Psihologia științifică ne poate ajuta cum să abordăm eficient problema practică a epidemiei de coronavirus (COVID-19)

Omenirea se confruntă astăzi cu o problemă practică majoră, și anume epidemia de coronavirus (COVID-19). Prin modul în care ne raportăm la această problemă practică, putem genera răspunsuri psihologice adaptative/funcționale sau dezadaptative/disfuncționale. Răspunsurile psihologice adaptative ne ajută să confruntăm mai bine problema practică și efectele inerente acesteia. Răspunsurile psihologice dezadaptative complică problema practică și efectele inerente acesteia, generând chiar probleme psihologice adiționale. Așadar, psihologia științifică ne poate ajuta în trei feluri în această situație:

• (1) Cum să abordăm mai eficient problema practică a epidemiei;


• (2) Cum să ne raportăm psihologic la problema practică a epidemiei pentru a nu dezvolta răspunsuri dezadaptative (probleme psihologice), ci adaptative;


• (3) Cum să facem față problemelor psihologice dacă au apărut.

Implementarea adecvată a acestor aspecte poate duce la efecte colective benefice!

(I) Cum să abordăm eficient problema practică a epidemiei

• În primul rând, trebuie să fim corect informați! De aceea, informațiile trebuie luate doar din surse credibile (autorități ale statului dublate de specialiști și jurnaliști/media credibilă). Spre exemplu, vezi aici: http://www.ms.ro/coronavirus-covid-19/ De asemenea, este bine să coroborăm informațiile naționale cu cele internaționale (spre exemplu, vezi aici: https://www.who.int/emergencies/diseases/novel-coronavirus-2019). În această perioadă trebuie să evităm să citim despre epidemie din surse necredibile și/sau să ascultăm astfel de surse. Mintea umană este predispusă la contaminare psihologică și astfel la Fake News! Așadar, să refuzăm contaminarea psihologică, informându-ne despre epidemie doar din sursele credibile și refuzând să ne expundem mintea la surse necredibile și/sau la pseudoștiință (vezi aici despre Contaminarea psihologică și cum să ne ferim de ea).


• Apoi, trebuie să urmăm exact cerințele autorităților naționale (dublate de specialiști), pe care este bine să le coroborăm cu sursele credibile media și surse credibile internaționale (dacă apar discrepanțe, să solicităm autorităților explicații pentru acestea), iar apoi să le implementăm adecvat în viața noastră. Aceste autorități ne vor spune mai ales ce să facem și ce să nu facem. Iar acestea sunt lucruri fundamentale! Dar aceste lucruri, pentru a fi implementate eficient în comportamentele noastre, trebuie asimilate eficient de mintea umană, iar aici, psihologia, prin intervențiile cognitiv-comportamentale, are rolul principal. De aceea, cred că astfel de autorități trebuie să includă și specialiști psihologi și/sau să colaboreze strâns cu organizațiile majore ale psihologilor (ex. Asociația Psihologilor din România/Colegiul Psihologilor din România).
  
  
  • Cum ne raportăm psihologic la sfaturile autorităților/specialiștilor legate de Ce să facem?
    
    
    • Sfaturile bune trebuie formulate implementational de fiecare din noi, în funcție de situațiile în care suntem, adică după formula Dacă (timp/context), Atunci (fac asta).
      
      
      • Sfat bun: Să mă spăl des pe mâini.
      
      
      • Sfat bun implementațional: Dacă este oră fixă, Atunci mă spăl pe mâini. Dacă urmează să mănânc, Atunci mă spăl pe mâini, Dacă am atins obiecte atinse de alții, Atunci mă spăl pe mâini, etc.
      
      
      
      
  
  
  • Cum ne raportăm psihologic la sfaturile autorităților/specialiștilor legate de Ce să nu facem?
    
    
    • Conform „metaforei mortului” din psihologie, unui mort poți să-i spui să nu facă lucruri și te va asculta. Unei ființe vii trebuie însă să-i spui și alternativele implementaționale (în formula Dacă/Atunci).
      
      
      • Sfat bun: Nu particip la adunări cu peste 100 de oameni.
      
      
      • Sfat bun implementațional: Nu particip la adunări cu peste 100 de oameni, așadar, Dacă sunt invitat la adunări cu peste 100 de oameni, Atunci refuz. Dar dacă sunt invitat la adunări cu un număr mic de participanți Atunci pot considera a potențială participare, luându-mi însă măsurile adecvate de igienă.
      
      
    
    


• Despre izolare. Sugestiile de izolare date în mod corect de autorități trebuie utilizate creativ și în aceeași logică implementațională. Spre exemplu, izolarea poate să fie un moment în care ne ocupăm de lucruri importante pentru noi, de care până acum nu am avut timp (ex. să vedem un film/să citim o carte), sau în care încercăm lucruri noi (ex. să învățăm o limbă străină/să ne pregătim pentru cursuri clasice oferite în regim online). De asemenea, izolarea fizică nu poate împiedica conectarea psihologică cu ajutorul tehnologie; deci, este momentul să menținem/reîntărim relațiile familiale și sociale (pe care poate le-am ignorat în vârtejul activităților cotidiene înainte de epidemie), relații care apoi contribuie la bunăstarea noastră psihologică. În fine, izolarea nu trebuie văzută excesiv, interacțiunile sociale și viața trebuind să continue cât mai normal posibil în condițiile date, cu o grijă serioasă la indicațiile legate de protejarea față de contaminare (ex. atingeri, distanță, număr de persoane participante, igienă, etc.). În profilul nostru psihologic ca națiune avem tendința să interpretăm incertitudinile ca pericole, nu ca oportunități; de aceea, în acest context aș sugera să fim atenți la pericole, dar să nu ratăm oportunitățile de normalitate și chiar de dezvoltare/progres (exersându-ne responsabil creativitatea).

(II) Cum ne raportăm psihologic la problema practică

• Raportare cognitivă irațională
  
  
  • Nu trebuia să (mi) se întâmple/Nu pot accepta că (mi) se întâmplă. (gândire rigidă/absolutistă/inflexibilă)
  
  
  • Este o catastrofă/cel mai rău lucru care se putea întâmpla. (catastrofare)
  
  
  • Nu pot tolera/suporta această situație. (intoleranță la frustrare)
  
  
  • Viața (epidemia) este nedreaptă. (evaluare globală a vieții/situației) / Oamenii sunt periculoși. (evaluarea globală a celorlalți) / Eu sunt slab/vulnerabil. (autoevaluarea globală)
  
  
  
  


• Raportare cognitivă rațională
  
  
  • Mi-aș fi dorit să nu se întâmple, dar accept faptul că există și fac tot ce este omenește posibil pentru a-i reduce impactul. (gândire flexibilă)
  
  
  • Este foarte rău că se întâmplă asta, dar nu-i o catastrofă. (îngrijorare adaptativă non-catastrofică, prin nuanțarea negativului și recunoașterea pozitivului). Spre exemplu (aceste informații trebuie însă verificate constant, prin raportare la noile date oferite de autorități/specialiști):
    
    
    • Deși virusul este foarte contagios, rata de mortalitate nu este una excesivă (chiar în comparație cu alte virusuri din aceeași familie), mai ales în segmentele mai tinere ale populației.
    
    
    • Larga majoritate a celor infectați au simptome moderate și se vindecă.
    
    
    
    
  
  
  • Pot tolera situația deși este greu/neplăcut. (toleranță la frustrare)
  
  
  • Viața este cum este și o pot influența doar în anumite privințe. (acceptarea activă a situației) / Niciun om nu este total bun sau rău în sine, ci are comportamente mai bune sau mai rele la care ne putem raporta adecvat și diferențiat. (acceptarea necondiționată activă a celorlalți) / Sunt un om cu bune și rele, încercând să maximimez punctele bune. (autoacceptarea necondiționată activă)
  
  
  • Despre îngrijorarea sănătoasă. În legătură cu îngrijorarea, care apare în mod natural în astfel de situații, aceasta poate să fie programată pe parcursul zilei. Spre exemplu, una din tehnicile cognitiv-comportamentale este ca dacă ne vin în minte teme de îngrijorare (ex. contaminare, boală, moarte, etc.), să le notăm, dar să le analizăm rațional doar într-un interval prestabilit de noi (ex. 18-18.30), fără a le lăsa să ne macine ziua oricând.
  
  
  
  

(III). Cum ne raportăm la problema psihologică

• Problema psihologică derivă din stilul de gândire/cognitiv irational. În acest fel se nasc uneori chiar probleme psihologice clinice de tipul anxietății/panicii, depresiei, furiei/agresivității și/sau vinovăției. Aceste probleme clinice afectează calitatea vieții/bunăstarea psihologică (nu doar a noastră, ci și a persoanele apropiate și copiilor care sunt în jurul nostru) și pot amplifica chiar efectul problemei practice (ex. generează stres, care reduce apoi capacitatea de apărare imunologică a organismului, susțin decizii proaste în/față de problema practică, etc.); în plus, nu permit apariția cu ușurință a unor emoții pozitive amorsate de eventuale evenimente pozitive de viață. În fine, dacă apar pe scară largă, pot genera, prin agregare, efecte colective de panică/agresivitate/depresie.
  
  
  • Dacă vă aflați în această situație, atunci încercați să schimbați stilul irațional de gândire în cel rațional.
    
    
    • Spre exemplu, repetați, atunci când apar intens problemele psihologice, cognițiile raționale, inițial cu voce tare (aproximativ 30 de secunde), apoi în gând (aproximativ 30 de secunde). Dacă nu au efect după minim 1-2 zile de practică, atunci adresati-vă rapid unui specialist în psihologie clinică/psihoterapie. Pentru simplitate, folosiți pastilele psihologice din link (după David, 2012), pe care le puteți adapta condițiilor specifice în care sunteți (Pastile Psihologice).
    
    
    
    
  
  
• Răspunsurile psihologice sunt normale/sănătoase, dacă derivă dintr-un stil de gândire/cognitiv rațional. În acest fel se nasc răspunsuri adaptative/funcționale în situația practică problematică, și anume îngrijorare (dar nu anxietate/panică), tristețe (dar nu depresie), nemulțumire (dar nu furie/agresivitate) și părere de rău (dar nu vinovăție). Aceste răspunsuri vă mobilizează pentru a face mai bine față situației practice, iar dacă apar pe scară largă, pot genera, prin agregare, efecte colective adaptative/funcționale/sănătoase; în plus, permit mai ușor apariția unor emoții pozitive amorsate de eventuale evenimente pozitive de viață. Dar, dacă devin prea frecvente și/sau de lungă durată, le puteți ține sub control astfel (dacă nu funcționează, apelați la un specialist în psihologie clinică/consiliere psihologică/psihoterapie):
  
  
  • (1) Relaxare/Meditație (dimineața/seara sau când starea psihologică o cere)
    
    
    • Relaxare: Controlați-vă pentru a respira uşor şi lent pe nas (3-4 secunde inspiraţia, 4 secunde expiraţia). Respiraţia toracică tinde să genereze hiperventilație, ceea ce duce apoi la o concentraţie mai mare a oxigenului în sânge şi la simptome similare celor din debutul atacurilor de panică. Respirând calm, după modelul de mai sus, minimum 3-5 minute, se generează răspunsul de relaxare.
    
    
    • Meditaţia de tip transcendental a fost preluată în SUA şi adaptată pentru a putea fi utilizată fără încărcătura ei mistică şi într-o manieră în care efectele ei să fie clar măsurabile. Meditaţia transcedentală este o tehnică utilă pentru a genera răspunsul de relaxare, răspuns opus stresului. Etapele meditaţiei de tip transcendental sunt (vezi Benson, 1996, apud David, 2012):
      
      
      • Pasul 1: Alege un cuvânt sau o propoziţie care are semnificaţie importantă pentru tine (în acest caz ar fi de preferat una optimistă).
      
      
      • Pasul 2: Stai liniştit, într-o poziţie confortabilă.
      
      
      • Pasul 3: Închide ochii.
      
      
      • Pasul 4: Lasă corpul şi musculatura să se relaxeze.
      
      
      • Pasul 5: Respiră lent, dar natural, iar în timpul respiraţiei, focalizează-te şi repetă mental formula aleasă în Pasul 1.
      
      
      • Pasul 6: Adoptă o atitudine pasivă. Nu te gândi cât de bine o faci sau dacă o să-ţi iasă. Dacă pe parcursul procedurii îţi vin în minte alte gânduri, lasă-le să vină fără a te opune (cum vin, aşa vor pleca), tu focalizându-te în continuare pe formula aleasă.
      
      
      • Pasul 7: Continuă acest exerciţiu timp de 5-10 de minute.
      
      
      • Pasul 8: La sfârşit, nu te ridica imediat. Stai liniştit, aproximativ un minut, restabilind treptat legătura cu mediul înconjurător. Apoi deschide ochii şi stai aşa încă un minut înainte de a te ridica.
      
      
      
      
    
    
    • Meditație de tip mindfulness a fost la rândul ei preluată în SUA şi adaptată astfel încât să fie utilizată fără încărcătura ei mistică şi într-un mod în care efectele ei să fie clar măsurabile. Meditaţia mindfulness este o tehnică utilă pentru a genera răspunsul de detașare, răspuns opus stresului. Etapele meditaţiei de tip mindfulness sunt (vezi și David, 2012):
      
      
      • Pasul 1: Aleg o poziție confortabilă și un context liniștit.
      
      
      • Pasul 2: Sunt conştient de corpul meu (inspir). Mă accept așa cum sunt (expir).
      
      
      • Pasul 3: Conştientizez gândurile negative (inspir). Accept gândurile negative așa cum sunt (expir).
      
      
      • Pasul 4: Accept faptul că ele îmi pot produce o stare psihologică negativă (inspir). Ştiu însă că suferinţa este tolerabilă (expir).
      
      
      • Pasul 5: Conştientizez şi gândurile mele pozitive (inspir). Le accept așa cum sunt (expir).
      
      
      • Pasul 6: Conştientizez stările pozitive (inspir). Le accept (expir).
      
      
      • Pasul 7: Continui acest exerciţiu timp de 5-10 de minute.
      
      
      • Pasul 8: La sfârşit, nu mă ridic imediat. Stau liniştit, aproximativ un minut, restabilind treptat legătura cu mediul înconjurător. Apoi deschid ochii şi stau aşa încă un minut înainte de a mă ridica.
      
      
      
      
    
    
    
    
  
  
  • (2) Activare comportamentală prin activități care (a) vă fac plăcere (ex. sport), (b) corespund valorilor pe care le aveți (ex. activități mai multe în familie) și/sau (c) derivă din calitățile pe care le aveți (ex. sfaturi/ajutor pentru alții), respectând însă constrângerile date de problema practică.
  
  
  
  

Referințe selective.

• David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Editura Polirom, Iași.

Alte referințe utile:

• American Psychological Association:
  
  
  • https://www.apa.org/practice/programs/dmhi/research-information/pandemics
  
  
  • https://www.apa.org/helpcenter/pandemics
  
  
  • https://www.apaservices.org/practice/news/covid19-psychology-services-protection
  
  
  
  


• National Association for School Psychologists
  
  
  • Cum să vorbească părinții cu copiii despre problema epidemiei: https://www.nasponline.org/resources-and-publications/resources-and-podcasts/school-climate-safety-and-crisis/health-crisis-resources/talking-to-children-about-covid-19-(coronavirus)-a-parent-resource?fbclid=IwAR0I30rS27K-SzYftLgsVOUTJwSZEVOZPL6m2mmSbrMQB1EFathHMCK8OW8
  
  
  
  


Sursa: https://danieldavidubb.wordpress.com/2020/03/12/psihologia-sfaturi-psihologice-in-lupta-impotriva-epidemiei-de-coronavirius-covid-19/?preview_id=5211&preview_nonce=6df46f6808&preview=true&fbclid=IwAR3thpVsvYeocsr5EZLelm_i0wwVlCcf8xiWx5OkqD6trH3KeETiN_y8x4g

Pandemia de COVID -19 - forța majoră. Despre adaptarea contractelor asumate

Organizația Mondială a Sănătății a decis, miercuri, 11.03.2020, faptul că situația generată de noul coronavirus este pandemie, în contextul în care s-au înregistrat cazuri de infecție în aproape toate țările lumii, iar virusul se răspândește necontrolat și imprevizibil.

Consecința? Chiar dacă la acest moment principala preocupare a guvernării constă în adoptarea unor măsuri necesare pentru limitarea îmbolnăvirii populației, precum suspendarea evenimentelor culturale, sportive, religioase, închiderea temporară a unităților școlare, carantina, restricționarea/limitarea deplasărilor din/înspre zonele grav afectate, consecința mediată a declarării pandemiei este destabilizarea gravă a mediului de afaceri.

De ce ?

Pentru că mediul de afaceri și-a asumat niște obligații contractuale având în vedere situația existentă la momentul încheierii contractului. Apariția acestui virus a destabilizat raporturile contractuale, transformând obligațiile asumate excesiv de oneroase în sarcina unei părți sau devenind imposibil de executat.

Remedii

Apariția acestui virus a provocat mediul juridic internațional în căutarea unor soluții adecvate pentru gestionarea problemei juridice. Astfel, soluțiile tind a cataloga acest eveniment extern ca fiind o cauză de forță majoră. Codul Civil definește forța majoră ca fiind un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Având în vedere infectivitatea extrem de mare a acestui virus, consecințele pe care îmbolnăvirea populației, limitarea circulației din/dinspre zonele grav afectate le produce asupra mediului de afaceri, apreciem că PANDEMIA COVID-19 poate reprezenta o cauză de forță majoră.

Consecința existenței unui caz de forța majoră constă în liberarea debitorului de executarea obligației asumate. Totuși, această liberare nu funcționează automat, ci este necesară parcurgerea unei proceduri specifice pentru fiecare contract în parte, menționând cu titlu exemplificativ: notificarea de urgență a cazului de forță majoră, avizarea existenței cazului de forță majoră de către Camera de Comerț și Industrie a României.

Totuși, există situații în care pandemia de COVID-19 nu determină o imposibilitate de executare a contractului, ci o creștere excesiv de oneroasă a obligației asumate, datorită unei împrejurări excepționale ce ar face injustă obligarea debitorului la executarea obligației, situație în care discutăm despre impreviziunea contractuală.
Dacă în situația apariției cauzei de forță majoră discutăm despre o cauză de încetarea a contractului, în cazul impreviziunii contractuale, într-o primă etapă, se încearcă adaptarea acestuia. În cazul impreviziunii putem discuta de încetarea contractului doar dacă adaptarea echitabilă și rezonabilă a acestuia eșuează.

Concluzii:

Având în vedere această situație excepțională, apreciem că există posibilități reale pentru adaptarea contractelor asumate, precum și pentru susținerea ipotezei conform căreia pandemia de COVID-19 este o cauză de forța majoră.

Sursa: https://www.clujust.ro/avocat-sergiu-caprita-pandemia-de-covid-19-este-o-cauza-de-forta-majora/?fbclid=IwAR26Udenb_xponVSkCaxSr3VyPNk0DTFjClRkFZGhAPaxlEgfpfTV_0dppE

Decizia CCR nr 731 din 2019 : Implicațiile Deciziei C.C.R. nr. 731/2019 în materia Legii dării în plată – scurte considerații :

Decizia nr. 731/06.11.2019 pronunțată de Curtea Constituțională soluționează anumite critici de neconstituționalitate privind legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile, fiind clarificate anumite noțiuni ce țin de materia procedurii reglementate de actul normativ menționat precum impreviziunea contractuală, sarcina probei în domeniu și aplicarea principiului nominalismului monetar.

Anterior, necesitatea intervenirii unui caz de impreviziune contractuală care să permită declanșarea procedurii de dare în plată, posibilitatea adaptării convenției chiar de către părțile contractuale sau de către instanța de judecată ca demers care să preceadă ultima etapă, respectiv aceea de dare în plată a imobilului fuseseră consfințite expres prin Decizia C.C.R. nr. 623/2016 [1].

Însă în lipsa unor reglementări specifice sau măcar a unor linii călăuzitoare date de către Curtea Constituțională, instanțele de judecată investite cu soluționarea contestațiilor împotriva notificărilor întocmite în aplicarea Legii nr. 77/2016 și implicit cu analiza impreviziunii în cazurile respective au avut o practică total neunitară, cu efecte nefaste în primul rând asupra debitorilor.

În acest context, Decizia nr.731/06.11.2019 aduce lămuriri suplimentare și chiar vine în sprijinul celor care doresc să beneficieze de Legea nr. 77/2016.

Astfel, investită să analizeze constituționalitatea anumitor cazuri exprese de impreviziune contractuală, Curtea Constituțională dă o nouă definiție acestei noțiuni, statuând: „Curtea reţine că impreviziunea în contractul de credit se referă la o clauză/ clauze în curs de executare care, fără a fi abuzivă/ abuzive, dezechilibrează în timp în mod semnificativ prestaţiile contractuale ale părţilor, cu consecinţa afectării utilităţii sociale a contractului.”

Curtea Constituțională face, așadar, o diferență clară între materia impreviziunii contractuale și cea a clauzelor abuzive, prima găsindu-și reglementarea în conținutul dispozițiilor art. 970 C.C., respectiv art. 1271 N.C.C., iar cea de-a doua în Directiva Europeană nr.93/13/CEE și în Legea nr.193/2000, prima reprezentând un mijloc de protecție al tuturor contractanților (debitor sau creditor), cea de-a doua – un mijloc de protecție al consumatorului, exclusiv.

Din perspectiva factorului generator al dezechilibrului contractual, se stabilește că în domeniul impreviziunii contractuale, acesta este produs ca urmare a unei împrejurări „excepţionale ulterioare încheierii contractului”, în materia clauzelor abuzive dezechilibrul contractual fiind determinat de clauze contractuale abuzive care îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Tot prin prisma caracterizării noțiunii de impreviziune contractuală, față de considerentele anterioare expuse în Decizia nr. 623/2016, Decizia nr. 62/2017[2], etc. în soluționarea recentelor obiecții de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 731/2019, Curtea Constituțională aduce lămuriri suplimentare.

Astfel, este invalidată modalitatea în care instanțele de judecată procedează la analizarea impreviziunii prin administrarea unui probatoriu care verifică situația financiară și personală a debitorului, considerându-se că impreviziunea contractuală nu se determină „prin raportare la situația patrimonială a debitorului sau la posibilitățile sale financiare de rambursare a împrumutului” ci doar la „conținutul clauzelor contractuale”.

Acestea fiind zise, practica instanțelor de judecată care, în vederea constatării stării de impreviziune contractuală, din oficiu, sau la cererea creditorului, efectuau verificări către A.N.A.F., către Primăriile locale, către Oficiul Județean de Cadastru și Publicitate Imobiliară, etc. pentru a identifica evoluția veniturilor debitorilor și bunurile pe care aceștia le au în proprietate devine contrară celor stabilite de Curte.

Altfel spus, indiferent de situația financiară a debitorului, constatarea impreviziunii contractuale este limitată la constatarea existenței unui dezechilibru contractual, existând o diferență substanțială între „ruina debitorului” și „ruina contractuală”[3], din perspectiva impreviziunii prezentând interes ultima.

Este de notat și că prin Decizia nr. 731/2019, Curtea Constituțională stabilește fără nicio posibilitate de tăgadă că o fluctuație de curs valutar de o „consistență valorică și persistență temporală” semnificativă îndeplinește condiția obiectivă a impreviziunii, condiția subiectivă fiind prezentă atunci când se dovedește că debitorul nu a provocat el însuși situația în speță sau nu a avut intenția „expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului”.

Cum în mod indubitabil valuta cu fluctuația (hipervalorizarea) cea mai semnificativă a fost moneda franc elvețian, atât din punct de vedere al consistenței sale, cât și prin prisma duratei, rezultă dincolo de orice posibilitate de tăgadă, că aprecierea fulminantă a acesteia, apreciere care persistă încă din anul 2012, constituie un caz de impreviziune contractuală și poate determina aplicarea Legii nr. 77/2016.

Un alt aspect tranșat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 731/2019 este sarcina probei în materia procedurii de dare în plată prevăzută de Legea nr. 77/2016.

Încă de la primele notificări formulate în temeiul actului normativ menționat și chiar și ulterior intervenirii Deciziei nr. 623/2016, s-a creat un curent majoritar în rândul contestatorilor (instituții bancare, instituții financiare nebancare-cesionari ai convențiilor de credit) în sensul că debitorul notificator ar trebui să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016 și bineînțeles a stării de impreviziune.

Este evident că acest raționament a fost cenzurat de către instanțele de judecată care au stabilit că în mod corect, în soluționarea constestațiilor împotriva notificărilor formulate, sarcina probei aparține reclamantului, adică creditorului contestator, în conformitate cu prevederile art. 249 C.P.C.

Această interpretare este consfințită și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 731/2019, stabilindu-se că: „creditorul este cel ce trebuie să dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, inclusiv a impreviziunii, având în vedere că prin notificarea depusă într-o procedură pre-judiciară debitorul a indicat întrunirea acestora, prin obligaţia de detaliere impusă de lege.”

Pe de altă parte, din perspectiva debitorului, singurul aspect pe care acesta este ținut a-l dovedi este existența dezechilibrului contractual (determinat strict prin raportare la clauzele contractuale și nu la situația patrimonială, socială sau personală a acestuia), situație în care operează de plano în favoarea sa o prezumție (relativă) de impreviziune contractuală.

În lumina celor statuate de Curtea Constituțională este interesant de văzut ce situații concrecte vor fi asimilate de către instanțele de judecată drept cazuri de impreviziune contractuală care să determine aplicarea procedurii prevăzute de Legea nr. 77/2016.

________________________________________________________________________

[1] Prin Decizia C.C.R. nr. 623/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 53/18.01.2017 s-a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii și că sintagma „precum și din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din același act normativ este neconstituțională;
[2] Prin Decizia nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017, a fost admisă obiecția de constituționalitate, constatându-se că Legea pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituțională, în ansamblul său.
[3] disproporția și dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat – Decizia C.C.R. nr. 731/2019, publicată în Monitorul Oficial nr.59/29.01.2020 prin care s-a admis obiecția de neconstituționalitate formulată, constatându-se că dispozițiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) și (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] și pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt neconstituționale.

Sursa: https://www.juridice.ro/672393/implicatiile-deciziei-c-c-r-nr-731-2019-in-materia-legii-darii-in-plata-scurte-consideratii.html

Textul integral al deciziei a fost preluat de pe: https://lege5.ro

Autoritatea fiscală din România are posibilitatea să poprească contul unui client REVOLUT?

Tehnologie – via REVOLUT, încotro?

LinkedIn

Pe scurt, despre REVOLUT

REVOLUT – fintech-ul inființat de către autoritățile din Marea Britanie, este o companie care emite monedă electronică și este autorizată în acest sens de FCA (Financial Conduct Authority). REVOLUT oferă servicii financiare asemănătoare (dar nu identice) cu cele ale unei bănci – împrumuturi, plăți, emitere de card, etc. Dat fiind că licența REVOLUT este obținută într-unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, aceasta este pașaportată în Spațiul Economic European.

La începutul anului 2020, REVOLUT avea peste 10 milioane de utilizatori. După cea mai recentă rundă de finanțare condusă de fondul american de investiții în dezvoltare TCV, valoarea companiei a ajuns la 5,5 miliarde de dolari. În acest fel, REVOLUT devine una dintre cele mai valoroase companii fintech din lume.

Pe piața locală, REVOLUT a depășit la începutul acestui an pragul de 1 milion de clienți. Astfel, după Marea Britanie, România a devenit a doua cea mai mare piață pentru REVOLUT. Doar în ultimele luni, în România s-au deschis în medie peste 3.300 conturi zilnic, iar vârsta medie a clienților REVOLUT a crescut de la 32 la 34 de ani. De la lansarea REVOLUT în țara noastră (mai 2018), clienții români au efectuat peste 58 de milioane de tranzacții și doar pe durata anului 2019 s-au numărat peste 214.000 de pușculițe digitale Vaults.

Corelația dintre instituția popririi și REVOLUT

Pe fondul acestor informații generale care oferă o privire de ansamblu asupra fintech-ului britanic și potențialului său de dezvoltare, luând în considerare faptul că în conturile REVOLUT sunt depozitate monede electronice, ne întrebăm dacă și în ce condiții poate fi instituită măsura popririi asupra unor astfel de conturi. Cunoaștem deja, că atunci când îți creezi un cont REVOLUT, acesta va fi un cont curent deschis în Marea Britanie, cu IBAN în moneda EURO.

Unde se duc fondurile?

Banii clienților REVOLUT ajung într-o bancă din Marea Britanie (într-un cont colector unic deschis pe numele REVOLUT și neindividualizat pentru fiecare client în parte. Pe site-ul oficial al companiei, REVOLUT precizează că: „Fondurile clienților sunt depozitate într-un cont separat, deținut la o bancă parteneră de prim rang (Barclays/Lloyds) și nu sunt niciodată împrumutate altcuiva. Suntem autorizați de FCA, care reglementează firmele financiare care furnizează servicii clienților și menține integritatea piețelor financiare. Toate tranzacțiile tale cu cardul sunt procesate și protejate de Mastercard, Maestro sau Visa.[1]” 

Reglementări naționale aplicabile

Mai întâi, instituția popririi este reglementată atât în Codul de Procedură Civilă cât și în Codul de Procedură Fiscală. Potrivit art. 781 din Codul de Procedură Civilă: (1) Sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deținute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condițiile art. 733 alin. (1), pot fi poprite și bunurile mobile corporale ale debitorului deținute de un terț în numele său.”

Există și venituri care nu pot fi poprite. Conform Art. 781, alin. 5 din Codul de Procedură Civilă, ”Nu sunt supuse executării silite prin poprire:
a) sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție;
b) sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanțări primite de la instituții sau organizații naționale și internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte;
c) sumele aferente plății drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data înființării popririi. Atunci când asupra aceluiași cont sunt înființate mai multe popriri, termenul de 3 luni în care se pot efectua plăți aferente drepturilor salariale viitoare se calculează o singură dată de la momentul înființării primei popriri.”

Apoi, potrivit Directivei 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor legate de impozite, taxe și alte măsuri și Directivei 2011/16/UE a Consiliului din 15 februarie 2011 privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal și de abrogare a Directivei 77/799/CEE, ambele transpuse prin Titlul X (Aspecte internaționale) din Codul de Procedură Fiscală[2], organele fiscale naționale competente au posibilitatea să coopereze cu celelalte organe fiscale din statele membre ale Uniunii Europene pentru recuperarea creanțelor datorate de către cetățenii români. Cooperarea dintre autoritățile fiscale române și străine se poate realiza pe două paliere, prin schimbul de informații, pe de o parte și, prin anchetele administrative derulate prin cooperarea autorităților fiscale străine cu autoritățile fiscale române.

În plus, potrivit unei cereri din partea organelor fiscale dintr-un stat membru adresată către un alt stat membru, acesta din urmă are posibilitatea recuperării creanțelor statului care formulează solicitarea de la debitorii săi care au active pe teritoriul său, în baza unui titlu executoriu care permite executarea silită în statul membru căruia i se adresează solicitarea și care prezintă conținutul unui titlu executoriu din statul care formulează solicitarea.

Prin urmare, autoritățile fiscale din România nu sunt în totalitate lipsite de mijloacele necesare satisfacerii creanțelor împotriva debitorilor persoane fizice sau juridice din România, în special cei care și-au transferat veniturile în conturile REVOLUT.

Cert este că autoritățile fiscale din România se vor confrunta cu anumite dificultăți administrative și operaționale pentru aducerea la îndeplinire a acestui obiectiv. În plus, apreciem că organele fiscale vor fi nevoite să solicite concursul autorităților din Marea Britanie.

Contextul Brexit

După ce statele membre ale Uniunii Europene şi-au exprimat acordul în privința Brexit, ca ultim pas pentru retragerea Marii Britanii din Uniune, Regatul Unit se află până la 31 decembrie 2020, în perioada de tranziţie post-Brexit.

Pe durata perioadei de tranziție, Marea Britanie va continua să aplice regulile și reglementările curente, urmând ca după această perioadă, să se aplice noi reguli între Bruxelles și Londra. Aceste precizări sunt relevante pentru clienții REVOLUT, în condițiile în care banca virtuală are sediul principal în Marea Britanie.

Astfel, luând în considerare efectul Brexit, după ce Marea Britanie nu va mai fi considerată un stat membru al Uniunii Europene, între autoritățile britanice și autoritățile din România urmează a se aplica Convenția privind asistența administrativă reciprocă în domeniul fiscal din 15 octombrie 2012.[3]

Pe cale de consecință, organele fiscale din România dispun de mijloace procedurale pentru a solicita instituirea măsurii popririi asupra unui cont bancar din străinătate, cu rezerva unei proceduri de durata, costisitoare și anevoioasă, în ultimă instanță.

Condiții premergătoare popririi asupra veniturilor deținute în conturile REVOLUT

Executarea silită a activelor unui debitor român, active care se află în străinătate (via contul bancar REVOLUT) poate produce efecte doar dacă prealabil, autoritatea fiscală locală a efectuat demersuri pentru recuperarea creanțelor pe teritoriul României. Cu alte cuvinte, recuperarea creanțelor prin mijlocirea autorităților străine are caracter subsidiar.

Chiar și așa, sunt limitate situațiile în care organele fiscale române au posibilitatea să solicite recuperarea creanțelor debitorilor români cu ajutorul autorităților fiscale străine, cum ar fi situația în care în mod vădit debitorul nu deține active pe teritoriul României ori executarea acestuia în țară este de natură să genereze dificultăți disproporționate raportat la măsura în sine.

Așadar, are autoritatea fiscală din România posibilitatea să poprească contul unui client REVOLUT?

Cum am arătat mai sus, REVOLUT nu este instituție de credit. Prin urmare, nu există conturi bancare deschise pe numele clienților REVOLUT, care să facă obiectul popririlor instituite de autoritățile fiscale naționale. Cu toate acestea, în condițiile în care organele fiscale ar respecta și urma toate reglementările pentru executarea bunurilor aflate pe un teritoriu străin, luând în considerare și faptul că veniturile clienților REVOLUT sunt plasate într-un cont colector unic deschis pe numele REVOLUT și neindividualizat pentru fiecare client în parte, apreciem că măsura popririi ar putea fi instituită în condițiile existenței unui titlu executoriu opozabil REVOLUT. Cu alte cuvinte, într-o procedură de executare silită împotriva unui debitor client REVOLUT și care are venituri în contul colector din Marea Britanie, REVOLUT ar avea calitatea de terț poprit.

Întrucât clienții REVOLUT au deschise conturi în care sunt depozitate monede electronice, poprirea, care se referă la conturi bancare, poartă anumite particularități, în sensul legii române. Cu toate acestea, creditorul are opțiunea să considere monedele electronice o categorie de creanță pe care REVOLUT o datorează clienților săi la cerere acestora. În acest sens, autoritatea fiscală națională are opțiunea somației adresată REVOLUT, în calitatea sa de terț debitor al debitorului român, prin care să solicite efectuarea plății echivalentului în bani a acestor creanțe în conturi bancare. În calitate de terț poprit, REVOLUT ar putea fi somat să rețină și să vireze din acel cont, suma de bani solicitată autoritatea fiscală / creditor.

Având în vedere și precizările efectuate de REVOLUT pe portalul propriu, în sensul că își asumă cooperarea cu autoritățile din statele unde își desfășoară activitatea, credem că, în ipoteza în care, după primirea somației, REVOLUT nu se conformează și nu efectuează plata solicitată, autoritatea fiscală, respectiv creditorul, poate solicita, cel puțin la nivel de principiu, instituirea măsurii popririi asupra contului bancar REVOLUT deschis în Marea Britanie. Calitatea de terț poprit va permite creditorului să recupereze exclusiv contravaloarea creanței raportat la suma de bani datorată de către REVOLUT clientului său – debitorul.

Concluzii

În concluzie, autoritatea fiscală națională nu este complet lipsită de mijloace pentru a-și satisface creanțele împotriva debitorilor români care își transferă veniturile în conturi REVOLUT, însă va întâmpina dificultăți administrative considerabile și va avea nevoie de concursul autorităților din Marea Britanie.

De lege ferenda, se impune reglementarea prin norme aplicate în materie a acestor situații, care să permită, în procedură flexibilă, simplificată și accesibilă creditorilor, recuperarea creanțelor în acest context.

Licența Financial Conduct Authority (FCA) din Marea Britanie și funcționarea ca instituție de ”e-money” cu permisiuni de servicii de plăți, precum și afirmațiile reprezentanților REVOLUT, par să promoveze existența unei relații pozitive și bazată pe transparență în relația dintre REVOLUT și autoritățile de reglementare din piețele în care și-au pașaportat serviciile.

---

[1] Disponibil aici.
[2] TITLUL X Aspecte internaționale. CAPITOLUL I Cooperarea administrativă în domeniul fiscal. SECȚIUNEA 1 Dispoziții generale
Art. 284. – Scopul
(1) Prezentul capitol reglementează normele și procedurile potrivit cărora România cooperează cu celelalte state membre din cadrul Uniunii Europene, denumite în continuare state membre, în vederea realizării unui schimb de informații care este în mod previzibil relevant pentru administrarea și aplicarea legilor interne ale statelor membre în privința taxelor și impozitelor prevăzute la art. 285.
(2) Prezentul capitol conține și dispoziții privind schimbul de informații prevăzut la alin. (1) prin mijloace electronice, precum și norme și proceduri potrivit cărora România cooperează cu Comisia Europeană pe teme de coordonare și evaluare.
(3) Prezentul capitol nu afectează aplicarea în România a normelor privind asistența reciprocă în materie penală și nu aduce atingere îndeplinirii niciunei obligații a României în temeiul altor instrumente juridice, inclusiv acorduri bilaterale sau multilaterale, în ceea ce privește cooperarea administrativă extinsă.
[3] Convenția privind asistența administrativă reciprocă în domeniul fiscal din 15.10.2012 a fost semnată la Strasbourg la 25 ianuarie 1988 și ratificată de România prin Legea nr. 13/2014. Convenția a fost dezvoltată de OECD si Consiliul Europei, este în vigoare in 124 de jurisdictii, inclusiv Marea Britanie și conține prevederi similare directivelor europene.

---

Sursa: https://www.juridice.ro/674523/tehnologie-via-revolut-incotro.html

Instanța competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite.Verificarea competenței

Încuviințarea executării silite este, în toate cazurile, de competența instanței de executare, potrivit art. 666 alin. (1) și art. 651 alin. (3) C. pr. civ. Determinarea competenței instanței de executare se realizează după regulile prevăzute de art. 651 alin. (1) și (2) C. pr. civ., care stabilesc instanța competentă atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere teritorial⁽¹⁾.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor⁽²⁾, cererea de încuviințare a executării silite poate fi soluționată de un judecător stagiar.

În ceea ce privește competența materială, aceasta revine întotdeauna judecătoriilor, indiferent de valoarea creanței sau de natura titlului executoriu a cărei executare se solicită a fi încuviințată. Cererea de încuviințare a executării silite, întemeiată pe dispozițiile art. 666 C. pr. civ., se soluționează, în toate situațiile, de judecătorie, raportat la dispozițiile art. 651 alin. (1) și (3) C. pr. civ.

Nu constituie o excepție de la această regulă dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care stabilește că instanța de executare este instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ (care, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, poate fi tribunalul sau curtea de apel), deoarece aceste dispoziții legale se aplică numai în cazul în care se recurge la procedura de executare prevăzută de art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004. Această procedură execuțională, diferită de cea reglementată de Codul de procedură civilă, se desfășoară fără concursul executorului judecătoresc și se aplică numai în vederea aducerii la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în hotărârea definitivă a instanței de contencios administrativ prin care o autoritate publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. În cazul în care dispozițiile instanței de executare urmează a fi aduse la îndeplinire pe calea procedurii execuționale de drept comun, adică prin formularea unei cereri de executare la un executor judecătoresc, acesta va solicita încuviințarea executării de la instanța de executare stabilită potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ., nu de la cea indicată de art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, în cazul în care, în urma parcurgerii procedurii prevăzute de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, instanța de executare de contencios administrativ pronunță o hotărâre care trebuie pusă în executare prin intermediul unui executor judecătoresc [spre exemplu, hotărârea prin care, în temeiul art. 24 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanța de executare de contencios administrativ stabilește, în condițiile art. 892 C. pr. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației], acesta va efectua actele de executare numai după obținerea încuviințării executării silite de la instanța de executare de drept comun, stabilită potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ.⁽³⁾.

De asemenea, nu constituie o situație derogatorie de la regula conform căreia cererea de încuviințare a executării silite, formulată de către executorul judecătoresc, se soluționează de judecătorie nici cea reglementată de art. 1.103 C. pr. civ., referitoare la încuviințarea executării hotărârilor străine. Procedura reglementată de art. 1.103-1.110 C. pr. civ., deși poartă o denumire asemănătoare ("încuviințarea executării"), are un obiect diferit de încuviințarea executării silite, reglementată de art. 666 C. pr. civ. Încuviințarea executării hotărârilor străine presupune verificarea condițiilor de recunoaștere a acestora, prevăzute de art. 1.096 C. pr. civ., precum și a caracterului executoriu al hotărârii, potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat-o [art. 1.104 alin. (2) C. pr. civ.], finalizându-se cu emiterea titlului executoriu (art. 1.107 C. pr. civ.). Altfel spus, creditorul trebuie să parcurgă această procedură pentru a obține recunoașterea caracterului executoriu al hotărârii străine, urmând ca, ulterior, pe baza acestei recunoașteri, să formuleze cererea de executare silită în condițiile art. 664 C. pr. civ. Competența tribunalului, prevăzută de art. 1.103 alin. (1) teza finală C. pr. civ., este limitată la această recunoaștere a executorialității hotărârii străine și nu se extinde și la soluționarea cererii de încuviințare a executării silite pe care executorul judecătoresc sesizat de creditor ulterior obținerii titlului executoriu în condițiile art. 1.107 C. pr. civ. o va formula. Din contră, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 1.103-1.110 C. pr. civ., executarea silită se va desfășura după regulile de drept comun, instanța de executare fiind judecătoria, potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ.

Aceleași considerații sunt valabile și pentru ipoteza în care tribunalul este competent să soluționeze cererile de încuviințare a executării hotărârilor străine în temeiul O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană (spre exemplu, în cazul în care se solicită încuviințarea executării hotărârilor care intră sub incidența Regulamentului nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială).

Sub aspectul competenței teritoriale, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afară de cazurile în care legea dispune altfel [art. 651 alin. (1) C. pr. civ.]⁽⁴⁾. Dacă, după începerea executării silite, domiciliul sau sediul debitorului se modifică, aceasta nu atrage schimbarea competenței instanței de executare [art. 651 alin. (2) C. pr. civ.].

În cazul în care debitorul este o persoană fizică, competența instanței de executare care va soluționa cererea de încuviințare a executării silite se determină prin raportare la domiciliul acestuia. Domiciliul persoanei fizice⁽⁵⁾ este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală art. 87 C. civ. și art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români^(6).

În cazul în care debitorul persoană fizică este minor care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, instanța de executare se va determina prin raportare la domiciliul legal al minorului, care, potrivit art. 92 alin. (1) C. civ. și art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic. În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându-i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic [art. 92 alin. (2) C. civ.]. Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de ocrotire [art. 92 alin. (3) C. civ.]. Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească este la reprezentantul legal [art. 92 alin. (4) C. civ.]. Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament [art. 93 C. civ., art. 27 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 97/2005].

În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care curatorul este îndreptățit să îl reprezinte (art. 94 C. civ.). În cazul executării contra moștenitorilor, dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îi reprezinte (art. 95 C. civ.).

În cazul în care executarea silită se declanșează cu privire la bunurile unui debitor care are calitatea de profesionist (exploatează o întreprindere), instanța de executare se determină și în raport cu domiciliul profesional (locul acelei întreprinderi), dacă titlul executoriu privește obligații patrimoniale ce s-au născut sau urmează să fie executate în acel loc (art. 96 C. civ.). Legea instituie, așadar, în acest caz, o competență teritorială alternativă între instanța domiciliului de drept comun și instanța domiciliului profesional. Această concluzie rezultă și din aplicarea, mutatis mutandis, a regulii de competență teritorială alternativă prevăzute de art. 113 alin. (2) C. pr. civ.

În cazul în care debitorul este o persoană juridică, competența teritorială a instanței de executare se va determina prin raportare la sediul acesteia la momentul sesizării organului de executare de către creditor. Potrivit art. 227 alin. (1) C. civ., sediul persoanei juridice este acela stabilit potrivit actului de constituire sau statutului. Dovada sediului persoanei juridice se face, în raporturile cu terții, cu mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă [art. 229 alin. (1) C. civ.].

Potrivit art. 227 alin. (2) C. civ., în funcție de obiectul său de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru. În acest caz, devin aplicabile, sub aspectul determinării competenței teritoriale a instanței de executare, raportat la dispozițiile art. 536 alin. (1) C. pr. civ., prevederile art. 109 C. pr. civ., respectiv cererea de încuviințare a executării silite va putea fi introdusă și la judecătoria în circumscripția căreia se află dezmembrământul fără personalitate juridică, dacă obligațiile prevăzute de titlul executoriu cu privire la care se solicită încuviințarea urmează a fi executate în acel loc sau izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Legea prevede posibilitatea ca, în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute dintr-un act juridic, părțile să aleagă un domiciliu sau un sediu, altul decât cel de drept comun [art. 97 alin. (1) C. civ.]. Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris [art. 97 alin. (2) C. civ.]. Se pune problema dacă această alegere de domiciliu influențează și stabilirea competenței instanței de executare, prin raportare la dispozițiile art. 651 alin. (1) C. pr. civ. Având în vedere formularea textului de lege, care prevede în mod expres că instanța de executare se determină prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data sesizării organului de executare, apreciem că se are în vedere exclusiv domiciliul sau sediul legal, nu și cel convențional sau ales. Alegerea de domiciliu prevăzută de art. 97 C. civ. se referă exclusiv la exercitarea drepturilor sau executarea obligațiilor, neputând servi drept criteriu pentru determinarea instanței de executare competente.

În cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, competența va reveni instanței în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă nici acesta nu se află în țară, judecătoriei în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc învestit de creditor [art. 651 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ.].

* Este extras din lucrarea Încuviințarea executării silite, Vasile Bozeșan (coord.), Ed. Universul Juridic, București, 2018.

⁽¹⁾ E. Oprina, Comentariu la art. 651 C. pr. civ., în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II - art. 527-1.134, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 407-411; M. Dinu, R. Stanciu, Executarea silită în Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 85-92; D.M. Gavriș, Comentariu la art. 651 C. pr. civ., în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II - art. 456-1134, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 393-397.

⁽²⁾ Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.

⁽³⁾ N.H. Țiț, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 111.

Sursa;
https://lege5.ro/Gratuit/gi4dqnrxha3a/instanta-competenta-sa-solutioneze-cererea-de-incuviintare-a-executarii-silite-verificarea-competentei

Prevederile art. 2.526 Cod civil sunt constituționale. ”Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.”

În Monitorul Oficial cu numărul 981 din 5 decembrie 2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 623/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.526 din Codul civil, dispoziții care  au următorul conținut: „Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.”

Autorul excepției de neconstituționalitate a criticat aceste dispoziții, printre altele, din perspectiva vizând un pretins privilegiu pe care îl instituie norma în favoarea creditorilor îndreptățiți la prestații succesive sub aspectul posibilității de a alege momentul de la care exercită acțiunea civilă: data la care fiecare prestație devine exigibilă, respectiv data la care ultima prestație devine exigibilă, în cazul prestațiilor care alcătuiesc un tot unitar.

Analizând dispozițiile legale criticate, Curtea Constituțională arată că ”norma civilă distinge între prestațiile succesive individuale și cele care alcătuiesc un tot unitar. Astfel, dacă în cazul prestațiilor succesive individuale (de exemplu, dobânzi, penalități de întârziere) prescripția începe să curgă separat, pro rata temporis, de la data când scadența fiecărei obligații principale nu a fost respectată și până la data plății, în cazul prestațiilor succesive care alcătuiesc, potrivit legii sau convenției dintre părți, un tot unitar (de exemplu, plata eșalonată a unei datorii sau a ratelor unui preț), prescripția începe să curgă, pentru întreaga creanță, de la data scadenței ultimei prestații neexecutate. Prin urmare, în funcție de caracterul lor – individual sau de parte componentă a unui întreg, considerat unitar -, prestațiile succesive au o reglementare diferită sub aspectul momentului de la care se naște dreptul la acțiune și, implicit, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Diferența de reglementare, deci de tratament juridic, este generată, așadar, de natura prestațiilor succesive, iar nu de modalitatea în care părțile se învoiesc să-și execute obligațiile contractuale. Cu alte cuvinte, un contract care prin natura sa este cu executare uno ictu (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare sau contractul de împrumut) nu își poate schimba natura juridică, devenind un contract cu executare succesivă, doar pentru că părțile agreează, ca modalitate de executare a obligațiilor, plata succesivă a prestațiilor. Restituirea împrumutului sau plata prețului în rate/tranșe nu este decât o modalitate de executare a obligațiilor, obligația de restituire, respectiv de plată a prețului fiind unică, iar ratele/tranșele succesive alcătuind un tot unitar.”

În continuare, Curtea Constituțională subliniază că ”susținerea autorului excepției, potrivit căreia norma criticată generează un privilegiu în favoarea creditorilor îndreptățiți la prestații succesive sub aspectul posibilității de a alege momentul de la care exercită acțiunea civilă, este neîntemeiată, întrucât o atare opțiune nu există în realitate, creditorul urmând a se conforma prevederii legale aplicabile creanței sale, în funcție de natura prestațiilor succesive, individuale sau părți ale unui tot unitar. În aceste condiții, potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii (nemo ignorare legem censetur), se presupune că titularul unui drept are cunoștință de reglementarea care prevede că valorificarea dreptului său se circumscrie exigențelor legale, iar în măsura în care nu le respectă nu are decât a-și imputa propriei lipse de diligență consecințele negative pe care este ținut să le suporte și câtuși de puțin textului de lege criticat.”

Conchizând, ”Curtea constată că dispozițiile art. 2.526 din Codul civil recunosc dreptul titularului la exercitarea acțiunii și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă sau de la data la care ultima prestație devine exigibilă, după caz, deci într-un cadru precis determinat, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea stării de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora.”

Sursa: https://www.legal-land.ro/ccr-ref-constitutionalitatea-art-2-526-din-codul-civil/?fbclid=IwAR0PGlI4Dpkr_cctJT3Ez7D2gfZBu2AZ8oGaIyqJWSWUTZTKVg10RX3uLo8