Inspecțiile au avut ca obiect verificarea, copierea și sechestrarea registrelor contabile, a conturilor, a facturilor și a altor documente obligatorii în materie de contabilitate, ca și mai multe tipuri de alte documente pertinente pentru aprecierea stării fiscale, toate preluate de agenții de poliție fiscala (Guarda di Finanza).
Curtea a reținut, în esență, că, deși, există în dreptul italian o bază legală generală pentru măsurile luate în cauză, legea în discuție nu răspunde exigenței de ”calitate a legii”, în raport cu art. 8 din Convenție, oferind autorităților interne, latitudine nelimitată în materia măsurilor adoptate și a manierei în care acestea puteau să le aplice.
Acest cadru legal nu prevedea garanții procedurale suficiente, relative la legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurilor privind controalele suficiente, iar, per ansamblu, nu s-a acordat reclamanților nivelul minimal de protecție la care aveau dreptul garantat de Convenție.
Curtea a decis violarea art. 8 din Convenție și a cerut Italiei să-și adapteze legislația și practica acestor exigențe, conformându-se parametrilor jurisprudenței CEDO în materie.
1. Sinteza faptelor
Treisprezece reclamanți, persoane juridice și o persoană fizică, proprietarul unei societăți, au introdus cererile conexate la Curte, susținând că la diferite date între 2018-2022, agenții Poliției fiscale sau ai Autorității fiscale (Agenzia delle Entrate) au intrat în localurile profesionale ale societăților lor, în sediile acestora și în alte spații utilizate în activitatea lor profesională, pentru a le verifica îndeplinirea obligațiilor fiscale.
Aceștia au pretins și preluat registrele contabile, livrarea conturilor, facturilor, și alte documente care nu intrau în baza de evaluare fiscală, precum cele referitoare la tranzacțiile efectuate, la activele și pasivele societăților, deși acești agenți erau supuși dispozițiilor legale relative la secretul profesional relativ la informațiile primite și garanțiilor și măsurilor de protecție prevăzute de Legea nr. 212/27.07.2020.
Documentele au fost copiate și transpuse în format electronic, unele au fost supuse sechestrului, iar altele plasate sub sigilii, antrepozite și conservate la dispoziția autorităților fiscale și a poliției, în vederea unui examen mai profund.
2. Decizia Curții
2.1. Art. 8 din Convenție – dreptul la viață privată, la familie și la secretul corespondenței.
Curtea notează că vizita-control a inspectorilor fiscali nu echivalează cu o percheziție și sechestru, contribuabilii fiind, astfel, constrânși să participe la stabilirea corectă și completată a situației lor fiscale.
Drept urmare, Curtea consideră că situația în litigiu se analizează ca o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea ”domiciliului” lor și a corespondenței, în sensul art. 8 din Convenție.
Relativ la primul element, acela de a ști dacă această ingerință era justificată, Curtea a decis că, deși se poate admite că a existat în dreptul italian o bază legală generală pentru măsuri de natura celor aplicare în cauză, legea în discuție nu răspundea exigenței de ”calitate a legii”, decurgând din criteriile prevăzute în art. 8 din Convenție.
În același timp, Curtea consideră că, chiar ținând cont de ampla marjă de apreciere a Statelor în materie, de caracterul relativ moderat al ingerinței și de contextul fiscal, cadrul juridic intern conferea autorităților o latitudine nelimitată în adoptarea măsurilor și în maniera în care puteai să fie aplicate.
De exemplu, în cazul localurilor profesionale, nicio justificare specifică, nu era cerută pentru autorizarea măsurilor și aplicarea lor de către agenții Poliției fiscale, nefiind necesară o autorizație scrisă, iar, autoritățile fiscale aveau puterea de a decide asupra necesității inspecțiilor, a numărului acestora, a duratei lor și a domeniului de aplicare, dar și a informațiilor pe care le solicitau, apoi le copiau ori sechestrau, nefiind supuși absolut niciunei reglementări.
În acest context, Curtea reține că dreptul italian nu prevedea garații procedurale suficiente, iar legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurilor nu făceau obiectul unor controale suficiente, recursul, invocat de Guvern, înaintea jurisdicțiilor fiscale, a celor civile și la Apărătorul contribuabililor nefiind o cale de atac efectivă, astfel că excepția preliminară a neepuizării căilor de atac este nefondata.
În ansamblu, cadrul juridic nu a asigurat reclamanților nivelul minimal de protecție la care avea dreptul, conform art. 8 din Convenție.
2.2. Art. 46 din Convenție – forța obligatorie și executarea hotărârilor.
Curtea decide că este esențial ca Italia să adopte măsurile generale adecvate în scopul de a adapta legislația și practica în materia concluziilor din hotărâre:
– în primul rând, cadrul juridic intern trebuie să indice clar, dacă este necesar și prin instrucțiuni administrative practice pertinente, situațiile, în care, autoritățile sunt autorizate să pătrundă în localurile profesionale și în celelalte localuri utilizate în activitatea profesională a societăților și să procedeze la controale și verificări fiscale pe loc, cât și la condițiile în care ele sunt autorizate;
– garanțiile trebuie să fie puse în practică în vederea evitării unor accese nediferențiate sau de a preveni conservarea și utilizarea documentelor și a elementelor nepertinente;
– contribuabilul trebuie să aibă dreptul de a fi informat, în prealabil, asupra domeniului de aplicare al controlului, a motivelor acestui control, a dreptului său de a fi asistat de un profesionist și asupra consecințelor de a nu permite efectuarea controlului;
– cadrul juridic trebuie să prevadă clar un control jurisdicțional efectiv asupra tuturor măsurilor contestate și, în special, un control al respectării de către autorități a criteriilor aplicabile, a domeniului măsurilor și a condițiilor cerute pentru adoptarea lor, spre a-l convinge pe contribuabil că toți cei care procedează la control respectă prevederile art. 13 din Legea nr. 212/27.07.2000 și că trebuie să aibă acces la o formă de control provizoriu, simplificat și constrângător, înainte ca inspecția să fie terminată.
2.3. Art. 41 – Satisfacția echitabilă
Curtea a decis că Italia să achite reclamanților suma de 3.200 euro pentru prejudiciul moral suferit de aceștia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu