Noţiunea de „probe noi în apel”. Privire critică asupra efectelor practice pe care le-ar putea produce recenta Decizie nr. 9/2020 a ÎCCJ în procesele civile

I. Introducere:

Articolul 254 alin. (1) C.pr.civ. stabileşte pentru judecata în primă instanţă că probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Sancţiunea decăderii, menţionată la alin. (1), este întărită în alineatul următor, care prevede că dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afara unor cazuri de excepţie enumerate în mod limitativ în acelaşi art. 254 alin. (2) C.pr.civ.

Pe de altă parte, art. 478 alin. (2) C.pr.civ. stabileşte că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Aplicarea coroborată a acestor texte de lege a născut în practică interpretări diferite cu privire la probele care pot fi încuviinţate în apel, soluţiile contradictorii ale instanţelor de judecată reţinând, în esenţă, următoarele:
– în apel pot fi cerute orice fel de probe noi, chiar dacă nu au fost cerute în faţa primei instanţe şi chiar dacă partea le-a cerut peste termen, iar instanţa a constatat decăderea;
– în apel pot fi cerute probe noi, cu excepţia celor în legătură cu care instanţa de fond a constatat decăderea;
– în apel nu pot fi cerute probe care nu au fost solicitate în faţa primei instanţe în termenul prevăzut de art. 254 C.pr.civ.

Urmare a acestor soluţii contradictorii, Curtea de Apel Cluj a decis sesizarea instanţei supreme pentru ca aceasta să ofere un răspuns cu valoare de lege, care să asigure interpretarea unitară a noţiunii de probe noi ce pot fi cerute în etapa apelului[1].

Problema juridică pusă în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost deloc una simplă, oricare dintre cele trei soluţii prezentate anterior putând fi criticată dintr-un anume punct de vedere. Prima soluţie prezenta inconvenientul de a goli de conţinut sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba. A doua soluţie i-ar fi plasat pe cei care nu au solicitat deloc o probă în faţa primei instanţe într-o situaţie mai favorabilă decât cea în care s-ar fi aflat cei care au solicitat acea probă, dar peste termenul impus de art. 254 C.pr.civ. În fine, ultima soluţie, deşi aparent echitabilă, ar fi fost în neconcordanță cu dispozițiile art. 478 alin. (2) C.pr.civ., care prevăd expres că, în apel, pot fi cerute şi alte probe în afara celor solicitate în faţa primei instanţe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 9/30.03.2020[2] („Decizia ICCJ” sau „Decizia”) prin care a stabilit următoarele: „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea”.

Altfel spus, instanţa supremă a optat pentru prima variantă, care permite instanţei de apel să administreze orice fel de probe noi, lucru care lipseşte de efectivitate sancţiunea decăderii din probă în faţa primei instanţe, după cum vom arăta în continuare. Precizăm că, în cadrul acestei expuneri, nu vom analiza raţionamentul juridic avut în vedere de instanţa supremă pentru a alege această soluţie, ci ne vom limita doar la a prezenta efectele practice pe care estimăm că această soluţie le va produce în procesele civile.

II. Lipsirea de efectivitate a sancţiunii decăderii din probă:

Consecinţa majoră a Deciziei ICCJ nu este produsă în faţa instanţelor de apel, ci vizează etapa judecăţii în primă instanţă. Soluţia goleşte practic de conţinut instituţia decăderii din probă în primă instanţă, decădere care este lipsită de efecte juridice concrete şi efective. Anterior acestei decizii, probele trebuiau propuse de părţi prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, în afara excepţiilor prevăzute de art. 254 alin. (2) C.pr.civ. Efectele acestei sancţiuni erau foarte clare, în măsura în care proba nu era propusă în termen, judecătorul avea posibilitatea de a nu o încuviinţa, indiferent cât de concludentă şi utilă ar fi fost aceasta pentru soluţionarea cauzei.

În măsura în care partea poate solicita în apel administrarea probelor pe care nu le-a solicitat în termen în faţa primei instanţe, această sancţiune rămâne fără efect. Deşi art. 254 alin. (1) C.pr.civ. va putea fi aplicat în continuare în etapa judecăţii în primă instanţă, ulterior acestei Decizii, avem serioase îndoieli că judecătorii vor mai aplica acest articol, atâta vreme cât proba va putea fi cerută cu succes în etapa apelului, iar soluţia pe care ar pronunţa-o judecătorul în primă instanţă ar putea fi invalidată în calea de atac tocmai ca urmare a administrării acelei probe.

Deşi Decizia ICCJ vizează numai interpetarea art. 254 C.pr.civ., aceasta ar putea să producă efecte şi în alte situaţii în care o probă trebuie cerută într-un anumit termen, sub sancţiunea decăderii. Spre exemplu, potrivit art. 262 alin. (3) C.pr.civ., nedepunerea onorariului de expert în termenul fixat de instanţă atrage decăderea din proba cu expertiza. Conform art. 260 alin. (6) C.pr.civ., atunci când proba cu martori a fost încuviinţată, pe baza excepţiilor prevăzute la art. 254 alin. (2) C.pr.civ., dovada contrară trebuie cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă. De asemenea, potrivit art. 337-338 C.pr.civ., obiecţiunile la raportul de expertiză şi cererea de efectuare a unei noi expertize trebuie depuse la primul termen după depunerea raportului de expertiză, sub sancţiunea decăderii.

În toate aceste situaţii, dacă probele sunt cerute tardiv în primă instanţă, este posibil ca judecătorii să nu mai constate decăderea, din moment ce, în apel, cererile ar urma oricum să fie încuviinţate, dacă probele sunt utile şi concludente. Prin urmare, Decizia ICCJ ar putea face inaplicabilă instituţia decăderii din probă în faţa primei instanţe, această instituţie urmând a produce efecte concrete şi efective numai pentru probele propuse peste termen în căile de atac. De asemenea, în măsura în care probele nu sunt cerute deloc în faţa primei instanţe, acestea pot fi cerute direct în apel, dacă sunt admisibile, potrivit legii.

În continuare, ne propunem să analizăm în ce măsură lipsirea de efectivitate a sancţiunii decăderii din probă produce efecte pozitive sau negative asupra desfăşurării procesului civil.

III. Efectele pozitive ale Deciziei ICCJ:

Soluţia instanţei supreme, indiferent de inconvenientele pe care le-ar putea crea în practică, are în spate un scop cât se poate de nobil: ea prezervă ideea de dreptate. Scopul justiţiei este să realizeze dreptate, iar dreptatea este realizată, cel puţin teoretic, atunci când judecătorul ajunge să afle adevărul. Aflarea adevărului în procesul civil are loc în urma administrării probatoriului. Teoretic, cu cât judecătorii vor administra mai multe probe, cu atât există şanse mai mari ca aceştia să afle adevărul şi să „facă dreptate”.

Prin neaplicarea decăderii, ca sancţiune pentru propunerea tardivă a probelor, cel mai probabil va avea loc o creştere a numărului de probe administrate în procesul civil, lucru care ar trebui să mărească gradul de stabilire a adevărului. Din acest punct de vedere, Decizia este una lăudabilă, ea urmărind până la urmă creşterea calităţii actului de justiţie.

Cu toate acestea, ne aşteptăm ca Decizia ICCJ să producă şi consecinţe negative asupra modului de desfăşurare a proceselor civile, consecinţe pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

IV. Efectele negative ale Deciziei ICCJ:

Pentru a putea înţelege mai bine efectele negative pe care această decizie le-ar putea produce, trebuie mai întâi explicată raţiunea pentru care există instituţia decăderii în procesul civil român (A). Ulterior, vom încerca să identificăm diferite conduite ale părţilor aparent permise de Decizia ICCJ (B), urmând ca, în final, să analizăm eventualele remedii pe care le-ar avea instanţele de judecată pentru a combate aceste conduite (C).

A. Importanţa instituţiei decăderii în dreptul procesual civil

Multă lume s-ar putea întreba care este scopul urmărit de instituţia decăderii în procesul civil român, de ce a fost reglementată o instituţie care împiedică părţile să propună probe peste un anumit termen, atâta vreme cât aceste probe ar putea conduce, până la urmă, la aflarea adevărului. De aceea, s-ar putea spune că instituţia decăderii nu are nicio legătură cu aflarea adevărului sau cu ideea de dreptate.

Ea nu este însă singura astfel de instituţie existentă în sistemul nostru de drept. Privită din această perspectivă, nici instituţia prescripţiei din dreptul civil nu ar avea legătură cu ideea de dreptate. Dimpotrivă, prescripţia chiar ar legitima nedreptatea prin trecerea timpului, fiind, de altfel, o sancţiune mult mai energică decât decăderea din dreptul procesual civil. În cazul prescripţiei, Statul nu mai oferă forţa sa coercitivă persoanelor care nu îşi exercită drepturile într-un anumit termen stabilit de lege, deşi teoretic, dreptatea ar putea fi de partea acestora. Instituţia prescripţiei este, din acest punct de vedere, discutabilă.

Cu toate acestea, prescripţia produce efecte juridice concrete şi efective, ea fiind acceptată fără prea multe rezerve în sistemele juridice moderne, pentru că, deşi legitimează uneori nedreptatea, ea urmăreşte realizarea unui scop foarte precis: sancţionând conduita pasivă a subiectelor de drept, acestea sunt determinate să-şi exercite drepturile subiective într-un anumit termen. În măsura în care drepturile nu sunt exercitate în acest termen, ceilalţi participanţi au certitudinea că ele nu vor mai putea fi exercitate. Acest lucru contribuie la securitatea circuitului civil.

La fel ca în cazul prescripţiei, şi instituţia decăderii din probă are o finalitate asemănătoare: asigură celeritatea procesului civil. Prin sancţionarea conduitei pasive a părţilor de a nu-şi exercita dreptul de a propune probele într-un anumit termen, acestea erau constrânse să propună probele din timp. Acest lucru dădea posibilitatea părţilor şi judecătorului să anticipeze ce probe ar putea fi administrate într-o anumită cauză. De asemenea, puţine erau situaţiile în care judecătorul era nevoit să acorde termene de judecată suplimentare pentru administrarea unor probe care nu fuseseră cerute în termen.

Decăderea, indiferent de efectivitatea aplicării ei, are meritul de a crea părţii impresia că, în măsura în care nu solicită probele în termenul prevăzut de lege, există riscul ca instanţa să nu le mai încuviinţeze. Urmează ca practica să demonstreze care va fi conduita părţilor în situaţia în care acestea vor avea certitudinea că lipsa solicitării probelor în termenul prevăzut de lege nu mai este însoţită de o astfel de sancţiune. Din punctul nostru de vedere, limitarea aplicării acestei instituţii din cadrul judecăţii în faţa primei instanţe poate da naştere unor conduite periculoase din partea participanţilor la procesul civil, astfel cum vom arăta în continuare.

B. Conduite aparent permise de Decizia ICCJ

Nemaiexistând o sancţiune împotriva propunerii tardive a probelor, Decizia instanţei supreme permite părţilor să propună probele, teoretic, atunci când socotesc ele de cuviinţă. Este posibil ca părţile să nu mai propună probele direct prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, ci abia la termenul la care se discută probatoriul. Astfel cum am arătat anterior, propunerea probelor prin cerere şi prin întâmpinare avea o utilitate practică deosebită: atât părţile, cât şi judecătorul puteau anticipa, anterior primului termen de judecată, ce probe ar putea fi administrate în cauză. Judecătorul putea estima dinainte durata cercetării procesului, iar părţile puteau şi ele în mod rezonabil să estimeze o durată a procedurii în faţa primei instanţe şi să construiască o strategie.

Mai mult decât atât, legitimând propunerea probelor în orice moment al judecăţii, inclusiv direct în apel, Decizia ICCJ ar putea autoriza diferite conduite ale părţilor care să dăuneze celerităţii procesului civil. Spre exemplu, o parte care ar avea interesul de a tergiversa soluţionarea unei cauze ar putea propune probele cu interogatoriu sau cu martori abia după administrarea expertizei din dosar. Dacă o parte propune proba cu martori abia la momentul discutării probelor şi nu anterior, cealaltă parte nu mai este obligată să solicite contraproba la acelaşi termen de judecată, ci poate cere încuviinţarea acesteia oricând în timpul cercetării procesului, chiar înainte ca instanţa să acorde cuvântul pe fond.

În cazul unei expertize, situaţia ar putea deveni şi mai problematică. Nimic nu împiedică o parte să propună obiective suplimentare la expertiză după ce instanţa a încuviinţat obiectivele iniţiale şi eventual după ce expertiza a ajuns într-un stadiu avansat. Ne întrebăm ce ar decide instanţele de fond într-o astfel de situaţie, atâta timp cât partea ar avea oricum posibilitatea să solicite aceste obiective suplimentare direct în apel printr-o cerere de completare/refacere a raportului de expertiză. În fine, nu excludem nici varianta de-a dreptul absurdă în care eventuale probe să fie solicitate chiar ulterior închiderii dezbaterilor, prin concluziile scrise. Instanţa ar putea dispune repunerea cauzei de rol, în temeiul art. 400 C.pr.civ., ştiind că astfel de probe ar fi oricum admisibile în etapa apelului.

De asemenea, Decizia ICCJ permite şi solicitarea unor probe direct în apel, chiar dacă acestea ar fi trebuit solicitate în faţa primei instanţe. O parte ar putea cere o expertiză direct în etapa apelului, fără ca ea să fi fost pretinsă în fața primei instanţe. Ea ar putea solicita direct în apel chiar o completare a raportului de expertiză, prin obiective suplimentare care nu au fost cerute în primă instanţă, obiective care să cuprindă inclusiv obiecţiuni care ar fi trebuit formulate după depunerea raportului de expertiză în faţa primei instanţe.

Mai mult decât atât, în unele litigii ar putea fi necesară administrarea unor expertize diferite. Părţi interesate de tergiversarea soluţionării cauzelor ar putea solicita administrarea unei a doua expertize în altă specialitate abia în faţa instanţei de apel. Solicitarea unor probe direct în apel ar putea fi preferată şi în cazul probei cu martori. Este cunoscut faptul că instanţele obişnuiesc să limiteze numărul martorilor încuviinţaţi în cauză. Pentru a ocoli această practică, părţile ar putea alege să ceară o parte din martori în faţa primei instanţe, iar cealaltă parte abia în apel, existând astfel şanse mai mari ca toţi martorii propuşi de parte să fie în cele din urmă încuviinţaţi.

Acestea sunt doar câteva din situaţiile care ar putea apărea în practică urmare a acestei decizii a instanţei supreme. Toate aceste conduite ale părţilor, în măsura în care nu vor putea fi cenzurate de către instanţele de judecată, pot genera amânări suplimentare în vederea administrării probelor. Astfel de amânări pot mări durata de soluţionare a cauzelor, ducând în mod indirect şi la scăderea credibilităţii sistemului de justiţie.

Desigur că unele părţi vor continua să respecte rigorile impuse de Cod în materia termenelor până la care care trebuie solicitate probele. Cu toate acestea, în procesele civile există aproape întotdeauna o parte care va fi interesată să tergiverseze soluţionarea cauzei şi care ar putea, la nevoie, să folosească astfel de aritificii procedurale, care, pentru moment, par a fi autorizate de recenta Decizie ICCJ. Credem că istoria a dovedit deja acest lucru, în caz contrar, nu credem că am fi avut reglementate atâtea ipoteze de inadmisibilitate a cererilor de recuzare în Noul Cod de Procedură Civilă.

În continuare, vom analiza în ce măsură instanţele de judecată ar avea la dispoziţie alte temeiuri juridice în baza cărora să sancţioneze astfel de conduite discutabile ale părţilor.

C. Posibilitatea instanţelor de judecată de a sancţiona conduitele prezentate anterior

Potrivit art. 10 alin. (1) C.pr.civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. Prin urmare, există o obligaţie teoretică a părţilor de a urmări ducerea la bun sfârșit a procesului civil şi nicidecum tergiversarea acestuia.

De asemenea, art. 12 alin. (1) C.pr.civ. prevede că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Acest articol este o aplicaţie a abuzului de drept în plan procesual civil.

Din interpretarea coroborată a acestor două articole s-ar putea concluziona că, în ciuda posibilităţii părţilor de a propune probe oricând pe parcursul judecăţii, în măsura în care acest drept nu este exercitat de parte în scopul de a-şi proba pretenţiile şi de a câştiga procesul, ci cu rea-credinţă, în scopul tergiversării soluţionării cauzei, comportamentul părţii respective s-ar afla în afara dreptului, astfel încât nu ar mai fi protejat de legea procesual civilă.

Prin urmare, judecătorii ar putea avea la îndemână un temei juridic în baza căruia să respingă o probă solicitată peste termenul legal. Totuşi, apreciem că această posibilitate este una destul de limitată. Abuzul de drept sancţionează doar reaua-credinţă a părţii, nu şi neglijenţa acesteia. Instituţia decăderii avea tocmai avantajul de a permite sancţionarea simplei neglijenţe a părţii, fără să intereseze atitudinea subiectivă a acesteia. Din această cauză, credem că simpla neglijenţă a părţii nu va putea fi, pentru moment, pedepsită în plan procesual civil.

Mai mult decât atât, buna-credinţă este prezumată până la proba contrară. În schimb, reaua-credinţă a părţii nu poate fi în niciun caz presupusă de judecător. Acest lucru înseamnă că judecătorii ar trebui să dispună de elemente destul de serioase care să le poată forma convingerea că partea a fost, într-adevăr, de rea-credinţă şi că a urmărit tergiversarea soluţionării cauzei. Ne întrebăm cum ar putea oare un judecător să ajungă la concluzia relei-credinţe a părţii când aceasta solicită pur şi simplu efectuarea unei expertize sau o completare a raportului de expertiză direct în apel, fără ca judecătorul să administreze un probatoriu suplimentar în vederea stabilirii atitudinii subiective a părţii.

De asemenea, simplul fapt că o parte este interesată de prelungirea soluţionării cauzei, coroborat cu solicitarea unei probe peste termen pot fi suficiente pentru ca judecătorul să concluzioneze că partea şi-a exercitat drepturile procesuale în mod abuziv? Apreciem că nu. Este foarte posibil ca partea să fi fost pur şi simplu neglijentă atunci când a omis să solicite proba în termenul legal, fiind necesar să existe elemente suplimentare care să-i dovedească reaua-credinţă. De aceea, considerăm că această teorie a abuzului de drept ar putea servi judecătorilor doar în situaţii extrem de limitate în care am avea de-a face cu o rea-credinţă flagrantă a părţii care a solicitat probele peste termenul impus de lege.

În marea majoritatea a cazurilor, credem că judecătorilor le-ar fi dificil să ajungă la o astfel de concluzie. Teoretic, judecătorii au obligaţia de a motiva riguros aplicarea art. 12 C.pr.civ, pe baza probelor existente în dosar. Mai degrabă ne aşteptăm ca, în astfel de situaţii, judecătorii să se orienteze spre a respinge proba ca nefiind utilă şi concludentă. Din punct de vedere teoretic însă, în urma Deciziei ICCJ, în măsura în care o probă este utilă şi concludentă şi nu există indicii clare de rea-credinţă, judecătorii vor avea obligaţia să o încuviinţeze. Nu trebuie uitat că motivarea respingerii unei probe poate fi cenzurată de instanţa superioară în calea de atac. Acest lucru ar putea avea loc inclusiv în etapa recursului, în măsura în care instanţele de recurs ar accepta realizarea unui control de legalitate pe astfel de aspecte.

De aceea, opinăm că Decizia ICCJ va permite în viitor anumite conduite discutabile ale părţilor în desfăşurarea procesului civil, conduite care considerăm că vor putea fi sancţionate de către judecători numai în cazuri limitate, în care are loc o deturnare flagrantă a dispoziţiilor legale de la scopul pentru care au fost instituite. Rămâne însă de văzut dacă instanţele de judecată nu vor identifica eventual alte temeiuri juridice în baza cărora să sancţioneze comportamentele descrise anterior.

Apreciem că principiul aflării adevărului nu justifica lipsirea de efectivitate a instituţiei decăderii, atâta vreme cât judecătorul putea oricând să treacă peste sancţiunea decăderii, în baza art. 22 alin. (2) C.pr.civ. În baza rolului său activ, în vederea aflării adevărului, judecătorul avea oricând posibilitatea să dispună expertize direct în apel, martori în situaţia în care aceştia nu au fost solicitaţi în termen, obiective suplimentare în apel sau în primă instanţă ulterior încuviinţării obiectivelor iniţiale. Judecătorul avea posibilitatea inclusiv să dispună, conform art. 400 C.pr.civ., administrarea unor probe după închiderea dezbaterilor, prin repunerea cauzei pe rol, în măsura în care considera că acestea ar fi cu adevărat necesare în vederea aflării adevărului.

Prin urmare, decăderea nu limita în niciun fel posibilitatea judecătorului de a asigura respectarea principiului aflării adevărului, ci reprezenta doar o unealtă pusă la dispoziţia acestuia, care obliga părţile să propună probele din timp.

Decăderea îi permitea judecătorului să nu încuviinţeze probe utile şi concludente, dacă, din diferite motive, nu le considera necesare, numai în situaţia existenţei unei neglijenţe din partea părţii care le-a propus. Această unealtă ajuta judecătorul să asigure celeritatea procesului civil, fără să-l împiedice să afle pe deplin adevărul.

V. Concluzii:

În concluzie, Decizia ICCJ are meritul de a urmări sporirea aflării adevărului în procesul civil român. Cu toate acestea, prin golirea de conţinut a sancţiunii decăderii, aceasta acordă părţilor o libertate mult prea mare privind propunerea probelor, permiţând anumite conduite discutabile care ar putea afecta celeritatea procesului civil. Modul în care urmează a fi sau nu sancţionate astfel de conduite urmează a fi stabilit numai în practica instanţelor de judecată. Considerăm însă că aceste efecte negative se pot produce cel puţin pe termen scurt în etapa judecăţii în faţa primei instanţe. Pâna la cristalizarea unei jurisprudenţe la nivelul instanţelor de apel, instanţele învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă vor încuviinţa, cel mai probabil, aproape toate probele propuse peste termenul prevăzut de lege.

Principiul aflării adevărului trebuie să rămână obiectivul principal al instanţelor de judecată. Acest obiectiv nu ar trebui însă îndeplinit prin sacrificarea nejustificată a celerităţii procesului civil. De aceea, ar fi binevenit ca ICCJ, fie prin considerentele deciziei, fie printr-o hotărâre ulterioară, să indice posibilităţi concrete prin care instanţele să poată sancţiona eventuale derapaje ale părţilor. În măsura în care instanţele de judecată nu vor putea să anihileze astfel de conduite, acestea vor dăuna atât celerităţii procesului civil cât şi dreptului la apărare. Nu putem exclude ca, într-o astfel de situaţie, Curtea Constituţională să fie, în cele din urmă, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2),art. 479 alin. (2) şi art. 254 C.pr.civ., astfel cum au fost interpretate de către Înalta Curte prin Decizia nr. 9/2020.

---

[1] Sesizarea Curţii de Apel Cluj este disponibilă aici.
[2] Decizia ICCJ nu a fost până în prezent redactată, însă soluţia instanţei supreme este disponibilă aici.

---

Sursa: https://www.juridice.ro/682185/notiunea-de-probe-noi-in-apel-privire-critica-asupra-efectelor-practice-pe-care-le-ar-putea-produce-recenta-decizie-nr-9-2020-a-iccj-in-procesele-civile.html