JUDECATA EXCEPTIILOR PROCESUALE IN CONFORMITATE CU ART.137 COD PROCEDURA CIVILA

Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, stabilind o regulă şi o excepţie. Regula este că „excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală”.[1]

Din redactarea alineatului întâi se poate observa că, „în privinţa procedurii de soluţionare legiuitorul pune pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile de fond.”[2] Excepţiile invocate trebuie să facă inutilă, în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii pentru a opera regula. Prin rezolvarea în prealabil a excepţiilor de procedură şi a celor de fond se pune capăt unui proces care presupune cheltuieli atât pentru părţile implicate, cât şi pentru stat, ca administrator al actului de justiţie.

Juecata propriu-zisă a excepţiilor procesuale trebuie realizată cu respectarea deplină a prevederilot art. 137 Codul de procedură civilă. Sunt de amintit regula de la alin. 1, excepţia de la alin. 2 şi punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra articolului în cauză.

Regula este aceea a soluţionării cu prioritate a excepţiilor procesuale, înainte de judecata pe fondul litigiului. Raţiunea ţine de respectarea principiului celerităţii proceselor civile în acord cu celelalte garanţii impuse de sistemul de drept. Procesului aflat în desfăşurare i se dă un final, o finalizare permanentă sau doar de moment fără ca fondul litigiului să fie analizat şi tranşat. Un nou demers, după îndreptarea neajunsurilor sesizate de instanţă în virtutea unei excepţii va avea şansele să ducă la realizarea scopului dorit.

Excepţia constă în judecarea concomitentă a excepţiilor şi a fondului. Ea este consacrată de cel de-al doilea alineat al art. 137 Codul de procedură civilă. Ca orice excepţie, soluţia este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu orice excepţie procesuală poate fi unită cu fondul.” Numai în cazul în care probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării fondului, instanţa poate dispune unirea excepţiei cu fondul. Chiar şi în ipostaza unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru intsnaţă. Dacă însă instanţa, rezolvând mai întâi excepţia, o respinge, probele în baza cărora a fost rezolvată excepţia (probe care sunt în legătură cu soluţionarea în fond a pricinii) rămân câştigate cauzei, urmând a se administra numi dovezile necedâsare soluţionării fondului pretenţiei (probe care nu su fost necesare şi pentru rezolvarea excepţiei).”[3]

Pentru a înţelege cum va rezolva instanţa de judecată problema art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă este util să considerăm următorul exemplu. Reclamantul A introduce o acţiune reală imobiliară în revendicare împotriva pârâtului B. Ultimul ridică prin întâmpinare excepţia procesuală de fond a lipsei calităţii procesuale active, susţinând că titlul invocat de A în susţinerea cererii sale este nul absolut – contractul prin care a cumpărat imobilul ce face obiectul litigiului este afectat de „fraus omnio corrumpit”. Pentru a şti dacă A a cumpărat în mod valabil imobilu, cu alte cuvinte, pentru a şri dacă A este titularul dreptului şi real şi, deci respectiva cerere este întemeiată se impune cercetarea aceleaşi probe: contractul de vânzare-cumpărare. Mijlocul de probă este comun atât pentru fond, cât şi pentru excepţia procesuală invocată. În aceste condiţii, instanţa investită va dispune unirea excepţiei cu fondul, făcând o singură verificare, un singur examen al contractului indicat. Dacă rezultă că excepţia este întemeiată, cererea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală, iar nu ca nefondată. Însă respingerea excepţiei (deci reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală) nu duce automat la admiterea cererii de chemare în judecată, soluţia fiind în funcţie şi de celelalte apărări.[4]

În considerarea aceluiaşi caracter de strictă interpretare şi aplicare a art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă trebuie să reţinem că după unirea excepţiei cu fondul şi administrarea probelor comune se revine la regula din alin. 1 astfel incât, după închiderea dezbaterilor, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei.[5]

„Excepţiile nu vor ăutea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze deâovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.” Acesta este textul integral al alin. 2 ce reprezintă excepţia de la alin. 1. considerăm că administrarea de dovezi „în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii” trebuie înţeleasă în sensul administrării unor ptobe comune, aptă să rezolve atât excepţia cât şi fondul. Totuşi o parte a doctrinei consideră să se impune unirea excepţiei cu fondul şi atunci când dovezile sunt strânsă legătură cu fondul pricinii.[6] Şi în practica anumitor instanţe de judecată există tendinţa de a se uni excepţia cu fondul şi atunci când probele nu sunt comune. „Această practică încalcă prevederile art. 137 Coduld e procedură civilă şi duce la o prelungire nejustificată a judecăţii în acele cazuri în care excepţia se admite. De altfel, unele excepţii ar trebui soluţionate, întotdeauna, înaintea fondului (excepţiile de litropendenţă, conexitae, competenţă), având în vedere scopul urmărit prin invocarea lor.”[7]

Cât priveşte poziţia doctrinală referitoare la dovezile ce sunt în strânsă legătură cu fondul se cuvine să subliniem că apinia majoritară respinge posibilitatea unirii lor cu fondul, deoarece unirea excepţiei cu fondul cauzii are un caracter excepţional, fapt pentru care instanţele de judecată trebuie să manifeste deosebita precauţie în adoptarea acestei soluţii, căci altminteri se ajunge cu uşurinţă la tergiversări inutile ale judecăţii.[8] Pe de altă parte, soluţia minoritară nu poate fi primită pentru că nu este clar ce se înţelege prin „excepţie” strâns legată de fondul pricinii, având în vedere că pot fi considerate în legătură cu fondul toate excepţiile de fond, iar aceasta nu înseamnă că ele ar trebui rezolvate odată cu fondul.[9]

Punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra art. 137 Coduld e procedură civilă reiese din Decizia nr. 64 din 20 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 249 din 2 iunie 1999. Curtea Constituţională a respins excepţia deneconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 137 Codul de procedură civilă, stabilind că prevederile celor 2 alineate nu contravon art. 21 din Constituţie şi nici altor dispoziţii constituţionale.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a motivat excepţia ridicată prin susţinerea că dispoziţiile art. 137 Codul de procedurpă civilă, care dau posibilitatea instanţei de judecată să respingă ca iandmisibilă, fără să judece fondul, o cauză în care este vorba despre drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale presoanei intereste, sunt contrare provederilor art. 21 alin. 1 din Constituţie.[10]

În răspunsul dat, Curtea a considerat că excepţia nu este întemeiată întrucât accesul liber la justiţie nu trebuie confundat cu procedurile judecătoreşti stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. 3 din Constituţie.[11] În cadrul „procedutii de judecată” sunt incluse şi rezolvările date excepţiilor invocate în cursul procesului, excepţii care pot di de procedură sau de fond.[12] Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează clar ordinea în cadrul judecăţii, iar nu întreaga problematică a excepţiilor. Textul asigură o legală administrare a justiţiei, referindu-se la situaţii ulterioare sesizării instanţei judecătoreşti şi se înscrie în spiritul principiilor constituţionaoe de dreptate şi justiţie.



--------------------------------------------------------------------------------
[1] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procedural civil. Curs selective.Teste grilă.”, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 240;

[2] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 496;

[3] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;

[4] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;

[5] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 437, CSJ. sic. civ., dec. nr. 1332/2000, Pandectele române nr. 1/2001, p. 128;

[6] a se vedea D. Radu, G. Popoescu, op. cit. în R.R.D. nr. 9/1987, p. 52;

[7] idem 256, p. 241;

[8] I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, op. cit., p. 428, V.M. Ciobanu, “Tratat …” op. cit., vol. II, p. 124-125. A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit. p. 44;

[9] V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 241;

[10] art. 21 alin. 1 din Constituţie: “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”

[11] Art. 125 ali. 3: “Instanţele judecătoreşti”: Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.”

[12] I. Leş, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole.” Ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 429;

