𝐃𝐞𝐬𝐩𝐚̆𝐠𝐮𝐛𝐢𝐫𝐢 𝐩𝐨𝐫𝐧𝐢𝐧𝐝 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝟏 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐨𝐧 𝐝𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐚𝐟𝐞𝐜𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐚𝐜𝐜𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐂𝐎𝐕𝐈𝐃-𝟏𝟗

 

Un nou proiect de lege ar putea schimba semnificativ responsabilitatea în domeniul sănătății publice, introducând răspunderea civilă, penală și administrativă pentru efectele adverse ale vaccinării COVID-19, inclusiv cazurile severe și decesele.

Proiectul, care vizează modificarea Legii nr. 56/2020 privind recunoașterea meritelor personalului medical implicat în lupta împotriva COVID-19, a fost recent prezentat la Senatul României.

Despăgubiri de 1 milion de euro pentru persoanele care au fost afectate de vaccinul împotriva COVID-19

Conform propunerii, un articol nou, articolul 41, ar urma să fie adăugat, stabilind responsabilitatea pentru efectele adverse ale vaccinării. Astfel, în cazul în care vaccinarea COVID-19 cauzează efecte adverse moderate sau severe, producătorul vaccinului, personalul medical care a administrat doza, unitatea sanitară care a efectuat vaccinarea, precum și angajații Ministerului Sănătății și oficialii guvernamentali implicați în promovarea vaccinului ar fi răspunzători. Aceștia ar fi obligați să plătească despăgubiri în valoare de cel puțin 1.000.000 de euro pentru victimele afectate.

Dacă vaccinarea ar duce la deces, despăgubirile ar fi de cel puțin 5.000.000 de euro, iar vinovăția ar fi stabilită de instanță la cererea victimelor sau a moștenitorilor. În caz de deces, organele de cercetare penală ar putea demara anchete din oficiu.

Riscurile adoptării acestei legi includ un posibil influx de procese din partea persoanelor afectate de COVID, care ar căuta despăgubiri într-un sistem judiciar deja supraîncărcat. 

De asemenea, există probleme de coerență juridică, cum ar fi lipsa criteriilor clare pentru dovedirea legăturii directe între acțiunile responsabile și efectele negative ale vaccinării. Dificultățile de a aduna dovezi relevante și timpul scurs de la vaccinare până la solicitarea în instanță ar putea complica și mai mult procesul.

„În cazul vaccinării împotriva COVID-19, dacă persoana vaccinată suferă efecte adverse medii și grave, producătorul vaccinului, personalul care a vaccinat-o, unitatea sanitară unde a fost aplicat vaccinul, angajații Ministerului Sănătății, precum și ministrul, prim-ministrul care au solicitat populației să se vaccineze, promovând vaccinurile împotriva COVID-19, răspund civil, penal și administrativ de aceste efecte, urmând să despăgubească victima cu sume pornind de la 1.000.000 de euro.

În cazul vaccinării împotriva COVID-19, dacă persoana vaccinată decedează, producătorul vaccinului, personalul care a vaccinat-o, unitatea sanitară unde a fost aplicat vaccinul, angajații Ministerului Sănătății, precum și miniștrii, prim-miniștrii care au solicitat populației să se vaccineze, promovând vaccinurile împotriva COVID-19, răspund civil, penal și administrativ de aceste efecte, urmând să despăgubească moștenitorii cu sume pornind de la 5.000.000 de euro.

Vinovăția și despăgubirile vor fi stabilite de către instanța de judecată, la solicitarea victimelor și moștenitorilor, precum și a oricăror alte persoane fizice sau juridice interesate. În caz de deces, organele de cercetare penală se pot sesiza și din oficiu”, se arată în proiectul de lege.

(𝐈𝐦)𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̗𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢 𝐭𝐚𝐱𝐚 𝐝𝐞 𝐭𝐢𝐦𝐛𝐫𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐟𝐚𝐳𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐫𝐞

 

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că nu este posibilă obligarea la plata taxei judiciare pentru fazele anterioare în situația în care a fost formulată cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, iar cererea a fost admisă, întrucât încheierea prin care se soluționează cererea de reexaminare este definitivă, astfel încât chestiunea tranșată prin aceasta nu mai poate fi repusă în discuție, în caz contrar fiind afectat principiul securității raporturilor juridice. 

 

(Decizia nr. 429 din 29 februarie 2024, pronunțată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

 

https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D=.Value%3D213723&fbclid=IwY2xjawEOlz5leHRuA2FlbQIxMQABHXto1bJ7_QvDfN-2of5d1wHbLLYJJ9iv5XGx2-RsHcrS0PwkHQjoXMxWsA_aem_iogV0DP5OLDBqN9gDL63FA#highlight=## 

𝐈̂𝐧𝐜𝐮𝐯𝐢𝐢𝐧𝐭̗𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐢𝐩𝐨𝐭𝐞𝐜𝐢𝐢 𝐦𝐨𝐛𝐢𝐥𝐢𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐮𝐧 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭𝐨𝐫 𝐝𝐢𝐧 𝐎𝐥𝐚𝐧𝐝𝐚

 

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în cazul unui litigiu cu element de extraneitate – încuviinţarea executării ipotecii mobiliare, solicitate de un creditor cu domiciliul în Olanda împotriva unor pârâți cu domiciliul în România – se vor aplica regulile de la Cartea a VII-a din Codul de procedură civilă – Procesul civil internaţional.

 

În acest caz, instanța trebuie să verifice:

- competența internațională conform art. 1071 alin. 1 C. proc. civ.: Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nicio altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1070.

- competența teritorială conform art. 1072 alin. 1 C. proc. civ.: Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. Legea specială, în acest caz, este Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care la art. 1811 instituie competenţa teritorială exclusivă în favoarea judecătoriei de la sediul creditorului. Aceste dispoziţii care au un caracter special faţă de normele generale prevăzute în Codul de procedură civilă la Titlul III, Capitolul II, care reglementează competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti.

 

𝐈̂𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̗𝐚̆, 𝐧𝐞𝐩𝐮𝐭𝐚̂𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̧𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭̧𝐢𝐨𝐧𝐞𝐳𝐞 𝐜𝐚𝐮𝐳𝐚, 𝐟𝐚𝐭̧𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐞𝐝𝐢𝐮𝐥 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐬𝐢𝐭𝐮𝐚𝐭 𝐢̂𝐧 𝐎𝐥𝐚𝐧𝐝𝐚, 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̧𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐞𝐦𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧 𝐚𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭̧𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐢𝐧. (𝟐) 𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐫𝐭. 𝟏𝟎𝟕𝟐 𝐂. 𝐩𝐫𝐨𝐜. 𝐜𝐢𝐯. – 𝐉𝐮𝐝𝐞𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐒𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝟏 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞𝐬̧𝐭𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐭𝐞𝐫𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚𝐥. (Decizia nr. 971 din 25 aprilie 2024, pronunțată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

 

https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D=.Value%3D213722&fbclid=IwY2xjawEOltdleHRuA2FlbQIxMQABHT1ZXRFOQD5GpdjGT9jIY2XdDGCuByR1_AquwAZcUB4QTV4HqXIrzWRY2A_aem_ESLEvzjCn-eu1GCuZrD7-Q#highlight=## 

𝐔𝐭𝐢𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐞𝐧𝐞𝐫𝐠𝐢𝐞 𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚𝐟𝐞𝐭̗𝐞𝐢 𝐚𝐟𝐞𝐜𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐭𝐞𝐫𝐞𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐫𝐞𝐜𝐥𝐚𝐦𝐚𝐧𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐧𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐢𝐞 𝐨 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐚̆ 𝐢𝐥𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚̆, 𝐜𝐢 𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭̗𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐋𝐞𝐠𝐢𝐢 𝐧𝐫. 𝟏𝟐𝟑/𝟐𝟎𝟏𝟐, 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐯𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐚 𝐨 𝐬𝐞𝐫𝐯𝐢𝐭𝐮𝐭𝐞 𝐥𝐞𝐠𝐚𝐥𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐜𝐞𝐫𝐞

 

Potrivit unei hotărâri judecătorești prinunțată în primă instanță de Judecătoria Constanța, s-a decis că utilizarea de către producătorul de energie a suprafeței afectate din terenului reclamantului, nu constituie o faptă ilicită, ci are ca justificare dispozițiile Legii nr. 123/2012, prin care se instituie în favoarea sa o servitute legală de trecere

 

𝐈̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐬𝐞𝐧𝐬, 𝐚𝐫𝐭. 𝟏𝟏𝟐 𝐝𝐢𝐧 𝐋𝐞𝐠𝐞𝐚 𝐧𝐫. 𝟏𝟐𝟑/𝟐𝟎𝟏𝟐, 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐞𝐝𝐞 𝐜𝐚̆:

”𝐷𝑟𝑒𝑝𝑡𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑠𝑒𝑟𝑣𝑖𝑡𝑢𝑡𝑒 𝑙𝑒𝑔𝑎𝑙𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑒𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑏𝑡𝑒𝑟𝑎𝑛𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎𝑓𝑎𝑡̗𝑎̆ 𝑠𝑎𝑢 𝑎𝑒𝑟𝑖𝑎𝑛𝑎̆. 𝑆𝑒𝑟𝑣𝑖𝑡𝑢𝑡𝑒𝑎 𝑙𝑒𝑔𝑎𝑙𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑒𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑏𝑡𝑒𝑟𝑎𝑛𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎𝑓𝑎𝑡̗𝑎̆ 𝑠𝑎𝑢 𝑎𝑒𝑟𝑖𝑎𝑛𝑎̆ 𝑐𝑢𝑝𝑟𝑖𝑛𝑑𝑒 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡𝑢𝑙 𝑙𝑎 𝑖𝑛𝑠𝑡𝑎𝑙𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑒 𝑟𝑒𝑡̗𝑒𝑙𝑒, 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑢𝑐𝑡𝑒, 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑖, 𝑠𝑡𝑎̂𝑙𝑝𝑖 𝑠̗𝑖 𝑑𝑒 𝑎𝑙𝑡𝑒 𝑒𝑐ℎ𝑖𝑝𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒 𝑎𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒 𝑐𝑎𝑝𝑎𝑐𝑖𝑡𝑎̆𝑡̗𝑖𝑖, 𝑝𝑟𝑒𝑐𝑢𝑚 𝑠̗𝑖 𝑎𝑐𝑐𝑒𝑠𝑢𝑙 𝑙𝑎 𝑙𝑜𝑐𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑎𝑚𝑝𝑙𝑎𝑠𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑜𝑟𝑎 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑣𝑒𝑛𝑡̗𝑖𝑖, 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒𝑡̗𝑖𝑛𝑒𝑟𝑒, 𝑟𝑒𝑝𝑎𝑟𝑎𝑡̗𝑖𝑖, 𝑟𝑒𝑣𝑖𝑧𝑖𝑖, 𝑚𝑜𝑑𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎̆𝑟𝑖 𝑠̗𝑖 𝑒𝑥𝑝𝑙𝑜𝑎𝑡𝑎𝑟𝑒, 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑜𝑟𝑚 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑒𝑑𝑒𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑙𝑒𝑔𝑎𝑙𝑒 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑔𝑜𝑎𝑟𝑒.”

 

Potrivit unui site de specialitate, firma internațională de avocatură CMS a obținut o victorie importantă pentru producătorii de energie electrică și gaze naturale într-un caz de referință cu privire la o cale de acces construită fără acordul proprietarului terenului afectat. Hotărârea stabilește că societățile producătoare de energie electrică și gaze naturale nu sunt obligate să plătească despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale. 

 

Litigiul a privit atragerea răspunderii civile delictuale a producătorului de energie electrică pentru construirea (din eroare) a unui sector dintr-o cale de acces pe un teren proprietate privată, fără consimțământul proprietarului afectat.

 

În vreme ce proprietarul pe al cărui teren a fost construită calea de acces a susținut că societatea producătoare de energie electrică a săvârșit o faptă ilicită care l-a lipsit de folosința suprafeței de teren afectate, avocații CMS au susținut că deținerea unei licențe de producere a energiei electrice atrage aplicabilitatea Legii nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, care instituie un set de drepturi și obligații și pentru titularul licenței de producere a energiei electrice, și pentru proprietarul terenului afectat. Titularul de licență are un drept de servitute de trecere cu caracter legal pentru mentenanță și acces la capacitățile energetice, care reprezintă o îngrădire legală a dreptului de proprietate în interesul general al comunității de a obține energie electrică.

 

Interpretarea CMS a fost confirmată în primă instanță de Judecătoria Constanța, care a decis că utilizarea de către producătorul de energie a suprafeței afectate din terenului reclamantului, nu constituie o faptă ilicită, ci are ca justificare dispozițiile Legii nr. 123/2012, prin care se instituie în favoarea sa o servitute legală de trecere. Hotărârea judecătorească arată că proprietarul unui teren afectat de o cale de acces, construit fără consimțământul său, nu are dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință pe temeiul dreptului comun, atunci când calea de acces asigură accesul la o capacitate energetică.

 

Soluția Judecătoriei Constanța prezintă importanță și în sectorul gazelor naturale, având în vedere servitutea legală de trecere de care beneficiază și societățile producătoare de gaze naturale.

 

 

Despre CSM:

https://cms.law/en/rou/ 

𝐏𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐥𝐚 𝐯𝐢𝐚𝐭̗𝐚̆ 𝐚𝐥 𝐩𝐚𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐭𝐫𝐚𝐭𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐨𝐟𝐟 𝐥𝐚𝐛𝐞𝐥

 

Compensarea medicamentelor prescrise de medicul specialist pentru o afecțiune care nu este cuprinsă în prospecte, respectiv prescrierea în regim off label, este de natură să protejeze dreptul la viață al pacientului. 

 

În acest sens, ÎCCJ a statuat faptul că se poate dispune acordarea compensată a tratamentului prescris în regim off label, fără ca prin aceasta să se considere că instanța se substituie specialiștilor și își asumă competențe medicale. Relevantă este împrejurarea că medicamentul a fost recomandat pacientului de către un medic specialist, care are dreptul de a practica în România și că prescripția de medicamente off label nu este interzisă de normele legale. 

 

Pe cale de consecință, se confirmă faptul că vidul legislativ nu trebuie să suprime drepturile fundamentale ale pacienților. (Decizia nr. 3821/2022 din 28 iunie 2022, pronunțată de Secţia de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

 

https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D=.Value%3D213573&fbclid=IwY2xjawDzD3FleHRuA2FlbQIxMQABHfd6TJ5Kvh7anbG67eh3KenPm34WsU6szmnki2GGC4JMpvy9evWQE3oixg_aem_qRzR_zUvjzSXroBd8XLnZA#highlight=## 

 

 

𝐀𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚̆𝐭̧𝐢𝐢 𝐍𝐚𝐭̧𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐏𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̧𝐢𝐚 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐮𝐦𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 (𝐀𝐍𝐏𝐂) 𝐚 𝐞𝐦𝐢𝐬 𝐮𝐧 𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐮 𝐝𝐢𝐳𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̗𝐢

 

Principalele prevederi ale 𝐎𝐫𝐝𝐢𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝟓𝟕𝟗 𝐝𝐢𝐧 𝟒 𝐢𝐮𝐧𝐢𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟒 se referă la: 

 

- obligațiile operatorilor economici care desfășoară activități de transport public de persoane, inclusiv aerian

- precum și cei care desfășoară activități în imobile sau spații în care nu pot fi instalate sau nu au fost încă prevăzute rampe sau alte variante de acces al persoanelor cu dizabilități, au obligaţia de a oferi o informare clară și corectă consumatorilor care intră în aceasta categorie, cu privire la modalitatea de acces a acestora în mijloacele de transport public de persoane, în imobile sau spațiile aferente.

Afișarea acestor informații este impusă, prin prezentul Ordin, și celor care activează în transportul public rutier, feroviar și naval.

 

”𝑬𝒙𝒊𝒔𝒕𝒂̆ 𝒐 𝒑𝒆𝒓𝒄𝒆𝒑𝒕̗𝒊𝒆 𝒈𝒓𝒆𝒔̗𝒊𝒕𝒂̆ 𝒄𝒐𝒏𝒇𝒐𝒓𝒎 𝒄𝒂̆𝒓𝒆𝒊𝒂 𝑨𝑵𝑷𝑪 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒆𝒔𝒊𝒛𝒂𝒕 𝒅𝒐𝒂𝒓 𝒊̂𝒏 𝒄𝒂𝒛𝒖𝒍 𝒑𝒓𝒐𝒅𝒖𝒔𝒆𝒍𝒐𝒓 𝒂𝒍𝒊𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂𝒓𝒆 𝒆𝒙𝒑𝒊𝒓𝒂𝒕𝒆 𝒔𝒂𝒖 𝒂 𝒑𝒓𝒐𝒅𝒖𝒔𝒆𝒍𝒐𝒓 𝒅𝒆 𝒖𝒛 𝒄𝒂𝒔𝒏𝒊𝒄 𝒅𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕𝒆.” – Sebastian Hotca, președinte ANPC.

 

https://anpc.ro/anpc-vine-in-sprijinul-persoanelor-cu-dizabilitati/?fbclid=IwY2xjawDzDxJleHRuA2FlbQIxMQABHW8sUAkqrZTpbtrTbHL2H14s1oEssnKI7pT2q9MDr3g-jFJKrgQMkD8AqQ_aem_A3fEQJFSiJOPW3DhirDr6Q 

Înalta Curte a decis că asociațiile și fundațiile cu statut de organizație de interes public pot organiza arbitraj instituțional „numai dacă sunt autorizate de legiuitor”

Sursa: https://www.juridice.ro/essentials/8103/inalta-curte-a-decis-ca-asociatiile-si-fundatiile-cu-statut-de-organizatie-de-interes-public-pot-organiza-arbitraj-institutional-numai-daca-sunt-autorizate-de-legiuitor

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât astăzi, 17 iunie 2024, ca urmare a unui recurs în interesul legii, că asociațiile și fundațiile înființate în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 din 30 ianuarie 2000 pot avea ca scop organizarea arbitrajului instituționalizat numai atunci când autorizația vine din partea legiuitorului, nevoia autorizării de către legiuitor fiind o altă cerință distinctă față de dobândirea statutului de organizație de interes public.

La solicitarea Ministrului Justiției, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a înaintat recursul în interesul legii în 16 aprilie 2024, având în vedere practica neunitară a instanțelor din România cu privire la posibilitatea asociațiilor sau fundațiilor înființate în baza OG nr. 26/2000 de a organiza activități de arbitraj instituționalizat.

Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat faptul că practica judiciară în acest context poate fi împărțită în trei categorii: (i) orice asociație sau fundație astfel înființată poate organiza arbitraj instituționalizat; (ii) doar asociațiile și fundațiile ce au dobândit statut de utilitate publica au acest drept; (iii) asociațiile și fundațiile astfel înființate nu au acest drept. Prin recursul în interesul legii, Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat Înaltei Curți să determine că cea de-a treia interpretare este cea corectă.

Aparent, Înalta Curte a acceptat propunerea de interpretare a Procurorului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care a calificat-o și a reformulat-o cum a socotit de cuviință, precizând că arbitrajul instituționalizat poate fi organizat numai de acele asociații sau fundații de interes public autorizate de către legiuitor să desfășoare activități de arbitraj instituționalizat.

Dispozițiile relevante analizate de Înalta Curte

Recursul în interesul legii a vizat astfel chiar interpretarea noțiunii de arbitraj instituționalizat, în condițiile în care dispozițiile art. 616 alin. 1 C.proc.civ., cartea a IV-a, au denumirea marginală „Noțiune”, oferind chiar definiția legală a conceptului de arbitraj instituționalizat:

„Arbitrajul instituționalizat este acea formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale. Activitatea arbitrajului instituționalizat nu are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit.”

Textul conține condițiile cumulative clasice necesar a fi întrunite pentru organizarea activităților de arbitraj instituționalizat, cea de interes pentru analiza Înaltei Curți în recurs fiind un singura – sintagma „organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii”.

