Instanța competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite.Verificarea competenței

Încuviințarea executării silite este, în toate cazurile, de competența instanței de executare, potrivit art. 666 alin. (1) și art. 651 alin. (3) C. pr. civ. Determinarea competenței instanței de executare se realizează după regulile prevăzute de art. 651 alin. (1) și (2) C. pr. civ., care stabilesc instanța competentă atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere teritorial⁽¹⁾.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor⁽²⁾, cererea de încuviințare a executării silite poate fi soluționată de un judecător stagiar.

În ceea ce privește competența materială, aceasta revine întotdeauna judecătoriilor, indiferent de valoarea creanței sau de natura titlului executoriu a cărei executare se solicită a fi încuviințată. Cererea de încuviințare a executării silite, întemeiată pe dispozițiile art. 666 C. pr. civ., se soluționează, în toate situațiile, de judecătorie, raportat la dispozițiile art. 651 alin. (1) și (3) C. pr. civ.

Nu constituie o excepție de la această regulă dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care stabilește că instanța de executare este instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ (care, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, poate fi tribunalul sau curtea de apel), deoarece aceste dispoziții legale se aplică numai în cazul în care se recurge la procedura de executare prevăzută de art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004. Această procedură execuțională, diferită de cea reglementată de Codul de procedură civilă, se desfășoară fără concursul executorului judecătoresc și se aplică numai în vederea aducerii la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în hotărârea definitivă a instanței de contencios administrativ prin care o autoritate publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. În cazul în care dispozițiile instanței de executare urmează a fi aduse la îndeplinire pe calea procedurii execuționale de drept comun, adică prin formularea unei cereri de executare la un executor judecătoresc, acesta va solicita încuviințarea executării de la instanța de executare stabilită potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ., nu de la cea indicată de art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, în cazul în care, în urma parcurgerii procedurii prevăzute de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, instanța de executare de contencios administrativ pronunță o hotărâre care trebuie pusă în executare prin intermediul unui executor judecătoresc [spre exemplu, hotărârea prin care, în temeiul art. 24 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanța de executare de contencios administrativ stabilește, în condițiile art. 892 C. pr. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației], acesta va efectua actele de executare numai după obținerea încuviințării executării silite de la instanța de executare de drept comun, stabilită potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ.⁽³⁾.

De asemenea, nu constituie o situație derogatorie de la regula conform căreia cererea de încuviințare a executării silite, formulată de către executorul judecătoresc, se soluționează de judecătorie nici cea reglementată de art. 1.103 C. pr. civ., referitoare la încuviințarea executării hotărârilor străine. Procedura reglementată de art. 1.103-1.110 C. pr. civ., deși poartă o denumire asemănătoare ("încuviințarea executării"), are un obiect diferit de încuviințarea executării silite, reglementată de art. 666 C. pr. civ. Încuviințarea executării hotărârilor străine presupune verificarea condițiilor de recunoaștere a acestora, prevăzute de art. 1.096 C. pr. civ., precum și a caracterului executoriu al hotărârii, potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat-o [art. 1.104 alin. (2) C. pr. civ.], finalizându-se cu emiterea titlului executoriu (art. 1.107 C. pr. civ.). Altfel spus, creditorul trebuie să parcurgă această procedură pentru a obține recunoașterea caracterului executoriu al hotărârii străine, urmând ca, ulterior, pe baza acestei recunoașteri, să formuleze cererea de executare silită în condițiile art. 664 C. pr. civ. Competența tribunalului, prevăzută de art. 1.103 alin. (1) teza finală C. pr. civ., este limitată la această recunoaștere a executorialității hotărârii străine și nu se extinde și la soluționarea cererii de încuviințare a executării silite pe care executorul judecătoresc sesizat de creditor ulterior obținerii titlului executoriu în condițiile art. 1.107 C. pr. civ. o va formula. Din contră, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 1.103-1.110 C. pr. civ., executarea silită se va desfășura după regulile de drept comun, instanța de executare fiind judecătoria, potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ.

Aceleași considerații sunt valabile și pentru ipoteza în care tribunalul este competent să soluționeze cererile de încuviințare a executării hotărârilor străine în temeiul O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană (spre exemplu, în cazul în care se solicită încuviințarea executării hotărârilor care intră sub incidența Regulamentului nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială).

Sub aspectul competenței teritoriale, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afară de cazurile în care legea dispune altfel [art. 651 alin. (1) C. pr. civ.]⁽⁴⁾. Dacă, după începerea executării silite, domiciliul sau sediul debitorului se modifică, aceasta nu atrage schimbarea competenței instanței de executare [art. 651 alin. (2) C. pr. civ.].

În cazul în care debitorul este o persoană fizică, competența instanței de executare care va soluționa cererea de încuviințare a executării silite se determină prin raportare la domiciliul acestuia. Domiciliul persoanei fizice⁽⁵⁾ este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală art. 87 C. civ. și art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români^(6).

În cazul în care debitorul persoană fizică este minor care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, instanța de executare se va determina prin raportare la domiciliul legal al minorului, care, potrivit art. 92 alin. (1) C. civ. și art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic. În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându-i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic [art. 92 alin. (2) C. civ.]. Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de ocrotire [art. 92 alin. (3) C. civ.]. Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească este la reprezentantul legal [art. 92 alin. (4) C. civ.]. Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament [art. 93 C. civ., art. 27 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 97/2005].

În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care curatorul este îndreptățit să îl reprezinte (art. 94 C. civ.). În cazul executării contra moștenitorilor, dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îi reprezinte (art. 95 C. civ.).

În cazul în care executarea silită se declanșează cu privire la bunurile unui debitor care are calitatea de profesionist (exploatează o întreprindere), instanța de executare se determină și în raport cu domiciliul profesional (locul acelei întreprinderi), dacă titlul executoriu privește obligații patrimoniale ce s-au născut sau urmează să fie executate în acel loc (art. 96 C. civ.). Legea instituie, așadar, în acest caz, o competență teritorială alternativă între instanța domiciliului de drept comun și instanța domiciliului profesional. Această concluzie rezultă și din aplicarea, mutatis mutandis, a regulii de competență teritorială alternativă prevăzute de art. 113 alin. (2) C. pr. civ.

În cazul în care debitorul este o persoană juridică, competența teritorială a instanței de executare se va determina prin raportare la sediul acesteia la momentul sesizării organului de executare de către creditor. Potrivit art. 227 alin. (1) C. civ., sediul persoanei juridice este acela stabilit potrivit actului de constituire sau statutului. Dovada sediului persoanei juridice se face, în raporturile cu terții, cu mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă [art. 229 alin. (1) C. civ.].

Potrivit art. 227 alin. (2) C. civ., în funcție de obiectul său de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru. În acest caz, devin aplicabile, sub aspectul determinării competenței teritoriale a instanței de executare, raportat la dispozițiile art. 536 alin. (1) C. pr. civ., prevederile art. 109 C. pr. civ., respectiv cererea de încuviințare a executării silite va putea fi introdusă și la judecătoria în circumscripția căreia se află dezmembrământul fără personalitate juridică, dacă obligațiile prevăzute de titlul executoriu cu privire la care se solicită încuviințarea urmează a fi executate în acel loc sau izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Legea prevede posibilitatea ca, în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute dintr-un act juridic, părțile să aleagă un domiciliu sau un sediu, altul decât cel de drept comun [art. 97 alin. (1) C. civ.]. Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris [art. 97 alin. (2) C. civ.]. Se pune problema dacă această alegere de domiciliu influențează și stabilirea competenței instanței de executare, prin raportare la dispozițiile art. 651 alin. (1) C. pr. civ. Având în vedere formularea textului de lege, care prevede în mod expres că instanța de executare se determină prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data sesizării organului de executare, apreciem că se are în vedere exclusiv domiciliul sau sediul legal, nu și cel convențional sau ales. Alegerea de domiciliu prevăzută de art. 97 C. civ. se referă exclusiv la exercitarea drepturilor sau executarea obligațiilor, neputând servi drept criteriu pentru determinarea instanței de executare competente.

În cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, competența va reveni instanței în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă nici acesta nu se află în țară, judecătoriei în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc învestit de creditor [art. 651 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ.].

* Este extras din lucrarea Încuviințarea executării silite, Vasile Bozeșan (coord.), Ed. Universul Juridic, București, 2018.

⁽¹⁾ E. Oprina, Comentariu la art. 651 C. pr. civ., în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II - art. 527-1.134, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 407-411; M. Dinu, R. Stanciu, Executarea silită în Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 85-92; D.M. Gavriș, Comentariu la art. 651 C. pr. civ., în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II - art. 456-1134, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 393-397.

⁽²⁾ Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.

⁽³⁾ N.H. Țiț, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 111.

Sursa;
https://lege5.ro/Gratuit/gi4dqnrxha3a/instanta-competenta-sa-solutioneze-cererea-de-incuviintare-a-executarii-silite-verificarea-competentei

Prevederile art. 2.526 Cod civil sunt constituționale. ”Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.”

În Monitorul Oficial cu numărul 981 din 5 decembrie 2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 623/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.526 din Codul civil, dispoziții care  au următorul conținut: „Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.”

Autorul excepției de neconstituționalitate a criticat aceste dispoziții, printre altele, din perspectiva vizând un pretins privilegiu pe care îl instituie norma în favoarea creditorilor îndreptățiți la prestații succesive sub aspectul posibilității de a alege momentul de la care exercită acțiunea civilă: data la care fiecare prestație devine exigibilă, respectiv data la care ultima prestație devine exigibilă, în cazul prestațiilor care alcătuiesc un tot unitar.

Analizând dispozițiile legale criticate, Curtea Constituțională arată că ”norma civilă distinge între prestațiile succesive individuale și cele care alcătuiesc un tot unitar. Astfel, dacă în cazul prestațiilor succesive individuale (de exemplu, dobânzi, penalități de întârziere) prescripția începe să curgă separat, pro rata temporis, de la data când scadența fiecărei obligații principale nu a fost respectată și până la data plății, în cazul prestațiilor succesive care alcătuiesc, potrivit legii sau convenției dintre părți, un tot unitar (de exemplu, plata eșalonată a unei datorii sau a ratelor unui preț), prescripția începe să curgă, pentru întreaga creanță, de la data scadenței ultimei prestații neexecutate. Prin urmare, în funcție de caracterul lor – individual sau de parte componentă a unui întreg, considerat unitar -, prestațiile succesive au o reglementare diferită sub aspectul momentului de la care se naște dreptul la acțiune și, implicit, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Diferența de reglementare, deci de tratament juridic, este generată, așadar, de natura prestațiilor succesive, iar nu de modalitatea în care părțile se învoiesc să-și execute obligațiile contractuale. Cu alte cuvinte, un contract care prin natura sa este cu executare uno ictu (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare sau contractul de împrumut) nu își poate schimba natura juridică, devenind un contract cu executare succesivă, doar pentru că părțile agreează, ca modalitate de executare a obligațiilor, plata succesivă a prestațiilor. Restituirea împrumutului sau plata prețului în rate/tranșe nu este decât o modalitate de executare a obligațiilor, obligația de restituire, respectiv de plată a prețului fiind unică, iar ratele/tranșele succesive alcătuind un tot unitar.”

În continuare, Curtea Constituțională subliniază că ”susținerea autorului excepției, potrivit căreia norma criticată generează un privilegiu în favoarea creditorilor îndreptățiți la prestații succesive sub aspectul posibilității de a alege momentul de la care exercită acțiunea civilă, este neîntemeiată, întrucât o atare opțiune nu există în realitate, creditorul urmând a se conforma prevederii legale aplicabile creanței sale, în funcție de natura prestațiilor succesive, individuale sau părți ale unui tot unitar. În aceste condiții, potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii (nemo ignorare legem censetur), se presupune că titularul unui drept are cunoștință de reglementarea care prevede că valorificarea dreptului său se circumscrie exigențelor legale, iar în măsura în care nu le respectă nu are decât a-și imputa propriei lipse de diligență consecințele negative pe care este ținut să le suporte și câtuși de puțin textului de lege criticat.”

Conchizând, ”Curtea constată că dispozițiile art. 2.526 din Codul civil recunosc dreptul titularului la exercitarea acțiunii și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă sau de la data la care ultima prestație devine exigibilă, după caz, deci într-un cadru precis determinat, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea stării de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora.”

Sursa: https://www.legal-land.ro/ccr-ref-constitutionalitatea-art-2-526-din-codul-civil/?fbclid=IwAR0PGlI4Dpkr_cctJT3Ez7D2gfZBu2AZ8oGaIyqJWSWUTZTKVg10RX3uLo8

Decizia ÎCCJ nr. 56/2019 menține impreviziunea din Legea dării în plată în matca ei judiciară originară

După decizia Curții Constituționale din data de 6 noiembrie 2019[1], prin care s-a constatat neconstituționalitatea prezumțiilor de impreviziune, la data de 11 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 2148/1/2019[2], Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă cererea pentru dezlegarea unor probleme de drept, formulată de Curtea de Apel Cluj, prin care s-a solicitat să se lămurească următoarele două chestiuni de drept:

”1. În analiza impreviziunii, este suficient ca instanța să constate că există fluctuațiile cursului valutar, respectiv a valutei în care a fost acordat creditul, sau trebuie să analizeze și alte aspecte, precum veniturile debitorului, bunurile pe care le deține debitorul?

2. Dacă răspunsul este pozitiv, care e momentul la care trebuie realizată analiza veniturilor, respectiv data notificării, data formulării contestației, data formulării acțiunii sau data soluționării definitive a cauzei?”

Decizia ÎCCJ este corectă, punctul de vedere în sensul inadmisibilității fiind exprimat și de ARB, sub forma unui memoriu amicus curiae.

În primul rând, nu era îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 519 C.proc.civ., de a se pune în discuție o problemă de drept.

Prin Încheierea din data de 24 iunie 2019, instanța de trimitere a reținut că: ”textele legale determinate ca fiind incidente în cauză relevă că interpretarea și aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 77/2016 se impune a fi realizată în considerarea prevederilor art. 147 din Constituție și art. 521 alin. (3) Cod de procedură civilă, cu valorificarea celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016 (…) și Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 (…)”.

Totuși, instanța nu a arătat în mod explicit care sunt dispozițiile din Legea nr. 77/2016 cu privire la care solicită dezlegarea chestiunii de drept, fiind evident că problema de drept nu poate să vizeze interpretarea și aplicarea Legii nr. 77/2016 în integralitatea ei.

Din încheierea instanței de trimitere a rezultat că nu ar fi fost vorba de o autentică problemă de drept, ci mai degrabă de o dificultate a instanței de judecată de a-și forma convingerea și de a califica juridic o anumită situație de fapt ca fiind sau nu o situație de impreviziune, atunci când aceasta prezintă atât elemente de fapt obiective, independente de părți, strâns legate de un element al contractului, precum moneda în care a fost acordat (fluctuațiile cursului valutar), cât și elemente de fapt care țin de persoana debitorului (venituri și bunuri, stare civilă – căsătorie, divorț, deces etc.).

Însă, atât fluctuația cursului valutar, cât și veniturile și bunurile debitorului sunt chestiuni de fapt, iar nu de drept, care rămân la aprecierea judecătorului și cu privire la care nu se poate da un răspuns de principiu, în drept, categoric și general obligatoriu, nici în sens pozitiv, nici în sens negativ.

Astfel cum a statuat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 623/2016[3], în interpretarea și aplicarea art. 11 din Legea nr. 77/2016, impreviziunea nu poate să funcționeze ope legis, ci are un caracter eminamente judiciar, astfel încât este rolul instanței de judecată ca, pe baza probelor administrate, și a situației de fapt prezentate să constate dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile impreviziunii.

Pe de altă parte, din motivarea instanței de trimitere a rezultat că se urmărea să se obțină o anumită lectură/interpretare a considerentelor deciziilor Curții Constituționale care s-a pronunțat cu privire la impreviziune, în contextul Legii nr. 77/2016, în special prin Decizia nr. 623/2016.

Concluzia instanței care a formulat sesizarea era în sensul că: ”se impune analiza conjugată a tuturor elementelor care au determinat ruperea echilibrului contractual și nu o analiză disjunctă, întrucât și la momentul încheierii contractului de credit toate elementele au fost analizate convergent pentru determinarea bonității, care circumscrie sfera riscurilor asumate de ambele părți, respectiv veniturile debitorilor, numărul membrilor de familie, statutul marital, existența altor venituri, raportul dintre venituri și creditul acordat, bunuri aflate în proprietate, valoarea bunului care face obiectul contractului de ipotecă, eventuale creanțe și alte elemente de natură a determina echilibrul contractual la momentul încheierii și nu doar a elementelor individuale sau doar al riscului valutar”.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de trimitere a pornit de la distincția pe care Curtea Constituțională a făcut-o între consumatorii care nu pot și cei care nu vor să plătească creditul și a ajuns la concluzia că, în contextul Legii nr. 77/2016, și în înțelesul dat impreviziunii de Curtea Constituțională, nu ar fi vorba de instituția impreviziunii din dreptul comun, ci de o impreviziune specială, adică o ”impreviziune determinată subiectiv, elementele personale ale debitorului care se prevalează de incidența impreviziunii fiind determinante.” (pag. 5 din Încheierea Curții de Apel Cluj, secția a-II-a civilă).

Or, având în vedere forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, o cerere de dezlegare a unei chestiuni care a fost deja dezlegată de Curtea Constituțională, nu este admisibilă pe calea procedurii instituite de art. 519-520 C.proc.civ, având în vedere dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție.

O decizie a Curții Constituționale, cu atât mai mult atunci când este amplu motivată și consacră chiar în corpul său caracterul general obligatoriu al considerentelor, ar trebui să fie suficientă în sine, pentru a fi aplicată de instanțele de judecată în activitatea de soluționare concretă a cauzelor. Având caracter general obligatoriu, deciziile Curții Constituționale asigură, la rândul lor, în planul concordanței cu normele constituționale, o unificare a practicii instanțelor de judecată.

În orice caz, în măsura în care instanța de judecată ar constata că s-ar impune o revizuire sau o clarificare a unei chestiuni de drept cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat, dar că, sub alte aspecte, care nu au fost avute în vedere, norma juridică rămâne încă echivocă și înfrânge condițiile de claritate și de predictibilitate instituite de art. 1 alin. (5) din Constituție, calea care ar trebui urmată, pentru a respecta competențele într-un stat de drept ar trebui să fie, la rigoare, tot aceea a sesizării Curții Constituționale. În acest sens, potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede în mod expres mecanismul procedural, în sensul că excepția de neconstituționalitate poate să fie invocată nu numai de părți, ci și de instanță din oficiu.

Din această perspectivă, sesizarea întemeiată pe dispozițiile art. 519 C.proc.civ., în condițiile în care nu pune în discuție interpretarea propriu-zisă a unei dispoziții legale, ci clarificarea sau lămurirea unor soluții sau considerente din deciziile Curții Constituționale, apare ca fiind inadmisibilă.

În al doilea rând, nu era îndeplinită condiția de admisibilitate privind noutatea chestiunii pentru că: (i) însăși Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra chestiunii de drept privind impreviziunea sub imperiul vechiului Cod civil și a trasat condițiile de existență; (ii) nu este nouă în practica instanțelor de judecată nici chestiunea privind fluctuația cursului valutar și nici cea referitoare la veniturile și bunurile debitorului (gradul de îndatorare), privite din perspectiva impreviziunii. Este rolul instanței de judecată să aprecieze, de la caz la caz, situația de fapt concretă și, ținând cont de dinamica acestor elemente, să stabilească dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile impreviziunii, respectiv dacă a existat sau nu o împrejurare exterioară părților, independentă de voința lor, care a făcut ca obligația debitorului să devină excesiv de oneroasă.

În sfârșit, dincolo de chestiunea inadmisibilității cererii, dar în legătură cu aceasta, nu putem să nu remarcăm că, pe fond, problema ridicată de instanța de trimitere era tot aceea legată de calificarea impreviziunii din legea dării în plată, ca fiind o impreviziune de drept comun sau o impreviziune derogatorie de la dreptul comun. Or, din acest punct de vedere, Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale este clară, în sensul că este vorba de impreviziunea din dreptul comun, aplicabilă în materia specială a creditelor acordate consumatorilor.

Considerăm că teza unei ”impreviziuni subiective” sau ”personale” este o falsă problemă.

Aceasta nu înseamnă că împrejurările care țin de persoana consumatorului nu pot fi avute în vedere de instanțele de judecată, pentru că nu acesta poate să fie sensul corect al actului de justiție. Dreptatea nu se poate face abstract. Omul concret este în centrul actului de justiție.

Însă, așa-zisa ”impreviziune personală” sau ”subiectivă” are la bază o premisă greșită, care nu ține cont de etapele raționamentului logic al impreviziunii și, atunci, se generează confuzie.

Prima etapă a raționamentului presupune, în esență, verificarea existenței unei situații imprevizibile, obiective și excepționale, care face ca obligația debitorului să devină excesiv de oneroasă. Condițiile privind situația imprevizibilă și caracterul excesiv de oneros al obligației se verifică pe baza unor criterii obiective care nu se raportează la situația particulară a debitorului, mai exact la starea lui civilă, socială sau financiară, adică posibilitățile lui de a plăti și la gradul de îndatorare, ci presupun o analiză obiectivă, bazată pe principiul fundamental al echității și pe prezumția de bună-credință a debitorului.

Cea de a doua etapă a raționamentului juridic este aceea a identificării remediilor, măsurilor de echilibrare a contractului, după ce s-a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii. Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 623/2016 în sensul că soluțiile ”clasice” în materia impreviziunii sunt: adaptarea contractului (care constituie regula) și încetarea contractului (in extremis). Tot astfel, darea în plată constituie o măsură excepțională, ultimul remediu al echilibrării contractului, dacă nu este posibilă adaptarea acestuia.

Iată de ce, în final, chiar dacă instanța constată că există impreviziune, nu înseamnă că mecanismul stingerii datoriei funcționează automat, pentru că instanța va trebui să verifice, pe baza unor criterii, dacă această măsură este adecvată și proporțională. Astfel, ar fi vădit inechitabil dacă, în situația în care consumatorul ar avea o situație financiară care i-ar permite să continue contractul, după adaptarea acestuia, s-ar recurge la măsura radicală a stingerii datoriei, care, între măsurile ce ar putea fi dispuse ar trebui să aibă un caracter excepțional, de ultim remediu. Aceasta cu atât mai mult cu cât cauza de impreviziune poate să fie temporară, iar efectele ei să fie depășite de debitor pe parcursul derulării contractului.

Or, tocmai în această a doua etapă a raționamentului juridic, în măsura în care instanța ar trebui să se pronunțe cu privire la măsura concretă cea mai adecvată (adaptarea contractului sau încetarea acestuia, inclusiv măsura dării în plată, ca măsură specială instituită de Legea nr. 77/2016), este de la sine înțeles că, în lipsa oricărei îngrădiri legale, poate să țină seama, pe fond, de toate împrejurările de fapt legate de persoana debitorului și mai cu seamă de situația financiară a acestuia. Din acest punct de vedere este firesc ca instanțele să poată valorifica toate elementele.

De aceea, practica judecătorească bazată pe Legea nr. 77/2016 și deciziile Curții Constituționale este, în mod normal, nuanțată, soluțiile fiind date de la caz la caz, pentru că impreviziunea presupune luarea în considerare atât a unor elemente obiective, precum identificarea evenimentului imprevizibil, criteriile pentru aprecierea caracterului excesiv de oneros al obligației, precum și elemente care țin de persoana consumatorului și de evoluția în timp a relației contractuale.

Rezultă că expresia ”impreviziune personală” sau ”subiectivă” nu este corectă, pentru că reflectă utilizarea în prima etapă a raționamentului juridic a unor criterii improprii, care sunt compatibile cu cea de a doua etapă a raționamentului juridic, atunci când trebuie să se individualizeze măsura de reechilibrare a raportului juridic (adaptarea contractului, încetarea contractului și stingerea datoriilor cu darea în plată).

Din această perspectivă, nu sunt necesare și nici utile nici prezumțiile legale de impreviziune, nici prezumțiile judiciare stabilite pe calea unei interpretări cu caracter general obligatoriu. Dimpotrivă, ele se pot dovedi contrare chiar interesului superior al consumatorului și pot genera inechități. Instanțele de judecată au la îndemână toate instrumentele pentru a analiza situația de fapt și, în funcție de aceasta, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile impreviziunii și, în funcție de răspunsul dat acestei chestiuni, pentru a decide dacă se impune sau nu măsura extremă a dării în plată, în funcție de toate circumstanțele cauzei, inclusiv cele care țin de persoana debitorului.

Prin urmare, chiar dacă soluția este doar aceea de respingere a cererii ca inadmisibilă, decizia ÎCCJ are meritul că menține impreviziunea de drept comun în propria ei matcă judiciară originară și în concordantă cu decizia Curții Constituționale care a constatat neconstituționalitatea prezumțiilor legale de impreviziune.

---

[1] A se vedea Comunicatul de presă, disponibil aici.
[2] Conținutul încheierii instanței de trimtere, este disponibil aici; Minuta Decizie nr. 56/2019 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este disponibilă aici.
[3] Publicată în M.Of. nr. 53 din 18 ianuarie 2017.

---

Prof. univ. dr. Marieta Avram
Av. titular AVRAM LAW

Sirsa:

https://www.juridice.ro/essentials/3366/si-decizia-iccj-nr-56-2019-mentine-impreviziunea-din-legea-darii-in-plata-in-matca-ei-judiciara-originara

Despre prezumțiile de impreviziune în Legea dării în plată

1. Premise legislative

Legea pentru modificarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite a avut la bază o propunere legislativă, care, în varianta inițială avea un articol unic prin care se urmărea abrogarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 care excepta din sfera legii creditele acordate în cadrul Programului „Prima Casă”.

În condițiile în care abrogarea art. 4 alin. (1) a fost criticată, cu argumente de natură economică și juridică care justificau menținerea exceptării programului guvernamental „Prima casă” de la aplicarea Legii nr. 77/2016, argumente care se mențin, de altfel, în cazul oricărui program special de finanțare cu garanții ale statului [1], articolul unic inițial a fost eliminat, dar propunerea legislativă nu a fost respinsă, pentru că, în schimb, au fost formulate mai multe amendamente care i-au dat un conținut nou, centrat pe reglementarea unor prezumții de impreviziune.

La data de 26 iunie 2019, Camera Deputaților a adoptat legea, care a fost atacată la Curtea Constituțională, de un grup de parlamentari[2], în cadrul controlului a priori de constituționalitate.

Prin Decizia din 6 noiembrie 2019[3], Curtea Constituțională a admis sesizarea de neconstituționalitate a legii și a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile articolului unic, după cum urmează:

– pct. 2, cu referire la art. 4 alin. (1)¹, potrivit căruia:
”Se consideră că există întotdeauna impreviziune:a) în cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depășit cu cel puțin 20% nivelul cursului din data contractării creditului;b) în cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depășit cu cel puțin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de BNR;c) în cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinația de locuință;d) în alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual, în sensul art. 4 alin. (3);”

– pct. 3 cu referire la art. 4 alin. (3) și (4), potrivit căruia:
”(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condițiile art. 5 sau art. 8 alin. (5) din lege.(4) În verificarea condiției privind impreviziunea, se va da prevalență stării de criză a contractului și prezumției de dezechilibru prevăzute la alin.(3) Soluția revizuirii judiciare a contractului în vederea echilibrării și continuării sale este prioritară față de soluția încetării contractului, care va fi dispusă doar în cazul unei imposibilități vădite a continuării sale.”

– pct. 6 cu referire la art. 7 alin. (1)¹, potrivit căruia:
”Contestația creditorului trebuie precedată, în mod obligatoriu, de o propunere adresată de acesta debitorului, prin care să se încerce restabilirea utilității sociale a contractului de credit”.

– pct. 8 cu referire la art. 7 alin. (5)¹, potrivit căruia:
“Pe perioada cât notificarea de dare în plată a fost efectivă, atât ratele, cât și dobânzile și penalitățile, vor putea fi pretinse de la debitor doar dacă creditorul probează că acesta a fost de rea-credință”.

– pct. 9 cu referire la art. 8 alin. (4) teza a doua, potrivit căruia:
”În cazul debitorului împotriva căruia s-a derulat și finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinație de locuință și împotriva căruia se continuă executarea, se instituie o prezumție absolută și irefragabilă de impreviziune”.

A fost respinsă obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 2 cu referire la art. 4 alin. (1)³ și pct. 7 cu referire la art. 7 alin. (4). Potrivit art. 4 alin. (1)³, ”Revine creditorului obligația de a dovedi în fața instanțelor de judecată faptul că debitorul care a făcut o notificare de dare în plată nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv condiția privind impreviziunea”, iar art. 7 alin. (4), era completat cu teza a-II-a, care prevedea că: ”De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat”.

Având în vedere neconstituționalitatea parțială a legii[4], devin aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992[5], potrivit cărora: ”În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.”

Aceasta înseamnă că procesul legislativ nu este terminat, de unde rezultă importanța deciziei Curții Constituționale, atât sub aspectul soluțiilor de neconstituționalitate, cât și al motivării, având în vedere forța obligatorie a considerentelor deciziilor Curții Constituționale, în lumina art. 147 alin. (4) din Constituție. De aici și utilitatea dezbaterii publice pe marginea acestei chestiuni, în expectativa motivării deciziei. [6]

Așteptările din partea Curții Constituționale sunt cele normale. Având în vedere materia sensibilă a reglementării, dezideratul comun este acela de a primi considerente clare, pentru a nu genera noi controverse și interpretări speculative inutile, care să îngreuneze procesul de reexaminare a legii. În acest context, considerăm că sunt utile câteva considerații.

2. Logic și alogic în reglementarea prezumțiilor de impreviziune

Condiția impreviziunii[7]a fost introdusă în Legea nr. 77/2016 prin Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016.[8]Aceasta a fost o decizie solomonică și, ca orice decizie care urmărește să împace pe toată lumea, ajunge ca, în egală măsură, și să nemulțumească pe toată lumea. Însă, e limpede că fără transplantul organic al instituției impreviziunii din dreptul comun, Legea nr. 77/2016 ar fi încetat să existe.

Prin Legea de modificare a Legii nr. 77/2016, pe fondul acestei nemulțumiri recurente a promotorilor legii, sub aparența corelării legii cu Decizia nr. 623/2016, prin reglementarea expresă a condiției impreviziunii, s-a urmărit, în realitate, să se atingă tot scopul inițial al legii. Dacă simulația s-ar aplica actelor legislative, această lege ar putea fi calificată ca fiind un act legislativ simulat, pentru că scopul declarat îl constituie reglementarea impreviziunii, dar scopul real urmărit prin prezumțiile absolute de impreviziune l-a constituit tocmai evacuarea din lege a condiției impreviziunii judiciare. Iată de ce, cu titlu general, considerăm că este necesar ca, în motivarea deciziei, Curtea Constituțională să aibă ca principal reper tot Decizia nr. 623/2016, prin care a statuat că impreviziunea are caracter judiciar și nu poate să opereze ope legis. Privite în ansamblul lor, prezumțiile absolute de impreviziune aveau ca țintă tocmai îndepărtarea legii de la sensul impreviziunii stabilit de Curtea Constituțională.

Dincolo, însă, de această evaluare generală, tema în sine a prezumțiilor legale de impreviziune suscită două întrebări: (i) este impreviziunea prezumabilă? (ii) îndeplinesc prezumțiile de impreviziune condițiile unor veritabile prezumții legale?

A. Este impreviziunea prezumabilă?

Aceasta este o chestiune spinoasă. Însă, nu putem să nu observăm că prezumții de impreviziune s-au regăsit și în alte propuneri legislative aflate pe rolul Parlamentului, ceea ce înseamnă că motivarea Curții Constituționale este importantă, putând avea efecte prin ricoșeu în procesul legislativ viitor. De exemplu, în ultima propunere legislativă privind protecția consumatorilor contra cesiunilor speculative de creanțe, înregistrată la Senat sub nr. B493/2019/2019 [9], în propoziția finală se arată că: ”În cazul cesiunilor speculative de creanțe, impreviziunea se prezumă.”

Considerăm că sunt necesare unele distincții.

Fie numită (art. 1271 C. civ.), fie nenumită (sub egida vechiului Cod civil din 1864), impreviziunea este concepută ca un mecanism juridic care are în structură ca elemente de bază: (i) o schimbare excepțională a împrejurărilor (mai presus de voința părților, exterioară acestora) și care constituie cauza de impreviziune și (ii) onerozitatea excesivă a obligației, care face inechitabilă executarea obligației în asemenea circumstanțe excepționale (pentru că ar conduce la ruina debitorului), care reprezintă efectul direct și nemijlocit al cauzei de impreviziune. Între aceste două elemente trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

De asemenea, art. 1271 alin. (2) C. civ. prevede trei condiții legate de cauza de impreviziune (schimbarea excepțională a împrejurărilor):
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc.

Faptul că impreviziunea presupune o schimbare excepțională a împrejurărilor nu poate să însemne că impreviziunea ar fi în afara legii, adică sustrasă procesului de legiferare, pentru că ar fi absurd că se ajungă la o asemenea concluzie.

Mai întâi, impreviziunea este reglementată în plan general, ca instituție, ceea s-a realizat prin Codul civil (art. 1271), care este dreptul comun. Apoi, este evident că nu poate să fie exclusă existența unor reglementări speciale.

În acest sens, este utilă distincția între normele speciale și cele derogatorii pe care o face art. 15 din Legea nr. 24/2000. Potrivit alin. (2) al art. 15, ”Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie.”, în timp ce alin. (3) al art. 15 prevede că: ”Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”

Așadar, în stabilirea relației dintre Legea nr. 77/2016 și dreptul comun în materie de impreviziune, ar trebui să ajungem la concluzia că Legea nr. 77/2016 constituie o reglementare specială, în sensul că este o aplicație a impreviziunii din dreptul comun în materia raporturilor dintre consumatori și profesioniști, dar nu este o lege derogatorie în substanța ei. Dacă, însă, ar fi concepută ca o lege derogatorie, iar nu doar ca o lege specială, atunci ar însemna să admitem ca ar putea fi imaginat și reglementat un tip nou dei mpreviziune, care nu ar trebui să respecte condițiile din dreptul comun. Dar impreviziunea este ea însăși o excepție de la forța obligatorie a contractului (deci de strictă aplicare), astfel încât, nu se vede cum ar fi de conceput o impreviziune, cum s-a zis, ”personală” sau ”subiectivă”, adică derogatoriede la dreptul comun, care ar exclude condițiile din art. 1271 C. civ., pentru că aceasta nu ar mai putea fi calificată ca impreviziune, ci ar fi orice altceva sub numele de impreviziune prezumată. Legea a fost de la început concepută tocmai pe o asemenea teză eronată.

În acest context, considerăm că ideea unor prezumții generale și abstracte de impreviziune este neavenită și nu ar putea fi acreditată la nivel conceptual. Prezumția legală este nu numai un mijloc de probă, ci și un procedeu tehnic de creare a dreptului, însă nu se poate realiza decât cu respectarea naturii instituției juridice în cadrul căreia se folosește un asemenea procedeu.

Potrivit art. 327 C. proc. civ., prezumțiile, fie legale, fie judiciare, sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.

De asemenea, art. 328 C. proc. civ. prevede că: ”Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.”

Prezumțiile presupun că, dată fiind imposibilitatea (obiectivă sau morală) ori dificultatea de a face dovada directă a faptului pretins, cel în cauză poate face dovada unui fapt vecin și conex (raționament inductiv), pe baza căruia se determină existența faptului pretins dificil de dovedit (raționament deductiv). De exemplu, prezumția legală de paternitate a fost la origini instituită pentru că nu era posibil să se facă direct și nemijlocit proba concepțiunii copilului de către soțul mamei. În prezent, însă, dată fiind evoluția științei, este oricând posibilă efectuarea unei expertize medico-legale a filiației pentru a se stabili paternitatea cu un grad foarte ridicat de probabilitate (expertiza ADN). Deci, nu s-ar mai putea vorbi de o imposibilitate obiectivă de a face o probațiune directă a faptului paternității. Totuși, prezumția legală se menține, pentru că, de regulă corespunde realității și ar exista un impediment moral ca pentru fiecare copil să se impună efectuarea la naștere a unei asemenea expertize de care să se condiționeze stabilirea paternității (sic!).

În acest sens, se consideră că, între faptul pretins și faptul vecin și conex, trebuie să existe o legătură strânsă și un grad de probabilitate ridicat, în sensul că existența dovedită a faptului cunoscut face posibilă stabilirea existenței faptului pretins.[10] Praesumptio sumitur de eo quod plerumque fit, id est, adică prezumția se întemeiază pe ceea ce se întâmplă în mod obișnuit.

Prezumțiile generale de impreviziune din legea analizată intră în contradicție logică cu impreviziunea. Aceasta presupune o situație excepțională și, de aceea, de plano, excepționalul nu poate să intre în sfera a ceea ce este prezumat, pentru că el se plasează în afara prezumțiilor. De aceea, instituind prezumții, legea permite să se facă dovada contrară, adică a situației excepționale care nu se încadrează în ipoteza prezumată. Inversând logica juridică, legea în discuție instituia prezumții legale nu pentru a proba stări de normalitate, ci o pretinsă împrejurare excepțională. Volens nolens, se ajunge în impas logic, pentru că, prin ipoteză, nu se poate deduce existența unei împrejurări excepționale din situații curente care pot avea o diversitate de cauze.

Iată de ce, în realitate, prezumțiile legale (generale) de impreviziune într-o anumită materie constituie o pseudoproblemă. Mai mult, stabilirea existenței impreviziunii presupune un mixt de elemente a căror probațiune este, în principiu, posibilă atât obiectiv, cât și moral, pentru că însăși cauza de impreviziune este obiectivă și poate să fie direct dovedită. Fundamentul echității presupune, de asemenea, ca judecătorul să aibă marja de apreciere a elementelor de fapt ca fiind sau nu o situație de impreviziune, pentru a înfăptui dreptatea contractuală, de la caz la caz.

B. Îndeplinesc prezumțiile de impreviziune din lege condițiile unor veritabile prezumții legale?

Reducând la absurd, fără a reitera argumentația existentă pe larg în sesizarea de neconstituționalitate, se poate face ușor testul de verificare, pentru a determina dacă aceste prezumții se încadrează sau nu schema logică a prezumțiilor.

Dacă nu sunt veritabile prezumții de impreviziune, înseamnă că, în realitate, legiuitorul nu a urmărit să reglementeze impreviziunea, ci, sub aparența impreviziunii, a reglementat altceva. Neconcordanța dintre intenția reală de reglementare și reglementarea declarată nu poate conduce decât la neconstituționalitatea legii.

a) în cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depășit cu cel puțin 20% nivelul cursului din data contractării creditului

Faptul pe care se bazează prezumția îl constituie fluctuația cursului valutar cu cel puțin 20%. Acest fapt nu îndeplinește condiția de a fi un indicator al unei situații excepționale de impreviziune și nici a unei onerozități excesive. De exemplu, o creștere cu 22% a cursului de schimb nu poate fi considerată un risc supraadăugat în sensul Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, în cazul creditelor în valută, cu privire la care consumatorul și-a asumat, la momentul încheierii contractului, riscul inerent al unei fluctuații a monedei creditului.

b) în cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depășit cu cel puțin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de BNR

Faptul care stă la baza prezumției îl constituie creșterea gradului de îndatorare al debitorului. Indiferent de procentul aplicat, acest fapt nu este vecin și conex impreviziunii, pentru că nu indică per se nici o posibilă cauză de impreviziune și nici faptul că obligația ar fi devenit excesiv de oneroasă. Există un grad ridicat de probabilitate ca o asemenea creștere a gradului de îndatorare a debitorului să fie cauzată de alte împrejurări care nu au legătură cu impreviziunea (faptul de a contracta alte datorii sau de a suferi o diminuare a veniturilor, din cele mai diverse cauze).

Impreviziunea nu se confundă cu situația de supra-îndatorare a debitorului, adică dificultatea de plată generată de situații în legătură cu persoana acestuia (divorț, deces) sau bunurile ori veniturile lui (șomaj, diminuarea veniturilor, schimbarea locului de muncă etc.).[11] Această delimitare este importantă, pentru că, în cazul creșterii gradului de îndatorare și al unor dificultăți de plată legislația privind protecția consumatorilor conține dispoziții speciale.

Astfel, potrivit art. 38 alin. (3) din OUG nr. 50/2010 și, respectiv, art. 53 alin. (2) din OUG nr. 52/2016, rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor restante nu poate depăși cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii aplicată atunci când creditul nu înregistrează restanță, în cazul în care consumatorul sau soțul/soția acestuia se afla în una dintre următoarele situații: șomaj, reducere drastică a salariului, deces. Prin reducerea drastică a salariului se înțelege o reducere de cel puțin 15% din valoarea acestuia. Această dobândă va fi percepută până la încetarea evenimentului care a generat reducerea veniturilor, dar nu mai mult de 12 luni. În caz de deces, perioada nu poate fi mai mică de 6 luni.

De asemenea, există mecanisme juridice de echilibrare a contractului (termene de grație, reeșalonări, restructurări, refinanțări etc.).

Prin urmare, trebuie evitată confuzia între evenimentele care constituie o cauză de impreviziune care face excesiv de oneroasă obligația consumatorului și evenimentele care generează o dificultate de plată, fără să existe impreviziune.

c) în cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinația de locuință;

Acest fapt este incompatibil cu impreviziunea, pentru că răspunderea contractuală, precum și riscul executării silite în cazul neîndeplinirii obligațiilor sunt prevăzute de lege și deci cunoscute și asumate de debitor la încheierea contractului. Executarea silită nu este o împrejurare excepțională și imprevizibilă, exterioară părților, ci este rezultatul exercitării de către creditor a dreptului său la acțiune, care ocrotește dreptul subiectiv de creanță, și care include dreptul de a cere și de a obține executarea silită a debitorului în vederea realizării creanței sale.

d) în alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual, în sensul art. 4 alin. (3);”

Potrivit pct. 3 cu referire la art. 4 alin. (3) și (4):

”(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condițiile art. 5 sau art. 8 alin. (5) din lege.(4) În verificarea condiției privind impreviziunea, se va da prevalență stării de criză a contractului și prezumției de dezechilibru prevăzute la alin. (3). Soluția revizuirii judiciare a contractului în vederea echilibrării și continuării sale este prioritară față de soluția încetării contractului, care va fi dispusă doar în cazul unei imposibilități vădite a continuării sale.”

Faptul pe care se bazează impreviziunea este însăși calitatea de consumator a debitorului. Se instituie în cascadă mai multe prezumții generale: o prezumție generală de impreviziune, bazată, la rândul ei, pe o prezumție generală de dezechilibru, bazată, la rândul ei, pe calitatea de consumator a debitorului, bazată, pe o poziție de inegalitate în raport cu profesionistul. De aici, ideea că ”dezechilibrul trebuie prezumat în favoarea consumatorului”, deci și impreviziunea ar trebui prezumată.

Este evident că impreviziunea nu se poate fundamenta pur si simplu pe calitatea de consumator. Prezumția este incompatibilă cu însăși instituția impreviziunii, care presupune că împrejurarea excepțională care face excesiv de oneroasă obligația survine ulterior încheierii contractului, în timp ce calitatea de consumator există la momentul încheierii contractului. Deci nu numai că nu este un fapt vecin și conex impreviziunii, dar este un fapt incompatibil cu impreviziunea.

Dacă s-ar accepta o asemenea prezumție, s-ar ajunge să se acrediteze ideea că toți consumatorii sunt, prin ipoteză, într-o situație de impreviziune generalizată, ceea ce diluează impreviziunea în marea masă a consumatorilor.

În concluzie, reglementarea impreviziunii sub forma unor prezumții de impreviziune constituie un experiment legislativ neconstituțional din perspectiva condițiilor de claritate și de predictibilitate a legii (art. 1 alin. 5 din Constituție). Dacă legiuitorul vrea să reglementeze o situație de impreviziune, atunci poate și chiar trebuie s-o indice direct, în mod clar și nu are nevoie să recurgă la fapte conexe și vecine din care să ghicim situația de impreviziune avută în vedere. Însă, dacă nu are în vedere o situație reală de impreviziune, ci altceva, atunci nici nu poate folosi noțiunea de impreviziune pentru a da calificarea juridică de impreviziune, sub forma prezumțiilor absolute, unor situații curente întâlnite în practică și care în mod evident nu reflectă o situație de impreviziune. Tertium non datur.

3. Cine are sarcina probei impreviziunii?

La prima vedere pare surprinzătoare decizia Curții Constituționale de menținere ca și constituțională a dispoziției cuprinse în art. 4 alin. (1)³, potrivit căreia: ”Revine creditorului obligația de a dovedi în fața instanțelor de judecată faptul că debitorul care a făcut o notificare de dare în plată nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv condiția privind impreviziunea.”

Textul era legat de prezumțiile de impreviziune care inversau sarcina probei și se subînțelegea faptul că debitorul, dacă este prezumată impreviziunea, este dispensat de sarcina probei, care ar fi revenit creditorului ce trebuia să facă dovada faptului negativ. Din acest punct de vedere, pentru rigoare juridică, textul ar fi trebuit declarat neconstituțional, ca și o consecință firească a constatării neconstituționalității tuturor prezumțiilor de impreviziune, pentru că, altfel, pare că menține reminiscența unei prezumții pure și simple de impreviziune, cu un rol exclusiv procedural.

În ipoteza în care este exclusă orice prezumție de impreviziune, textul devine corect și constituțional, în măsura în care este citit într-o nouă paradigmă, în sensul că reglementează sarcina probei pentru creditor, ceea ce nu înseamnă însă că debitorul este scutit de a face dovada susținerilor sale. Pentru că textul nu spune cui îi revine sarcina probei impreviziunii și întrucât creditorului îi incumbă doar sarcina unui fapt negativ, din interpretarea per a contrario, rezultă că debitorul este ținut să facă dovada impreviziunii.

Soluția nu depinde de calea procedurală în cadrul căreia se discută chestiunea impreviziunii, respectiv dacă aceasta este contestația creditorului sau acțiunea debitorului întemeiată pe art. 8 din Legea nr. 77/2016, pentru că regula este valabilă în oricare ipoteză.[12]

Astfel, în cadrul contestației creditorului, acestuia îi incumbă, în mod firesc, sarcina de a face dovada că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, inclusiv impreviziunea. Chiar dacă este intimat, în ceea ce privește impreviziunea, debitorul este, însă, acela care trebuie să facă dovada ei, pentru că el este cel care a invocat-o prin notificare. Prin urmare, nu se poate trage concluzia că debitorului nu îi incumbă nicio sarcină a probei, care ar reveni exclusiv contestatorului în virtutea regulii ”onus probatio incumbit actori”. Evident, dacă este vorba de un fapt de notorietate, precum variația cursului monedei în care a fost creditul acordat, practic sarcina mai dificilă revine creditorului de a face dovada că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii. Dar, aceasta este o chestiune punctuală care ține de situația de fapt, în funcție de care sarcina probei impreviziunii este mai simplă sau mai dificilă pentru debitor. Rezultă că, în realitate, sarcina probei impreviziunii revine intimatului, iar nu contestatorului, ceea ce este corect, pentru că, atunci când se contestă o situație, sarcina probei faptului pozitiv nu poate să incumbe decât aceluia care îl susține.

În cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. 8 din Lege, dacă instanța nu s-a pronunțat cu privire la impreviziune în cadrul judecății unei contestații, este evident că debitorul care o invocă trebuie s-o dovedească. Creditorului îi revine, și în această ipoteză, în calitate de pârât, tot sarcina de a face dovada contrară, adică a faptului negativ că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii.

Prin urmare, aplicarea textului nu depinde de calitatea de contestator sau de pârât a creditorului, nici de calitatea de intimat sau de reclamant a debitorului, pentru că stabilește doar că sarcina probei faptului negativ incumbă creditorului, ceea ce este valabil, oricare ar fi cadrul procesual.În concluzie, în măsura în care toate prezumțiile de impreviziune sunt declarate neconstituționale, sarcina de a face dovada impreviziunii ar trebui să revină debitorului, ca și în dreptul comun, indiferent de calitatea acestuia de intimat sau de reclamant, pentru că, în realitate, debitorul este acela care invocă impreviziunea.

În orice caz, având în vedere caracterul contencios al procedurilor judiciare instituite de Legea nr. 77/2016, precum și rolul activ al judecătorului, textul nu este susceptibil de a avea un impact semnificativ în practică, fiind evident că instanța de judecată se va putea pronunța numai pe baza probelor pe care părțile au înțeles să le administreze, cu respectarea principiului disponibilității și al contradictorialității.

---

[1] Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 59/2018, publicată în M. Of. nr. 488 din 13 iunie 2018, a reținut că: „garantarea de către stat a unor credite, solicitate de persoanele fizice în vederea achiziției sau construirii unei locuințe reprezintă o deosebire suficient de relevantă încât să îndeplinească criteriile de raționalitate și obiectivitate necesare pentru a constata conformitatea cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție a măsurii legiuitorului de excludere a beneficiarilor Programului Prima Casă de la prevederile Legii nr. 77/2016”.
[2] Cu privire la conținutul legii și al sesizării de neconstituționalitate, a se vedea aici.
[3] A se vedea Comunicatul de presă, disponibil aici.
[4] Prin Decizia nr. 143/2011, publicată în M. Of. nr. 885 din 14 decembrie 2011, Curtea Constituțională a statuat că, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (2) din Constituția României și ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, “în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale”, observând că, în cazul legilor declarate parțial neconstituționale, după punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale de către Parlament, Președintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile, conform art. 77 alin. (3) din Constituție. În cadrul acestui termen, Președintele poate promulga legea în oricare dintre zilele care îi stau la dispoziție, prin emiterea unui decret în temeiul art. 100 din Legea fundamentală, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, odată cu legea.
[5] Republicată în M. Of. nr. 807 din 03 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
[6] A se vedea, G. Piperea, Critica unei soluții negândite și nedrepte a CCR referitoare la modificările Legii dării în plată, disponibil aici.
[7] A se vedea V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016 (Ce pare să fie, dar nu poate fi; ce nu pare să fie, dar poate fi), în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, coord. V. Stoica, Ed. Hamangiu, 2016, p. 3-27. Cu privire la impreviziune, a se vedea și C. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006; C. Zamșa, Privire comparativă asupra impreviziunii în sistemul vechiului și actualului Cod civil, în ”Credite pentru consumatori. Provocări legislative și tensiuni constituționale românești”, coord. M.Nicolae, I.F.Popa, Ed.Solomon, 2017, p. 400-415.
[8] Publicată în M.Of. nr. 53 din 18 ianuarie 2017.
[9] Propunere legislativă privind protecția consumatorilor împotriva cesiunilor speculative de creanțe- B493/2019, disponibilă aici.
[10] A se vedea T. C. Briciu, în ”Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 782. Cu privire la probabilitate ca element esențial al teoriei prezumțiilor, a se vedea I. Deleanu, Considerații cu privire la prezumțiile juridice, în ”Prologomene juridice”, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 174-177; M. Fodor, C. Drimer, V. Marcusohn, Prezumția ca mijloc de probă în procesul civil, cu referire specială la prezumțiile legal, în ”Dreptul” nr. 2/2018, p. 9-50.
[11] Cu privire la impreviziune vs. supra-îndatorare, A se vedea, L. Bercea, Riscul valutar. Impreviziunea și conversia creditelor în valută, în ”Revista română de drept privat nr. 1/2017. Legea dării în plată și impreviziunea”, Universul Juridic, 2017.,p. 37. În mod judicios autorul arată că raportul corect dintre supra-îndatorare și impreviziune este intersecția, iar nu suprapunerea. Cele două stări de dezechilibru au remedii distincte.
[12] În sensul că revine creditorului sarcina de a face dovada că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii, pentru că el este cel care contestă notificarea și ar fi doar o aplicație a reguli din dreptul comun, a se vedea, D. Bogdan, M. Stănescu, Curtea Constituțională se opune asaltului asupra legii dării în plată declarând neconstituționale modificările și clarificând procedura de notificare, disponibil aici.

---

Prof. univ. dr. Marieta Avram
Av. titular AVRAM LAW

Sursa:
https://www.juridice.ro/essentials/3363/inutila-exortatie-a-prezumtiilor-de-impreviziune-in-legea-darii-in-plata