CONTESTAREA AMENZII DE CIRCULATIE

Dintre toate sancţiunile contravenţionale, cea mai întâlnită este, fără dubii, amenda de circulaţie. În anul 2009, poliţiştii de la Politia Rutieră au constatat contravenţii diverse, începând cu depăşirea vitezei regulamentare, nepurtarea centurii de siguranţă şi consumul de băuturi alcoolice la volan. Este drept că de cele mai multe ori şoferi chiar calcă pe bec, însă există şi cazuri în care cei sancţionaţi nu au făcut nimic ilegal. Aceştia din urmă contestă în instanţă sancţiunea, care finalmente este anulată în mod fericit, în foarte multe dintre cazuri. Ce se întâmplă, însă, atunci când o persoană care într-adevăr a încălcat legea dă în judecată Poliţia Rutieră şi, mai mult decât atât, câştigă? Vina nu este a magistraţilor şi nici a conducătorului, ci aparţine exclusiv agentului de circulaţie care, din exces de zel sau din grabă nu procedează regulamentar la măsurătoarea cu aparatul radar, însă insistă pe sancţiune bazându-se pe naivitatea şoferilor. Cei care vor să conteste amenda primită trebuie să ştie că măsurătorile cu aparatul radar nu pot fi folosite ca probe în instanţă dacă fotografiile au fost făcute pe timp de ceaţă iar culoarea, numărul maşinii şi chipul şoferului nu pot fi determinate cu exactitate. De asemenea, în cazul în care aparatul radar este unul de tip staţionar, iar înregistrarea se face în mişcare, sau atunci când sunt mai multe maşini, culoarea, numărul sau şoferul nu pot fi evidenţiaţi în fotografia probă. Mai mult, pe poză trebuie să apară numaidecât data şi ora la care a fost făcută măsurarea vitezei, sensul de deplasare al autoturismului şi faptul că a fost făcută autotestarea radarului. Aceasta din urmă se face automat la fiecare pornire a aparatului, timp în care în colţul din dreapta jos a înregistrării video sau foto apare litera “T”. Dacă fotografia în care aţi fost surprins circulând cu o viteză mai mare decât cea permisă conţine acest simbol, atunci nu poate fi acceptată ca probă în instanţă pentru că radarul nu era regolat în momentul folosirii. O altă hibă a aparatelor de radar staţionare este aceea că ele nu pot fi amplasate în apropierea surselor de radiaţii electromagnetice, cum ar fi stâlpii de înaltă tensiune, de radio, televiziune sau telefonie mobilă. Este drept că atunci când este prins de radar conducătorul nu are dreptul să solicite fotografia pentru a putea observa toate cele menţionate mai sus, însă el poate solicita agentului certificatul de omologare al radarului, buletinul de verificare metrologică şi autorizaţia de operator radar. În cazul în care acesta nu le are, şi acest lucru se va menţiona în procesul verbal la rubrica “Alte menţiuni”.

Cum contestăm procesul verbal?
În cazul în care credeţi că aparatul radar nu îndeplinea una dintre condiţiile menţionate mai sus atunci când aţi fost sancţionat şi vreţi să sesizaţi instanţa de judecată, acest demers nu necesită numaidecât prezenţa dumneavoastră acolo. Puteţi trimite petiţia prin poştă şi să solicitaţi confirmare de primire. Plângerea se adresează Judecătoriei de le lângă locul în care s-a produs evenimentul. Termenul limită de contestare a amenzii este de maximum 15 zile de la data la care a fost întocmit procesul verbal. La contestaţie trebuie anexat copie după actul de identitate şi după amendă, plângere împotriva procesului verbal şi, opţional, memoriu împotriva poliţistului. Toate aceste documente trebuie prezentate în două exemplare. Cele mai frecvente motive folosite în instanţă impotriva procesului verbal de contraventie sunt: neprezentarea probei radar, nemenţionarea distanţei faţă de indicatorul care interzice oprirea sau staţionarea, nemenţionarea numărului imobilului în faţa căruia a fost oprit autoturismul, nemenţionarea motivelor pentru care s-a întocmit procesul verbal sau a obiecţiilor contravenientului, lipsa semnăturii agentului constatator sau a menţiunilor legate de gradul şi funcţia acestuia sau stabilirea sancţiunii fără a defini contravenţia. În general, cei care contestă sancţiunea primită sunt şoferii care, pe lângă amendă, primesc măsura complementară de suspendare a permisului de conducere

Ce trebuie să facă agentul?
Sancţiunile contravenţionale se aplică numai de către agenţii constatatori. În cazul în care sunteţi oprit în trafic de un poliţist, acesta trebuie să vină în dreptul portierei şoferului, să salute, să se prezinte şi să solicite actele pe un ton respectuos. Dacă şoferul nu are asupra sa documetele care i se cer (actul de identitate, permisul de conducere, atestatul profesional - talonul maşinii şi asigurarea RCA), poliţistul va face verificarea datelor prin staţia radio. De asemenea, poliţistul trebuie să-i comunice conducătorului auto motivul pentru care a fost oprit şi abaterea comisă, precum şi faptul că trebuie să rămână în maşină până la completarea actelor de constatare. Odată terminat controlul, poliţistul va înapoia şoferului toate actele, în cazul în care contravenţia nu presupune reţinerea vreunuia dintre ele. Pentru ca procesul verbal să fie valabil, obligatoriu pe el trebuiesc înscrise numele, prenumele, gradul, funcţia şi instituţia în cadrul căreia lucrează agentul constatator, numele şi prenumele dumneavoastră, vârsta, adresa, ocupaţia precum şi descrierea detaliată a abaterii comise. Aceste date trebuie completate numaidecât de agentul constatator. Dacă refuzaţi să semnaţi procesul verbal, poliţistul trebuie numaidecât să caute un martor.
La Iaşi, gradul de câştigare al sancţiunilor atacate de şoferi în instanţă este de peste 50%.