Contract de leasing financiar -  Clauză abuzivă

O. G. nr. 51/1997, art. 15

Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 16 noiembrie 2010 pronunţată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovsca.

Instanţa naţională, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, are obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit, care prevede în sarcina consumatorului o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13. Această instanţă are sarcina de a stabili toate consecinţele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 1587 din 5 iulie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6006/105/2009 debitoarea SC E C D SRL a formulat contestaţie la tabelul preliminar întocmit de administratorul judiciar, cu privire la creanţele mai multor creditori.

Prin sentinţa nr. 628 din 13 aprilie 2011, Tribunalul Prahova, a admis contestaţia formulată de debitoarea SC E C D SRL, împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit de administratorul judiciar.

Judecătorul sindic a reţinut, între altele, că în ce priveşte suma de 14.833,42 lei reprezentând cheltuielile cu reposedarea bunului, creditoarea, nu a făcut dovada creanţei sale şi a relei credinţe a debitoarei care să justifice efectuarea acelor cheltuieli. Referitor la creanţa în sumă de 345.736,71 lei reprezentând daune-interese constând în valoarea finală şi scadentă rămasă de recuperat şi dobânda aferentă ratelor de leasing viitoare, judecătorul sindic a reţinut că susţinerile debitoarei cu privire la tratamentul împovărător impus de o clauză existentă în contract, sunt întemeiate.

Astfel, instanţa a constata că era obligată să verifice respectarea principiului reglementat de art. 5 C.civ neputându-se deroga de la dispoziţiile de ordine publică.

În speţă, s-a constatat că, deşi a semnat contractul de leasing financiar, debitoarea a avut posibilitatea de a negocia cu finanţatorul - creditor numai în privinţa obiectului leasingului, a duratei contractului, a plăţilor ce urmau a fi efectuate, iar nu şi condiţiile generale de leasing la care debitoarea a aderat fără a le negocia în mod direct cu creditoarea, care au fost numai aduse la cunoştinţa utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de a le negocia.

Totodată,judecătorul sindic a reţinut că potrivit dispoziţiilor OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing - art.15 – în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul est obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului.

Aşadar, nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă sumele mai sus precizate şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea reziduală; plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum şi a valorii reziduale reprezintă în fapt o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obţine pe lângă bunurile contractate şi plata ratelor de leasing şi valoarea reziduală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea SC ML IFN (România) SA Bucureşti.

Curtea a reţinut următoarele:

Susţinerile recurentei pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr. civ., care are în vedere faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.

Hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care aste redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. În cauza de faţă se constată că legea a fost corect aplicată. Cea de a doua teză a textului de lege are în vedere situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, instanţa de fond aplicând în mod corect dispoziţiile legale.

Din verificarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, rezultă, astfel cum reţine şi instanţa de fond, că intimata a semnat un contract tipizat, ce stipulează, printre altele şi plata de daune-interese, concomitent cu restituirea bunului.

Această prevedere, în mod corect, s-a reţinut că are natura juridică a unei clauze penale şi a fost examinată prin prisma art. 1066 Cod civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 1066 Cod civil, clauza penală, fiind un contract, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, în principiu, instanţa de judecată neputând să reducă sau să-i mărească cuantumul şi având posibilitatea de a micşora proporţional cu ce s-a executat, în caz de executare parţială a obligaţiilor de către debitor, conform dispoziţiilor art. 1070 Cod civil.

Nu este de neglijat faptul că instanţa este obligată să verifice respectarea principiului reglementat de art. 5 Cod civil, neputându-se deroga de la dispoziţiile de ordine publică.

Astfel cum a reţinut şi instanţa fondului, debitoarea nu a avut posibilitatea de a negocia cu finanţatorul decât aspecte ce ţin de obiectul leasing-ului, durata contractului dar nu şi condiţiile generale la care aceasta a aderat, fără a le negocia în mod direct.

Faţă de această situaţie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa constantă a reţinut că „din această perspectivă a protecţiei consumatorului împotriva condiţiilor de creditare inechitabile şi pentru a-i permite să cunoască pe deplin condiţiile executării ulterioare a contractului subscris , articolul 4 din Directiva 87/102 impune ca , la încheierea contractului, debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale (Hotărârea Berliner Kingl Brauerei,C-208/98, punctul 21).

În dreptul intern, examinând dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, la care se face referire în cuprinsul cererii de recurs se reţine expres, în final, căutilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului, situaţie în care, rezultă în mod cert, că nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege, de a plăti pe lângă sumele rezultate şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, valoarea reziduală, dar şi predarea bunului.

În acest context, se apreciază că instanţa fondului a interpretat în mod corect dispoziţiile O.G. nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, cuprinsul contractelor de leasing, cu caracter de adeziune, şi dispoziţiile art. 1066 Cod civil şi art. 5 Cod civil.

Prin Ordonanţa din 16 noiembrie 2010 pronunţată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovsca, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că „revine instanţei naţionale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit precum cea din speţă, care prevede în sarcina consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanţă, o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13.În cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instanţe sarcina de a stabili toate consecinţele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator”.

Pentru aceste considerente şi în temeiul disp. art. 304¹ şi 312 C.pr.civ, Curtea a respins recursul ca nefondat, sentinţa fiind temeinică şi legală, în cauză nefiind incidente motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C.pr. civ.