Cartea a IV-a conține dispoziții aplicabile arbitrajului domestic, însă potrivit art. 1123 C.proc.civ.: „Orice aspecte privind constituirea tribunalului arbitral, procedura, hotărârea arbitrală, completarea, comunicarea și efectele acesteia, nereglementate de părți prin convenția arbitrală și neîncredințate de acestea rezolvării de către tribunalul arbitral, vor fi soluționate prin aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor cărții a IV-a.” De altfel, legea română nu conține alte reglementări exprese și derogatorii privind arbitrajul instituționalizat specifice doar în cazul arbitrajului internațional. Astfel, interpretarea Înaltei Curți vizează orice „organizație neguvernamentala de interes public de sine stătătoare” care organizează deopotrivă arbitraj domestic sau internațional cu locul arbitrajului in Romania.[1]

Potrivit OG 26/2000 art. 38 alin. 1, asociațiile sau fundațiile astfel înființate pot dobândi statutul de utilitate publică printr-o hotărâre a Guvernului, în urma întrunirii unor condiții cumulative, printre care, și cu precădere pentru problema de drept vizată de recurs, se numără prezentarea unui raport de activitate anterioară semnificativă, și a unei dovezi de rezultate semnificative ori scrisori de recomandare din partea unor autorități competente.

Scurte precizări privind conținutul si motivarea actului de sesizare al Procurorului General

La acest moment, Înalta Curte doar a pronunțat soluția de recurs în interesul legii, ea urmând să fie motivată în perioada următoare.[2] Având în vedere practica bogată a Înaltei Curți în materie de recurs în interesul legii și hotărâri prealabile de a accepta una din interpretările propuse, oferind propriile argumente în sensul corectitudinii acesteia, credem că este util să extragem câteva din raționamentele Procurorului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept dedusă judecății. Astfel, credem că sunt importante și previzibil au avut un impact asupra deciziei Înaltei Curți.

Următoarele raționamente din sesizare sunt de reținut:

(i) Cerința ca organizațiile neguvernamentale ce pot avea ca scop organizarea de activități de arbitraj instituționalizat să fie de interes public „în condițiile legii” cuprinsă in art. 616 alin. 1 C.proc.civ. presupune ca utilitatea de interes public să fi fost stabilită prin lege, înainte ca organizația să înceapă activitatea de arbitraj. În aprecierea Procurorului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozițiile cuprinse în OG 26/2000 art. 38 alin. 1 permit asociațiilor și fundațiilor să dobândească statut de interes public prin propria voință a asociaților sau fondatorilor, și numai după ce acestea au desfășurat activitatea cu „rezultate semnificative” ce pot fi dovedite, lucru care este incompatibil cu noțiunea de arbitraj instituționalizat din lege (p. 50).

(ii) Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că această interpretare limitativă a cerințelor din art. 616 alin. 1 este necesară pentru a conserva arbitrajul ca formă de soluționare alternativă a disputelor. De altfel, hotărârile arbitrale beneficiind de autoritate de lucru judecat și putere executorie conform legii (art. 606, 614-615 C.proc.civ.), această restrângere previne posibile prejudicii aduse părților ce încheie convenții arbitrale aparent sub egida unei instituții, dar care se află în fapt în fața unui arbitraj ad-hoc A recunoaște posibilitatea oricărei asociații sau fundații – cu sau fără statut de utilitate publică – de a organiza arbitraj instituționalizat ar putea conduce la rezultate absurde si prejudicioase, și anume ca părțile din arbitraj să se afle nu în fata unor arbitri cu pregătire, ci în fața asociaților sau fondatorilor ce, prin simplul act de a se înscrie pe lista de arbitri, dobândesc calitatea de arbitrii (p. 53).

(iii) Acest lucru nu poate fi permis, a mai constatat Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere atât dispozițiile legii, cât și jurisprudența Curții Constituționale conform căreia este necesară respectarea principiului legalității în arbitraj, datorită caracterului său de formă de justiție privată. În acest sens, sintagma „în condițiile legii” trebuie înțeleasă ca o limitare a dreptului de a organiza arbitraj instituționalizat rezervată exclusiv acelor organizații cărora acest scop le este permis prin lege, și nu doar prin act administrativ, cum permite OG nr. 26/2000 (p. 48).

(iv) De altfel, intenția legiuitorului la momentul amendamentelor aduse Codului de Procedură Civilă nu a fost aceea de a extinde realitatea juridică deja existentă, ci de a o cuprinde în lege. Anume, toate instituțiile de arbitraj în 2009 – în special Camera de Comerț și Industrie a României prin Legea camerelor de comerț 335/2007 art. 1 alin. (1), pe lângă care funcționează Curtea de Arbitraj Comercial Internațional – au fost stabilite ca fiind de interes public de către legiuitor (p. 46).

Concluzii preliminare

Câteva concluzii preliminare pot fi totuși trase din decizia pronunțată astăzi. Desigur, motivarea Înaltei Curți este esențială și o analiză riguroasă va fi posibilă la momentul la care decizia pronunțată astăzi va fi fost redactată și publicată în Monitorul Oficial.

În primul rând, decizia produce efecte pentru viitor, începând de la data publicării in Monitorul Oficial, potrivit art. 517 alin. 4 C.proc.civ. Prin urmare, posibilitatea asociațiilor sau fundațiilor de interes public de a înființa o curte de arbitraj instituționalizat fără o autorizație expresă din partea legiuitorului nu va mai exista după intrarea în vigoare a deciziei, chiar dacă asociația sau fundația dobândește statutul de utilitate publică în baza OG nr. 26/2000.

Totodată, faptul că decizia de recurs în interesul legii nu produce efecte retroactive generează două consecințe semnificative referitoare la curțile de arbitraj deja înființate în România de către asociații sau fundații care au dobândit statut de utilitate publică, dar nu sunt autorizate de către legiuitor să desfășoare activități de arbitraj instituțional. Pe de o parte, decizia nu are ca efect nulitatea (sau altă sancțiune similară) cu privire la însăși înființarea curții atunci când aceasta a fost înființată anterior deciziei de recurs în interesul legii. Pe de altă parte, în cazul acelor curți de arbitraj înființate anterior în această manieră prohibită de către recursul în interesul legii, publicarea deciziei va avea ca efect împrejurarea ca, pentru viitor (iar nu și pentru trecut), curtea de arbitraj existentă nu îndeplinește condițiile legii române pentru a fi constituită și a funcționa legal. Astfel, activitatea acestor curți de arbitraj, mai exact hotărârile arbitrale pronunțate de acestea vor fi supuse consecințelor procedurale prevăzute de legea română, incidente în ipoteza în care o curte de arbitraj nu îndeplinește cerințele legale de înființare și funcționare conform legii române.

În același timp, decizia Înaltei Curți nu afectează în niciun fel posibilitatea ca acele curți arbitrale „care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională” să își continue activitatea. Decizia Înaltei Curți vizează exclusiv acele organizații neguvernamentale de interes public de sine stătătoare înființate în condițiile legii române. Explicația în acest sens este simplă și neîndoielnică: atunci când stabilește regimul juridic de constituire și funcționare a unei instituții permanente de arbitraj, legea română stabilește două posibilități alternative, și anume fie pe lângă o „organizație sau instituție internă sau internațională”, fie ca „organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare”. Cum recursul în interesul legii se referă doar la cea de-a doua alternativă, în mod evident efectele sale nu o vizează pe prima.

De asemenea, această interpretare prin recurs în interesul legii a dispozițiilor, prin ipoteza și potrivit principiului teritorialității, nu s-a aplicat, nu se aplică, și nu se va aplica instituțiilor de arbitraj dinafara României care teoretic au posibilitatea de a organiza arbitraj cu locul în România. În așteptarea motivării, o concluzie îmbucurătoare este faptul că activitatea și hotărârile niciuneia din marile instituții care organizează arbitraj cu locul in România (spre exemplu ICC, VIAC, LCIA, SCC) nu sunt în niciun fel afectate de acest recurs în interesul legii, a cărui sfera de aplicabilitate și efecte vizează exclusiv curțile de arbitraj constituite în România de către asociații sau fundații, așa cum am arătat mai sus.

---

[1] Conform definiției legale, arbitrajul internațional este acel arbitraj ce conține un „raport de drept privat cu element de extraneitate” și se desfășoară pe teritoriul României, potrivit art. 1111 C.proc.civ.
[2] Potrivit art. 517 alin. 3 C.proc.civ., motivarea va fi disponibilă în Monitorul Oficial în maxim 45 de zile, Înalta Curte având la dispoziție pentru motivare cel mult 30 de zile de la pronunțare, și 15 zile de la motivare pentru publicare în Monitor.

---