Decizia nr. 731/06.11.2019 pronunțată de Curtea Constituțională
soluționează anumite critici de neconstituționalitate privind legea
pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în
plată a unor bunuri imobile, fiind clarificate anumite noțiuni ce țin de
materia procedurii reglementate de actul normativ menționat precum
impreviziunea contractuală, sarcina probei în domeniu și aplicarea
principiului nominalismului monetar.
Anterior, necesitatea
intervenirii unui caz de impreviziune contractuală care să permită
declanșarea procedurii de dare în plată, posibilitatea adaptării
convenției chiar de către părțile contractuale sau de către instanța de
judecată ca demers care să preceadă ultima etapă, respectiv aceea de
dare în plată a imobilului fuseseră consfințite expres prin Decizia
C.C.R. nr. 623/2016 [1].
Însă în lipsa unor reglementări
specifice sau măcar a unor linii călăuzitoare date de către Curtea
Constituțională, instanțele de judecată investite cu soluționarea
contestațiilor împotriva notificărilor întocmite în aplicarea Legii nr.
77/2016 și implicit cu analiza impreviziunii în cazurile respective au
avut o practică total neunitară, cu efecte nefaste în primul rând asupra
debitorilor.
În acest context, Decizia nr.731/06.11.2019 aduce
lămuriri suplimentare și chiar vine în sprijinul celor care doresc să
beneficieze de Legea nr. 77/2016.
Astfel, investită să analizeze
constituționalitatea anumitor cazuri exprese de impreviziune
contractuală, Curtea Constituțională dă o nouă definiție acestei
noțiuni, statuând: „Curtea reţine că impreviziunea în contractul de
credit se referă la o clauză/ clauze în curs de executare care, fără a
fi abuzivă/ abuzive, dezechilibrează în timp în mod semnificativ
prestaţiile contractuale ale părţilor, cu consecinţa afectării
utilităţii sociale a contractului.”
Curtea Constituțională face,
așadar, o diferență clară între materia impreviziunii contractuale și
cea a clauzelor abuzive, prima găsindu-și reglementarea în conținutul
dispozițiilor art. 970 C.C., respectiv art. 1271 N.C.C., iar cea de-a
doua în Directiva Europeană nr.93/13/CEE și în Legea nr.193/2000, prima
reprezentând un mijloc de protecție al tuturor contractanților (debitor
sau creditor), cea de-a doua – un mijloc de protecție al consumatorului,
exclusiv.
Din perspectiva factorului generator al
dezechilibrului contractual, se stabilește că în domeniul impreviziunii
contractuale, acesta este produs ca urmare a unei împrejurări
„excepţionale ulterioare încheierii contractului”, în materia clauzelor
abuzive dezechilibrul contractual fiind determinat de clauze
contractuale abuzive care îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 4 din
Legea nr. 193/2000.
Tot prin prisma caracterizării noțiunii de
impreviziune contractuală, față de considerentele anterioare expuse în
Decizia nr. 623/2016, Decizia nr. 62/2017[2], etc. în soluționarea
recentelor obiecții de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 731/2019,
Curtea Constituțională aduce lămuriri suplimentare.
Astfel, este
invalidată modalitatea în care instanțele de judecată procedează la
analizarea impreviziunii prin administrarea unui probatoriu care
verifică situația financiară și personală a debitorului, considerându-se
că impreviziunea contractuală nu se determină „prin raportare la
situația patrimonială a debitorului sau la posibilitățile sale
financiare de rambursare a împrumutului” ci doar la „conținutul
clauzelor contractuale”.
Acestea fiind zise, practica instanțelor
de judecată care, în vederea constatării stării de impreviziune
contractuală, din oficiu, sau la cererea creditorului, efectuau
verificări către A.N.A.F., către Primăriile locale, către Oficiul
Județean de Cadastru și Publicitate Imobiliară, etc. pentru a identifica
evoluția veniturilor debitorilor și bunurile pe care aceștia le au în
proprietate devine contrară celor stabilite de Curte.
Altfel
spus, indiferent de situația financiară a debitorului, constatarea
impreviziunii contractuale este limitată la constatarea existenței unui
dezechilibru contractual, existând o diferență substanțială între „ruina
debitorului” și „ruina contractuală”[3], din perspectiva impreviziunii
prezentând interes ultima.
Este de notat și că prin Decizia nr.
731/2019, Curtea Constituțională stabilește fără nicio posibilitate de
tăgadă că o fluctuație de curs valutar de o „consistență valorică și
persistență temporală” semnificativă îndeplinește condiția obiectivă a
impreviziunii, condiția subiectivă fiind prezentă atunci când se
dovedește că debitorul nu a provocat el însuși situația în speță sau nu a
avut intenția „expres materializată de a se angaja în executarea unui
risc supraadăugat asociat contractului”.
Cum în mod indubitabil
valuta cu fluctuația (hipervalorizarea) cea mai semnificativă a fost
moneda franc elvețian, atât din punct de vedere al consistenței sale,
cât și prin prisma duratei, rezultă dincolo de orice posibilitate de
tăgadă, că aprecierea fulminantă a acesteia, apreciere care persistă
încă din anul 2012, constituie un caz de impreviziune contractuală și
poate determina aplicarea Legii nr. 77/2016.
Un alt aspect
tranșat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 731/2019 este sarcina
probei în materia procedurii de dare în plată prevăzută de Legea nr.
77/2016.
Încă de la primele notificări formulate în temeiul
actului normativ menționat și chiar și ulterior intervenirii Deciziei
nr. 623/2016, s-a creat un curent majoritar în rândul contestatorilor
(instituții bancare, instituții financiare nebancare-cesionari ai
convențiilor de credit) în sensul că debitorul notificator ar trebui să
facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr.
77/2016 și bineînțeles a stării de impreviziune.
Este evident că
acest raționament a fost cenzurat de către instanțele de judecată care
au stabilit că în mod corect, în soluționarea constestațiilor împotriva
notificărilor formulate, sarcina probei aparține reclamantului, adică
creditorului contestator, în conformitate cu prevederile art. 249 C.P.C.
Această interpretare este consfințită și de Curtea Constituțională prin
Decizia nr. 731/2019, stabilindu-se că: „creditorul este cel ce trebuie
să dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, inclusiv a
impreviziunii, având în vedere că prin notificarea depusă într-o
procedură pre-judiciară debitorul a indicat întrunirea acestora, prin
obligaţia de detaliere impusă de lege.”
Pe de altă parte, din
perspectiva debitorului, singurul aspect pe care acesta este ținut a-l
dovedi este existența dezechilibrului contractual (determinat strict
prin raportare la clauzele contractuale și nu la situația patrimonială,
socială sau personală a acestuia), situație în care operează de plano în
favoarea sa o prezumție (relativă) de impreviziune contractuală.
În lumina celor statuate de Curtea Constituțională este interesant de
văzut ce situații concrecte vor fi asimilate de către instanțele de
judecată drept cazuri de impreviziune contractuală care să determine
aplicarea procedurii prevăzute de Legea nr. 77/2016.
________________________________________________________________________
[1] Prin
Decizia C.C.R. nr. 623/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.
53/18.01.2017 s-a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi
raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016
privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite sunt constituționale în măsura în care
instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența
impreviziunii și că sintagma „precum și din devalorizarea bunurilor
imobile” din art. 11 teza întâi din același act normativ este
neconstituțională;
[2] Prin Decizia nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017, a fost admisă obiecția de constituționalitate, constatându-se că Legea pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituțională, în ansamblul său.
[3] disproporția și dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat – Decizia C.C.R. nr. 731/2019, publicată în Monitorul Oficial nr.59/29.01.2020 prin care s-a admis obiecția de neconstituționalitate formulată, constatându-se că dispozițiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) și (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] și pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt neconstituționale.
[2] Prin Decizia nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017, a fost admisă obiecția de constituționalitate, constatându-se că Legea pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituțională, în ansamblul său.
[3] disproporția și dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat – Decizia C.C.R. nr. 731/2019, publicată în Monitorul Oficial nr.59/29.01.2020 prin care s-a admis obiecția de neconstituționalitate formulată, constatându-se că dispozițiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) și (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] și pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt neconstituționale.
Textul integral al deciziei a fost preluat de pe: https://lege5.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu