HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
17 iulie 2014(*)
„Trimitere
preliminară – Directiva 93/13/CEE – Articolul 7 – Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Contracte încheiate cu
consumatorii – Contract de împrumut ipotecar – Clauze abuzive –
Procedură de executare ipotecară – Dreptul la o cale de atac – Articolul
47 din cartă”
În cauza C‑169/14,
având
ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul
articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Castellón (Spania), prin
decizia din 2 aprilie 2014, primită de Curte la 7 aprilie 2014, în
procedura
Juan Carlos Sánchez Morcillo,
María del Carmen Abril García
împotriva
Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, SA,
CURTEA (Camera întâi),
compusă
din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, domnul E. Levits
(raportor), doamna M. Berger și domnii S. Rodin și F. Biltgen,
judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 30 iunie 2014,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru
domnul Sánchez Morcillo și pentru doamna Abril García, de P. Medina
Aina, procurador de los tribunales, asistat de P. J. Bastida Vidal,
abogado;
– pentru Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA, de B. García Gómez și de J. Rodríguez Cárcamo, abogados;
– pentru guvernul spaniol, de S. Centeno Huerta și de A. Rubio González, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de M. Owsiany‑Hornung, de E. Gippini Fournier și de M. van Beek, în calitate de agenți,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea
de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 din
Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție
specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a articolului 47 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare
„carta”).
2 Această
cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între domnul Sánchez
Morcillo și doamna Abril García, pe de o parte, și Banco Bilbao Vizcaya
Argentaria SA (denumită în continuare „Banco Bilbao”), pe de altă parte,
cu privire la opoziția formulată de aceștia la executarea ipotecii
având ca obiect locuința lor.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 În considerentul (9) al Directivei 93/13 se arată:
„[…]
persoanele care achiziționează bunuri și servicii ar trebui protejate
împotriva abuzului de putere de către vânzător sau furnizor […]”
4 Articolul 1 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:
„Scopul
prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și
actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în
contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.”
5 Articolul 3 din directiva menționată prevede:
„(1) O
clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca
fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de
bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și
obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul
consumatorului.
(2) Se consideră
întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost
redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut
posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul
unui contract de adeziune.
[…]
(3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”
6 Conform articolului 7 alineatul (1) din aceeași directivă:
„Statele
membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților,
există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în
continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
de către vânzători sau furnizori”
7 Anexa
la Directiva 93/13 enumeră clauzele vizate la articolul 3 alineatul (3)
din aceasta. Ea cuprinde, printre altele, următoarele clauze:
„1. Clauzele care au ca obiect sau ca efect:
[…]
(q) excluderea
sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în
justiție sau de a exercita orice altă cale de atac, în special prin
solicitarea consumatorului să sesizeze exclusiv o curte de arbitraj care
nu este reglementată de dispozițiile legale, restricționând în mod
nejustificat dovezile aflate la dispoziția lui sau impunându‑i sarcina
probei care, în conformitate cu legislația aplicabilă, trebuie să îi
revină altei părți la contract.
[…]”
Dreptul spaniol
8 Capitolul
III din Legea 1/2013 privind măsurile pentru îmbunătățirea protecției
debitorilor ipotecari, restructurarea datoriilor și închirierea de
locuințe sociale (Ley 1/2013, de medidas para reforzar la protección a
los deudores hipotecarios, reestructuración de deuda y alquiler social)
din 14 mai 2013 (BOE nr. 116 din 15 mai 2013, p. 36373, denumită în
continuare „Legea 1/2013”) a modificat Codul de procedură civilă (Ley de
enjuiciamiento civil) din 7 ianuarie 2000 (BOE nr. 7 din 8 ianuarie
2000, p. 575), la rândul său modificat ultima dată prin Decretul‑lege
7/2013 privind măsuri urgente de natură fiscală și bugetară și de
promovare a cercetării, a dezvoltării și a inovării (decreto‑ley 7/2013
de medidas urgentes de naturaleza tributaria, presupuestarias y de
fomento de la investigación, el desarrollo y la innovación) din 28 iunie
2013 (BOE nr. 155 din 29 iunie 2013, p.48767, denumit în continuare
„LEC”).
9 Articolul 695 din LEC, referitor la procedura opoziției la executarea ipotecară, are următorul cuprins:
„1. În
procedurile reglementate în prezentul capitol, opoziția la executare
formulată de debitorul urmărit nu este admisibilă decât dacă se
întemeiază pe următoarele motive:
(1) stingerea garanției sau a obligației garantate; […]
(2) o eroare în stabilirea sumei exigibile; […]
(3) în
cazul executării care vizează bunuri mobile ipotecate sau asupra cărora
au fost constituite gajuri fără deposedare, constituirea, asupra
acestor bunuri, a unui alt gaj, ipotecă mobiliară sau imobiliară sau
sechestru înscris anterior sarcinii care se află la originea procedurii,
ceea ce va trebui demonstrat prin certificatul de înregistrare aferent;
(4) caracterul
abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul executării
sau care a permis determinarea sumei exigibile.
2. În
cazul introducerii opoziției prevăzute la alineatul precedent,
grefierul instanței procedează la suspendarea executării și citează
părțile în fața instanței care a dat ordonanța de executare. Citarea
trebuie să aibă loc cu cel puțin 15 zile înaintea ședinței în cauză. În
cadrul acestei ședințe, instanța ascultă părțile, examinează documentele
prezentate și adoptă decizia adecvată, sub forma unei ordonanțe, în
cursul celei de a doua zile.
3. Decizia de
admitere a opoziției întemeiată pe primul și pe al treilea motiv de la
alineatul 1 al prezentului articol determină suspendarea executării;
decizia de admitere a opoziției întemeiate pe al doilea motiv stabilește
suma pentru care executarea trebuie să continue.
În
cazul în care este reținut al patrulea motiv, încetarea executării este
pronunțată atunci când clauza contractuală constituie temeiul
executării. În caz contrar, executarea va continua înlăturându‑se
aplicarea clauzei abuzive.
4. Decizia prin care se dispune încetarea executării sau neaplicarea unei clauze abuzive poate fi atacată cu apel.
Exceptând
aceste ipoteze, deciziile pronunțate cu privire la opoziția prevăzută
de prezentul articol nu sunt supuse niciunei căi de atac, iar efectele
lor se limitează exclusiv la procedura de executare în cadrul căreia au
intervenit.”
10 Articolul 552 din LEC, care privește căile de atac în cazul refuzului de a încuviința executarea, prevede:
„1. Dacă
instanța consideră că nu sunt întrunite modalitățile și condițiile
impuse de lege pentru a încuviința executarea, aceasta dă o ordonanță
prin care refuză executarea.
Dacă instanța
consideră că una dintre clauzele care figurează în unul dintre titlurile
executorii prevăzute la articolul 557 alineatul 1 poate fi calificată
drept abuzivă, aceasta ascultă părțile în termen de 15 zile. După
ascultarea părților, instanța se pronunță în termen de 5 zile
lucrătoare, conform dispozițiilor articolului 561 alineatul 1 punctul 3.
2. Împotriva
ordonanței prin care se respinge executarea se poate declara direct
apel, care se soluționează numai în prezența creditorului. Acesta poate
de asemenea, dacă dorește, să solicite reexaminarea cererii sale de
către aceeași instanță înainte de a declara apel.
3. După
rămânerea definitivă a ordonanței prin care se respinge executarea,
creditorul nu își poate valorifica dreptul decât prin procedura ordinară
corespunzătoare, dacă nu se opune autoritatea de lucru judecat a
hotărârii sau a deciziei definitive pe care se întemeia cererea de
încuviințare a executării.”
11 Potrivit
articolului 557 din LEC, referitor la procedura de opoziție la
executarea silită întemeiată pe titluri care nu au un caracter judiciar
sau arbitral:
„1. În cazul în care
executarea este încuviințată pentru titlurile prevăzute la articolul 517
alineatul 2 punctele 4, 5, 6 și 7, precum și pentru alte documente care
au forță executorie prevăzute la articolul 517 alineatul 2 punctul 9,
debitorul nu se poate opune, în termenele și formele prevăzute la
articolul precedent, decât dacă invocă unul dintre următoarele motive:
[…]
7° titlul conține clauze abuzive.
2. Dacă
a fost introdusă opoziția prevăzută la alineatul precedent, grefierul
instanței suspendă executarea printr‑o măsură de organizare a
procedurii.”
12 Articolul
561 alineatul 1 din LEC privește ordonanța prin care se soluționează
opoziția pentru motive de fond și are următorul cuprins:
„1. După
ascultarea părților cu privire la opoziția la executare întemeiată pe
alte motive decât viciile de procedură și după organizarea unei
eventuale ședințe, instanța adoptă, prin ordonanță, exclusiv în scopul
executării, una dintre următoarele decizii:
(1) încuviințarea
continuării executării pentru suma stabilită dacă opoziția este
respinsă în integralitatea sa. Dacă opoziția se întemeia pe o cerere
excesivă care a fost admisă în parte, executarea este încuviințată
pentru suma corespunzătoare.
Prin ordonanța
de respingere a opoziției în integralitatea sa, debitorul este obligat
la plata cheltuielilor de judecată aferente acesteia, în conformitate cu
dispozițiile articolului 394 privind obligarea la plata cheltuielilor
de judecată în primă instanță;
(2) declararea
faptului că nu este necesar să se procedeze la executare dacă admite
unul dintre motivele prevăzute la articolele 556 și 557 sau dacă
consideră că cererea excesivă admisă conform articolului 558 este în
întregime întemeiată;
(3) atunci când
se constată caracterul abuziv al uneia sau a mai multe clauze, ordonanța
adoptată stabilește consecințele acestui caracter, fie declarând că
executarea este nefondată, fie încuviințând executarea fără aplicarea
clauzelor considerate abuzive.
2. În
cazul în care este admisă opoziția la executare, executarea este lipsită
de efect, iar sechestrele, precum și măsurile de garantare a utilizării
eventual adoptate sunt ridicate, debitorul fiind plasat din nou în
situația anterioară începerii executării, conform dispozițiilor
articolelor 533 și 534. Creditorul este de asemenea obligat la plata
cheltuielilor de judecată aferente procedurii opoziției.
3. Ordonanța
prin care se soluționează opoziția poate fi atacată cu apel, care nu
suspendă executarea în cazul în care decizia atacată respinge opoziția.
În
cazul în care decizia atacată cu apel admite opoziția, creditorul poate
cere menținerea sechestrelor și a măsurilor asigurătorii adoptate și
adoptarea unor măsuri adecvate în temeiul articolului 697 din prezenta
lege. Instanța se pronunță în acest sens prin ordonanță, cu condiția ca
creditorul să ofere o garanție suficientă, stabilită în cuprinsul
deciziei, pentru a asigura reparația la care debitorul ar avea dreptul
dacă este confirmată admiterea opoziției.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
13 Din
decizia de trimitere reiese că reclamanții din litigiul principal au
semnat, la 9 iunie 2003, cu Banco Bilbao un act notarial de împrumut
pentru suma de 300 500 de euro, cu o garanție ipotecară asupra locuinței
acestora.
14 Rambursarea
sumei menționate urma să se facă până la 30 iunie 2028, fiind eșalonată
în 360 de rate lunare. În ipoteza neîndeplinirii de către debitori a
obligației de plată, Banco Bilbao era autorizată să solicite rambursarea
anticipată a împrumutului acordat reclamanților din litigiul principal.
Clauza 6 bis din contractul de împrumut stabilea nivelul dobânzii
moratorii la 19 % pe an, nivelul dobânzii legale în Spania fiind, în
perioada vizată de litigiul principal, de 4 % pe an.
15 În
urma neîndeplinirii de către reclamanții din litigiul principal a
obligației de plată a ratelor lunare pentru restituirea acestui
împrumut, Banco Bilbao a solicitat, la 15 aprilie 2011, plata
totalității împrumutului, însoțită de dobânzile ordinare și de
întârziere, precum și vânzarea silită a bunului imobil ipotecat în
favoarea sa.
16 În
urma deschiderii procedurii de executare a ipotecii, reclamanții din
litigiul principal au formulat o opoziție la aceasta, care a fost
respinsă prin decizia din 19 iunie 2013 a Juzgado de Primera Instancia
n° 3 din Castellón (instanța de prim grad nr. 3 din Castellón, Spania).
Reclamanții din acțiunea principală au declarat apel împotriva acestei
decizii, care, fiind declarat admisibil, a fost trimis în fața Audiencia
Provincial de Castellón (Curtea provincială din Castellón).
17 Instanța
de trimitere arată că, deși procedura civilă spaniolă permite atacarea
cu apel a deciziei care, prin admiterea opoziției formulate de un
debitor, pune capăt procedurii de executare ipotecară, aceasta nu
permite în schimb debitorului a cărui opoziție a fost respinsă să atace
cu apel hotărârea instanței de prim grad prin care a fost dispusă
continuarea procedurii de executare silită.
18 Instanța
de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei
reglementări naționale cu obiectivul protecției consumatorilor urmărit
de Directiva 93/13, precum și cu dreptul la o cale de atac efectivă
consacrat la articolul 47 din cartă. Această instanță precizează că
deschiderea căii apelului pentru debitori s‑ar putea dovedi cu atât mai
importantă cu cât anumite clauze ale contractului de împrumut în
discuție în litigiul principal ar putea fi considerate „abuzive” în
sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.
19 În
aceste condiții, Audiencia Provincial de Castellón a hotărât să
suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări
preliminare:
„1) Este
incompatibilă cu articolul 7 alineatul (1) din [Directiva 93/13], care
impune statelor membre obligația de a asigura, în interesul
consumatorilor, existența mijloacelor adecvate și eficiente pentru a
preveni utilizarea clauzelor abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii de către vânzători sau furnizori, o normă de procedură
precum articolul 695 alineatul 4 din [LEC], care, în ceea ce privește
dreptul la o cale de atac împotriva deciziei prin care se soluționează
opoziția la executare care are ca obiect bunuri ipotecate sau gajate,
permite atacarea cu apel doar a ordonanței prin care se dispune
încetarea procedurii sau neaplicarea unei clauze abuzive și exclude
calea de atac în celelalte cazuri, ceea ce are ca rezultat imediat
faptul că, în timp ce creditorul urmăritor poate formula apel atunci
când opoziția debitorului urmărit este admisă și se dispune finalizarea
procedurii sau neaplicarea unei clauze abuzive, debitorul consumator nu
poate formula o cale de atac în cazul în care opoziția sa este respinsă?
2) În
domeniul de aplicare al reglementării Uniunii privind protecția
consumatorilor prevăzut în Directiva 93/13, este compatibilă cu
principiul dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă și al
dreptului la un proces echitabil și la arme egale, consacrat de
articolul 47 din cartă, o dispoziție de drept național precum articolul
695 alineatul 4 din [LEC], care, în ceea ce privește dreptul la o cale
de atac împotriva deciziei prin care se soluționează opoziția la
executare cu privire la bunurile ipotecate sau gajate, permite atacarea
cu apel doar a ordonanței prin care se dispune încetarea procedurii sau
neaplicarea unei clauze abuzive și exclude calea de atac în celelalte
cazuri, ceea ce are ca rezultat imediat faptul că, în timp ce creditorul
urmăritor poate formula apel atunci când opoziția debitorului urmărit
este admisă și se dispune finalizarea procedurii sau neaplicarea unei
clauze abuzive[,] debitorul nu poate formula o cale de atac în cazul în
care opoziția sa este respinsă?”
20 Dând
curs cererii instanței de trimitere, președintele Curții a decis
judecarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la
articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la
articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții
(Ordonanța președintelui Curții Sánchez Morcillo și Abril García,
C‑169/14, EU:C:2014:1388).
Cu privire la întrebările preliminare
21 Prin
intermediul celor două întrebări adresate, care trebuie examinate
împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească
dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu
articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unui
sistem de executare silită precum cel în discuție în litigiul principal,
care prevede că o procedură de executare ipotecară nu poate fi
suspendată de instanța de fond, aceasta putând, în decizia sa finală,
cel mult să acorde o indemnizație compensatorie pentru prejudiciul
suferit de consumator, în măsura în care acesta din urmă, în calitate de
debitor urmărit, nu poate ataca cu apel decizia prin care a fost
respinsă opoziția sa împotriva acestei executări, în timp ce vânzătorul
sau furnizorul, creditor urmăritor, poate exercita această cale de atac
împotriva deciziei prin care se pune capăt procedurii sau prin care este
declarată inaplicabilă o clauză abuzivă.
22 În
această privință, este necesar să se amintească mai întâi că, potrivit
unei jurisprudențe constante a Curții, sistemul de protecție pus în
aplicare prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se
găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau
furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul
de informare (Hotărârea Barclays Bank, C‑280/13, EU:C:2014:279, punctul
32, și Hotărârea Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 44).
23 Având
în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul
(1) din această directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează
obligații pentru consumator. Este vorba despre o dispoziție imperativă
care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie
contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un
echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia
(Hotărârea Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 40
și jurisprudența citată).
24 În
acest context, Curtea a considerat deja de mai multe ori că instanța
națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al
unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al
directivei menționate și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul
existent între consumator și vânzător sau furnizor, de îndată ce dispune
de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (Hotărârea
Aziz, EU:C:2013:164, punctul 46, și Hotărârea Barclays Bank,
EU:C:2014:279, punctul 34).
25 Procedurile
naționale de executare, precum procedurile de executare ipotecară, sunt
supuse cerințelor pe care le impune această jurisprudență prin care se
urmărește protecția efectivă a consumatorului.
26 Astfel,
în cadrul unor proceduri de acest tip, Curtea a statuat deja că
Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei
reglementări a unui stat membru care nu permite instanței sesizate cu o
cerere de somație de plată să aprecieze din oficiu, in limine litis
sau într‑o altă etapă a procedurii, deși dispune de elementele de drept
și de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al unei clauze
privind dobânda moratorie, cuprinsă într‑un contract încheiat între un
vânzător sau furnizor și un consumator, în lipsa unei opoziții formulate
de acesta din urmă (a se vedea Hotărârea Banco Español de Crédito,
EU:C:2012:349, punctul 57).
27 Curtea
a decis de asemenea că această directivă trebuie interpretată în sensul
că se opune unei reglementări a unui stat membru care, în condițiile în
care nu prevede, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară,
motive de opoziție întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze
contractuale care constituie temeiul titlului executoriu, nu permite
instanței sesizate cu procedura de fond, competentă să aprecieze
caracterul abuziv al unei asemenea clauze, să adopte măsuri provizorii,
printre care în special suspendarea procedurii de executare menționate,
atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea
deplinei eficacități a deciziei sale finale (a se vedea Hotărârea Aziz,
EU:C:2013:164, punctul 64).
28 Jurisprudența
Curții este de asemenea stabilită în sensul că Directiva 93/13 se opune
unei reglementări naționale care nu permite instanței de executare, în
cadrul unei proceduri de executare ipotecară, nici să aprecieze, din
oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al unei clauze
care este cuprinsă în contractul din care rezultă datoria solicitată și
pe care se întemeiază titlul executoriu, nici să adopte măsuri
provizorii, printre care în special suspendarea executării, atunci când
adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei
eficacități a deciziei finale a instanței sesizate cu procedura pe fond
corespunzătoare, competentă să verifice caracterul abuziv al acestei
clauze. (Ordonanța Banco Popular Español și Banco de Valencia, C‑537/12
și C‑116/13, EU:C:2013:759, punctul 60).
29 Conform
acestei jurisprudențe și mai precis în urma pronunțării Hotărârii Aziz
(EU:C:2013:164), Legea 1/2013 a modificat printre altele articolele din
LEC referitoare la procedura de executare a bunurilor ipotecate sau
gajate, introducând, la articolul 695 alineatul 1 din acesta,
posibilitatea debitorului de a opune procedurilor de executare ipotecară
caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul
executării.
30 Această
modificare legislativă a creat o problematică inedită în raport cu cea
care a condus la pronunțarea Hotărârii Aziz (EU:C:2013:164) și a
Ordonanței Banco Popular Español și Banco de Valencia (EU:C:2013:759)
Această problematică privește împrejurarea că această reglementare
națională limitează posibilitatea atacării cu apel a acestei decizii
numai la ipoteza în care instanța de prim grad a admis opoziția
întemeiată pe caracterul abuziv al clauzei contractuale care constituie
temeiul executării, reglementarea menționată instituind o diferență de
tratament între vânzător sau furnizor și consumator în calitate de părți
la procedură. Astfel, în măsura în care introducerea căii de atac a
apelului nu este posibilă decât în cazul în care opoziția a fost
considerată întemeiată, vânzătorul sau furnizorul dispune de o cale de
atac împotriva unei decizii contrare intereselor sale, în timp ce, în
cazul respingerii opoziției, consumatorul nu dispune de această
posibilitate.
31 În
această privință, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizări a
mecanismelor naționale de executare silită, modalitățile de punere în
aplicare a căilor de atac împotriva deciziilor prin care se statuează
asupra legalității unei clauze contractuale admisibile în cadrul unei
proceduri de executare ipotecară sunt reglementate de ordinea juridică
internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale
a acestora din urmă. Curtea a subliniat însă că aceste modalități
trebuie să îndeplinească dubla condiție de a nu fi mai puțin favorabile
decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern
(principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau
excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de
dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens
Hotărârea Mostaza Claro, C‑168/05, EU:C:2006:675, punctul 24, Hotărârea
Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 38,
Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 50, și Hotărârea Barclays Bank,
EU:C:2014:279, punctul 37).
32 În
ceea ce privește, pe de o parte, principiul echivalenței, trebuie
arătat că Curtea nu dispune de niciun element de natură să dea naștere
unor îndoieli în legătură cu conformitatea cu acesta a reglementării
naționale în discuție în litigiul principal.
33 Astfel,
reiese printre altele din dispozițiile articolului 695 alineatele 1 și 4
din LEC că sistemul procedural spaniol nu prevede posibilitatea
consumatorului de a introduce un apel împotriva deciziei de respingere a
opoziției sale la executare nu numai atunci când această opoziție este
întemeiată pe caracterul abuziv, în raport cu articolul 6 din Directiva
93/13, al unei clauze care figurează într‑un contract încheiat între un
vânzător sau furnizor și consumator, ci și când aceasta se întemeiază pe
încălcarea unei norme naționale de ordine publică, aspect a cărui
verificare revine însă instanței de trimitere (a se vedea în acest sens
Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 52).
34 Pe
de altă parte, în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea s‑a
pronunțat deja în sensul că fiecare caz în care se ridică problema dacă
o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă
aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe
care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul
său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în
fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să
se ia eventual în considerare principiile care stau la baza sistemului
jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare,
principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (a se
vedea în acest sens Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes
de Castilla y León, C‑413/12, EU:C:2013:800, punctul 34, precum și
Hotărârea Pohotovosť, EU:C:2014:101, punctul 51 și jurisprudența
citată).
35 Astfel,
obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor de
care justițiabilii beneficiază în temeiul Directivei 93/13 împotriva
utilizării unor clauze abuzive implică cerința unei protecții
jurisdicționale, consacrată și la articolul 47 din cartă, pe care
instanța națională este obligată să o respecte (a se vedea în acest sens
Hotărârea Banif Plus Bank, C‑472/11, EU:C:2013:88, punctul 29). Această
protecție trebuie să existe atât pe planul desemnării instanțelor
competente să judece acțiuni întemeiate pe dreptul Uniunii, cât și în
ceea ce privește definirea modalităților procedurale (a se vedea în
acest sens Hotărârea Alassini și alții, C‑317/08-C‑320/08,
EU:C:2010:146, punctul 49).
36 Or,
în această privință, este necesar să se amintească faptul că, potrivit
dreptului Uniunii, principiul protecției jurisdicționale efective nu
vizează dreptul de acces la un dublu grad de jurisdicție, ci numai la o
instanță judecătorească (a se vedea în acest sens Hotărârea Samba Diouf,
C‑69/10, EU:C:2011:524, punctul 69). În consecință,
faptul că consumatorul nu dispune de o cale de atac, în calitate de
debitor urmărit în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, decât
în fața unei singure instanțe judecătorești pentru a‑și valorifica
drepturile pe care i le conferă Directiva 93/13 nu poate fi, ca atare,
contrar dreptului Uniunii.
37 Cu
toate acestea, dacă se ia în considerare locul pe care îl ocupă
articolul 695 alineatele 1 și 4 din LEC în ansamblul procedurii, se
impun constatările care urmează.
38 În
primul rând, trebuie arătat că din dosarul prezentat Curții reiese că,
potrivit normelor naționale de procedură spaniole, o procedură de
executare ipotecară având ca obiect un bun imobil care satisface o
nevoie esențială a unui consumator, și anume aceea de a avea o locuință,
poate fi inițiată de un vânzător sau furnizor în temeiul unui act
notarial având forță executorie chiar fără ca acest act să fi făcut, din
punctul de vedere al conținutului său, obiectul unui control
jurisdicțional destinat verificării eventualului caracter abuziv al
uneia sau a mai multe clauze ale acestui act. Un astfel de privilegiu
acordat vânzătorului sau furnizorului face cu atât mai necesar ca, în
calitatea sa de debitor urmărit, consumatorul să poată beneficia de o
protecție jurisdicțională eficace.
39 În
ceea ce privește controlul exercitat în această privință de instanța de
executare, este necesar să se arate, pe de o parte, că, astfel cum a
confirmat guvernul spaniol în cadrul ședinței, în pofida modificărilor
aduse LEC prin Legea 1/2013 în urma pronunțării Hotărârii Aziz
(EU:C:2013:164), articolul 552 alineatul 1 din LEC nu obligă această
instanță să examineze din oficiu eventualul caracter abuziv al clauzelor
contractuale care constituie temeiul cererii, acest control fiind
facultativ.
40 Pe
de altă parte, în temeiul articolului 695 alineatul 1 din LEC, astfel
cum a fost modificat prin Legea 1/2013, debitorul urmărit în cadrul unei
executări ipotecare i se poate opune atunci când aceasta se întemeiază
pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul
executării sau care a permis determinarea sumei exigibile.
41 În
această privință, trebuie subliniat însă că, potrivit articolului 552
alineatul 1 din LEC, examinarea de către instanță a unei opoziții
întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale este supusă
unor constrângeri temporale, precum aceea de a asculta părțile în termen
de 15 zile și de a se pronunța în termen de 5 zile.
42 În
plus, din dosarul prezentat Curții reiese că sistemul procedural
spaniol în materie de executare ipotecară se caracterizează prin faptul
că, din momentul în care procedura este inițiată, orice altă acțiune în
justiție pe care consumatorul ar putea să o introducă, inclusiv în
vederea contestării validității titlului executoriu, a exigibilității, a
caracterului cert, al stingerii sau al cuantumului datoriei, face
obiectul unei proceduri și al unei decizii independente, fără ca vreuna
dintre acestea să poată avea ca efect suspendarea procedurii de
executare în curs sau încetarea acesteia, cu excepția ipotezei reziduale
în care consumatorul menționat a efectuat o înscriere preventivă a
cererii de anulare a ipotecii înaintea efectuării notei marginale
privind eliberarea certificatului de sarcini (a se vedea în acest sens
Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctele 55-59).
43 Ținând
seama de aceste caracteristici, în cazul respingerii opoziției
formulate de consumator împotriva executării ipotecare a bunului său
imobil, sistemul procedural spaniol, luat în ansamblul său și astfel cum
este aplicabil în cauza principală, expune consumatorul menționat sau
chiar, cum este cazul în litigiul principal, familia acestuia riscului
de a‑și pierde locuința în urma unei vânzări silite a acesteia, în
condițiile în care instanța de executare va fi efectuat eventual și cel
mult o examinare rapidă a validității clauzelor contractuale pe care se
întemeiază cererea vânzătorului sau furnizorului. Protecția de care
consumatorul, în calitatea sa de debitor urmărit, ar putea eventual să
beneficieze în urma unui control jurisdicțional efectuat în cadrul unei
proceduri de fond inițiate în paralel cu procedura de executare nu este
susceptibilă să înlăture acest risc întrucât, presupunând că acest
control conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive, acest
consumator nu va obține o reparație în natură a prejudiciului său care
să îl repună în situația anterioară executării bunului imobil ipotecat,
ci, în cel mai bun caz, o indemnizație compensatorie. Or, acest simplu
caracter de indemnizație al eventualei reparații acordate consumatorului
nu îi conferă acestuia decât o protecție incompletă și insuficientă.
Aceasta nu constituie un mijloc nici adecvat, nici eficace, în sensul
articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, pentru a face să
înceteze utilizarea clauzei, considerată abuzivă, a actului autentic
care cuprinde constituirea unei ipoteci asupra bunului imobil pe care se
întemeiază executarea acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea
Aziz, EU:C:2013:164, punctul 60).
44 În
al doilea rând, având în vedere, încă o dată, locul pe care îl ocupă
articolul 695 alineatul 4 din LEC în sistemul ansamblului procedurii de
executare ipotecară din dreptul spaniol, trebuie arătat că această
dispoziție recunoaște vânzătorului sau furnizorului, în calitate de
creditor urmăritor, dreptul de a ataca cu apel decizia prin care se
dispune încetarea executării sau prin care o clauză abuzivă este
declarată inaplicabilă, dar nu permite în schimb consumatorului să
exercite un drept la o cale de atac împotriva deciziilor de respingere a
opoziției la executare.
45 În
consecință, rezultă cu claritate că derularea procedurii de opoziție la
executare, prevăzută la articolul 695 din la LEC, în fața instanței
naționale, plasează consumatorul, în calitatea sa de debitor urmărit,
într‑o poziție de inferioritate în raport cu vânzătorul sau furnizorul,
în calitatea sa de creditor urmăritor, în ceea ce privește protecția
jurisdicțională a drepturilor de care se poate prevala în temeiul
Directivei 93/13 împotriva utilizării unor clauze abuzive.
46 În
aceste condiții, trebuie să se constate că sistemul procedural în
discuție în litigiul principal pune în pericol realizarea obiectivului
urmărit de Directiva 93/13. Astfel, acest dezechilibru între mijloacele
procedurale puse la dispoziția consumatorului, pe de o parte, și a
vânzătorului sau furnizorului, pe de altă parte, nu face decât să
accentueze dezechilibrul existent între cocontractanți, deja evidențiat
la punctul 22 din prezenta hotărâre, și care de altfel se repercutează
în cadrul unei acțiuni individuale implicând un consumator și
cocontractantul său vânzător sau furnizor (a se vedea prin analogie
Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León,
EU:C:2013:800, punctul 50).
47 În
plus, un astfel de sistem procedural se dovedește contrar
jurisprudenței Curții potrivit căreia specificitatea procedurilor
jurisdicționale care se desfășoară în cadrul dreptului național între
vânzători sau furnizori și consumatori nu poate constitui un element de
natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze
aceștia din urmă în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13 (a se vedea
în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 62).
48 Rezultă
de asemenea că, în dreptul spaniol, atunci când o executare ipotecară
opune un consumator unui vânzător sau furnizor, derularea în fața
instanței naționale a procedurii de opoziție la această executare,
prevăzută la articolul 695 din LEC, este contrară principiului
egalității armelor sau al egalității procedurale. Or, acest principiu
este parte integrantă a principiului protecției jurisdicționale efective
a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, astfel cum
este garantat de articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens
Hotărârea Otis și alții, C‑199/11, EU:C:2012:684, punctul 48, și
Hotărârea Banif Plus Bank, EU:C:2013:88, punctul 29).
49 Astfel,
dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că principiul
egalității armelor, ca și, în special, principiul contradictorialității
nu reprezintă decât un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil,
care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate
rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care nu o
plasează într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul său
(Hotărârea Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și
C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 88)
50 În
aceste condiții, trebuie să se constate că o procedură națională de
executare ipotecară precum cea în discuție în litigiul principal este de
natură să aducă atingere efectivității protecției consumatorului
urmărite de Directiva 93/13 coroborată cu articolul 47 din cartă,
întrucât acest regim procedural consolidează inegalitatea armelor între
vânzători sau furnizori, în calitate de creditori urmăritori, pe de o
parte, și consumatori, în calitate de debitori urmăriți, pe de altă
parte, în exercitarea acțiunilor în justiție întemeiate pe drepturile
conferite acestora din urmă de Directiva 93/13, cu atât mai mult cu cât
modalitățile procedurale de punere în aplicare a acelorași acțiuni se
dovedesc incomplete și insuficiente pentru a face să înceteze aplicarea
unei clauze abuzive care figurează în actul autentic de constituire a
ipotecii în temeiul căruia vânzătorul sau furnizorul declanșează
executarea bunului imobil adus ca garanție.
51 În
lumina ansamblului acestor considerații, este necesar să se răspundă la
întrebările adresate că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13
coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se
opune unui sistem de executare silită precum cel în discuție în litigiul
principal, care prevede că o procedură de executare ipotecară nu poate
fi suspendată de instanța de fond, aceasta putând, în decizia sa finală,
cel mult să acorde o indemnizație compensatorie pentru prejudiciul
suferit de consumator, în măsura în care acesta din urmă, în calitate de
debitor urmărit, nu poate ataca cu apel decizia prin care a fost
respinsă opoziția sa împotriva acestei executări, în timp ce vânzătorul
sau furnizorul, creditor urmăritor, poate exercita această cale de atac
împotriva deciziei prin care se pune capăt procedurii sau prin care este
declarată inaplicabilă o clauză abuzivă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
52 Întrucât,
în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul
unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența
acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât
cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul
7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie
1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de
executare silită precum cel în discuție în litigiul principal, care
prevede că o procedură de executare ipotecară nu poate fi suspendată de
instanța de fond, aceasta putând, în decizia sa finală, cel mult să
acorde o indemnizație compensatorie pentru prejudiciul suferit de
consumator, în măsura în care acesta din urmă, în calitate de debitor
urmărit, nu poate ataca cu apel decizia prin care a fost respinsă
opoziția sa împotriva acestei executări, în timp ce vânzătorul sau
furnizorul, creditor urmăritor, poate exercita această cale de atac
împotriva deciziei prin care se pune capăt procedurii sau prin care este
declarată inaplicabilă o clauză abuzivă.
Semnături
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu