere
prin care recurenta a solicitat instanţei obligarea pârâtei să desfiinţeze cu
efect retroactiv, începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr.
50/2010, a clauzei prin care comisionul de risc a fost redenumit de pârâtă
„comision de administrare credit” şi obligarea pârâtei la plata sumelor
încasate fără drept, instanţa de recurs reţine următoarele:
Instanţa de fond a respins acest capăt de
cerere pe motiv că nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei,
ci instituirea caracterului abuziv al clauzei. Instanţa de fond a dat o
interpretare strict literară solicitărilor reclamantei, fără a vedea motivele
de fapt invocate de reclamantă, care nu a fost asistată de avocat la momentul
redactării şi depunerii acţiunii. În mod clar din motivele acţiunii rezultă
faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii clauzei, respectiv a
comisionului de administrare care a fost introdus de bancă prin fraudă la lege.
Astfel, reclamanta nu a
solicitat să se constate caracterul abuziv a comisionului de risc, până la
momentul apariţiei OUG 50/2010, ci doar a arătat că plata unui astfel de
comision, indiferent de denumirea dată de bancă în continuare, este contrară
dispoziţiilor legale impuse tocmai de această normă.
Ca urmare, instanţa este
chemată să analizeze legalitatea clauzei privind perceperii comisionului de
risc de către bancă, redenumit comision de administrare, după intrarea în
vigoare a OUG 50/2010, respectiv din a 91 zi de la intrarea în vigoare a legii.
Prin OUG 50/2010 legiuitorul a
venit în sprijinul consumatorului, în sensul că a limitat comisioanele pe care
băncile puteau să le perceapă. Printre aceste comisioane permise de legea (art.
36 din OUG 50/2010) nu se număra şi comisionul de risc, pe care părţile l-au
inserat în contractul de credit la punctul 5.1. lit.a din condiţiile speciale şi 3.5. din
condiţiile generale ale contractului. În aceste condiţii, banca-pârâtă trebuia
să înlăture acest comision.
Potrivit art. 95
din OUG 50/2010 în forma iniţială a legii:
„(1)
Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în
termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei
ordonanţe de urgenţă.
(2)
Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în
termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă.
(3)
Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru
informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. (…)
(5) Nesemnarea de către consumator a
actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.”
Faţă de dispoziţiile legale mai sus
arătate, instanţa reţine că pentru a opera modificarea clauzelor contractuale,
în cazul de faţă pentru ca un comision de risc să se transforme în comision de
administrare, era necesar ca banca să facă dovada că a depus diligenţe pentru a
informa consumatorul. Reclamanta a depus la dosar adresa nr.8387/03.09.2010 trimisă de
bancă, dar nu s-a depus dovada comunicării acesteia, pentru a şti dacă curge
termenul de răspuns din partea reclamantei. Reclamanta a susţinut că nu i-a
fost comunicată la adresa de corespondenţă pe care a lăsat-o băncii, dar în
cauză nu există nici o dovadă a comunicării acestei adrese la nici un domiciliu
sau adresă de corespondenţă a părţii.
În aceste condiţii nici prevederea
introdusă de art. II din legea 288/2010 nu se aplică, prevedere prin acre se
stipulează că : ” (2) Actele
adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la
data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în
conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care
consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen
de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."
Astfel, cât timp reclamanta nu a
avut cunoştinţă despre modificările propuse de bancă, nu putea opera
modificarea clauzelor contractuale şi nici nu avea cum să notifice banca în 60
zile de la intrarea în vigoare a legii, cât timp nu cunoştea aceste modificări.
În aceste condiţii, perceperea unui comision de administrare în locul
comisionului de risc, contravine prevederilor legale mai sus arătate. Totodată
nici comisionul de risc nu se mai putea percepe de către bancă, deoarece era un
comision nepermis de lege.
Instanţa de recurs reţine că pentru a opera
modificarea comisionului din risc în cel de administrare trebuia să se
realizeze voinţa juridică de a contracta. Nefiind realizată această voinţă
juridică comună a părţilor, modificarea contractuală nu poate opera, mai ales
că reclamanta, când a aflat de modificarea operată de bancă, s-a opus acestei
modificări. Din interpretarea art. 35 din
OUG nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, rezultă
că modificarea unilaterală a contractului de credit dintre părţi, operată de
intimată, cu privire la comisionul de risc şi de administrare reprezintă o
încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzută în legea civilă
română şi consacrată expres în art. 969 Cod civil şi în special în materia
contractelor de credit, cu privire la comisioanele bancare.
Ca urmare,
perceperea comisionului de administrare în locul comisionului de risc, începând
cu a 91 zi de la intrarea în vigoare a OUG 50/2010 este contrară acestui act normativ, cât şi
dispoziţiilor legale privind încheierea unei convenţii valabil făcute aşa cum
prevăd dispoziţiile art. 948 şi următoarele din vechiul C.civ. (lipseşte voinţa
juridică comună în sensul modificării prevederilor contractuale).
Faţă de toate considerentele mai sus arătate
instanţa va admite cererea reclamantei şi cu privire la cel de al doilea capăt
de cerere, va constata nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc,
redenumit comision de administrare credit. În consecinţă va obliga pârâta la
plata către reclamantă a sumei de 32.017,77lei, reprezentând comisionul de
risc, redenumit comision de administrare calculat până la data de 10.12.2012,
aşa cum a indicat reclamanta în precizările de la fond (f. 72 şi 75 dosar
fond).
În concluzie, în baza
dispoziţiilor art. 304 pct. 9 în referire la art. 3041 Cod procedură
civilă, va admite recursul, va modifica în tot sentinţa recurată şi în
rejudecare, va admite acţiunea cu menţiunile mai sus arătate pentru fiecare
capăt de cerere analizat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul ce are ca obiect „obligaţia de a face”
declarat de recurenta C.N., cu domiciliul procesual ales în
... Judeţ Brăila, împotriva
sentinţei civile nr. 11971/17.12.2013, pronunţată de Judecătoria Galaţi, în
dosarul civil nr. 7843/233/2012, în contradictoriu cu intimata SC VR SA, cu sediul...............
Modifică
în tot sentinţa recurată şi în rejudecare:
Admite
acţiunea şi în consecinţă :
-
Obligă pârâta să convertească în RON creditul acordat reclamantei, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării
creditului, curs majorat cu 10%.
-
Constată nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc, redenumit
comision de administrare credit.
-
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 32.017,77 lei, reprezentând
contravaloare comision de risc.
Irevocabil.
Pronunţată
în şedinţă publică astăzi, 27.06.2014.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu