Decizia nr. 3/2025 a ÎCCJ - RIL admis - interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală

Nu se consideră în termen sesizarea cu rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă sau cu propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive ori a arestului la domiciliu, formulată în ultima zi a termenului 

La data de 7 februarie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit, a soluţionat un recurs în interesul legii, fiind pronunţată următoarea soluție:

Prin Decizia nr. 3/2025, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, stabileşte că nu se consideră în termen sesizarea cu rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă sau cu propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive ori a arestului la domiciliu, formulată în ultima zi a termenului, calculat potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

 

https://www.iccj.ro/2025/03/19/decizia-nr-3-din-17-februarie-2025-2/ 

 

Darea în plată a terenurilor agricole

 

I. Ce este preempțiunea la vânzare terenurilor agricole?

Vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea dreptului de preemțiune, la preț și în condiții egale, a preemptorilor prevăzuți de Legea nr. 17/2014. Conform Legii nr. 17/2014, astfel cum a fost recent modificată de Legea nr. 175/2020, au drept de preempțiune la preț și în condiții egale preemptorii în următoarea ordine:
a) preemptori de rang I: coproprietarii, rudele de gradul I, soții, rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
b) preemptori de rang II: proprietarii investițiilor agricole pentru culturile de pomi, viță-de-vie, hamei, irigații exclusiv private și/sau arendașii, proprietarii investițiilor agricole;
c) preemptori de rang III: proprietarii și/sau arendașii terenurilor agricole vecine cu terenul supus vânzării;
d) preemptori de rang IV: tinerii fermieri (până în 45 de ani);
e) preemptori de rang V: Academia de Științe Agricole și Silvice “Gheorghe Ionescu-Șișești” și unitățile de cercetare- dezvoltare;
f) preemptori de rang VI: persoane fizice cu domiciliul/reședința situat/situată în unitățile administrativ-teritoriale unde este amplasat terenul sau în unitățile administrativ-teritoriale vecine;
g) preemptori de rang VII: statul român, prin Agenția Domeniilor Statului.

În cazul în care titularii dreptului de preempțiune nu își manifestă intenția de a cumpăra terenul, înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan se poate face către persoane fizice sau juridce cu respectarea următoarelor condiții cumulative:
a) să aibă domiciliul/reședința/sediul situat/situată în România pe o perioadă de cel puțin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare;
b) să desfășoare activități agricole în România pe o perioadă de cel puțin 5 ani, anterior înregistrării ofertei de vânzare;
c) în cazul persoanelor fizice, să fie înregistrate de autoritățile fiscale române cu minimum 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare;
d) în cazul persoanelor juridice, minimum 75% din venitul total al ultimilor 5 ani fiscali să reprezinte venit din activități agricole, iar asociații/acționarii care dețin controlul societății să facă dovada domiciliului în România pe o perioadă de cel puțin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare.

În cazul neexercitării dreptului de preempțiune, dacă niciunul dintre potențialii cumpărători nu îndeplinește condițiile pentru a putea cumpăra terenul agricol situat în extravilan, vânzarea se poate face către orice persoană fizică sau juridică.

Vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan fără respectarea dreptului de preempțiune, sau fără obținerea avizului final ori a avizelor Ministerului Apărării Naționale sau Ministerului Culturii, după caz, este interzisă și se sancționează cu nulitatea absolută.

II. Ce este darea în plată?

Darea în plată este acel contract și, totodată, mijloc de stingere a obligațiilor care constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestație în locul celei pe care debitorul era obligat inițial să o execute[1].  Condițiile dării în plată sunt[2]:
a) acceptarea înlocuirii prestației inițiale de către creditor să fie concomitentă cu plata;
b) între prestația datorată și cea oferită în schimb, cu titlu de dare în plată, să existe o echivalență valorică relativă;
c) să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă pentru validitatea contractului.

III. Este necesară parcurgerea procedurii de preempțiune prevăzute de Legea 17/2014 în cazul dării în plată?

A. În cazul executării silite

Conform art. 20 alin.(3) din Legea nr. 17/2014, dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cadrul procedurilor de executare silită şi contractelor de vânzare încheiate ca urmare a îndeplinirii unor formalităţi de licitaţie publică, cum este cazul celor realizate în cadrul procedurii de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă sau ca urmare a apartenenţei imobilului la domeniul privat de interes local sau judeţean al unităţilor administrativ-teritoriale.

Într-o decizie de speță[3], unde promitentul cumpărător dintr-o promisiune de vânzare a solicitat constatarea nulității absolute a unui contract de dare în plată încheiat cu un terț în cadrul unei executări silite, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuată că art.16 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 nu sancţionează cu nulitatea absolută orice act civil, ci doar acele acte prin care se realizează înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan, iar prin actul de dare în plată, încheiat pentru stingerea unei datorii în cadrul procedurii de executare silită, nu operează o astfel de înstrăinare prin vânzare, pe temeiul libertăţii contractuale, între vânzători şi cumpărători, ci o vânzare forţată:

„Exceptarea actelor încheiate în cadrul procedurilor menţionate de norma de drept de la aplicarea Legii nr. 17/2014 s-a impus legiuitorului în considerarea faptului că dreptul de preferinţă recunoscut prin art. 4 şi 4¹ din această lege specială unor categorii de persoane la cumpărarea terenurilor situate în extravilanul localităţilor, deşi afectează libertatea contractuală a vânzătorului, nu reprezintă o vânzare forţată, prin substituirea voinţei vânzătorului, ci semnifică doar o limitare adusă libertăţii acestuia de a-şi alege persoana cumpărătorului.

Spre deosebire, prin actele încheiate în procedurile prevăzute de art. 20 alin. (3) din legea specială, printre care şi procedurile execuționale, operează o înstrăinare forțată a bunurilor debitorului, înstrăinare care este incompatibilă cu principiul libertății contractuale reglementat prin art. 1169 Cod civ., reiterat şi prin art. 4¹ alin. (5) din Legea nr. 17/2014.”

Prin urmare, este fără dubiu că, atunci când actul de dare în plată prin care în locul creanței datorate se transferă dreptul de proprietate asupra unui teren arabil extravilan este încheiat în cadrul unei executări silite, nu este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 17/2014.

B. În fața notarului public

Cu mențiunea că și în cadrul executării silite, analizate mai sus, actul de dare în plată trebuie încheiat în formă autentică ad validitatem, se pune problema dacă,  în cazul actelor de dare în plată încheiate în absența unei proceduri de executare silite, este sau nu necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 17/2014. Altfel spus, atunci când înstrăinare bunului debitorului nu este forțată, ci este voluntară, este necesară obținerea avizului final prevăzut de art. 9 din Legea nr. 17/2014?

Pe de o parte, conform art. 1651 Cod civ., dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel.

Iar conform art. 1492 alin.(2) Cod civ., dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului.

În plus, în doctrină, s-a arătat că, dacă darea în plată are ca obiect transferul proprietății asupra unui bun, trebuie respectate toate celelalte condiții de ale contractului de vânzare[4].

Din cele de mai sus, s-ar putea trage concluzia că atunci când prin voința părților se dă în plată un teren arabil extravilan, ar trebui urmată procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014 și obținut avizul final, întocmai ca în cazul vânzării.

Pe de altă parte, însă, conform art. 10 Cod civ., legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Iar conform art. 4 și 4¹ din Legea nr. 17/2014, dreptul de preempțiune și dreptul de preferință se aplică în cazul înstrăinării prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan. Iar conform art. 16 alin.(1) din aceeași lege, înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan, fără respectarea dreptului de preempţiune sau fără obținerea avizelor prevăzute de lege, se sancționează cu nulitatea absolută.

Astfel, în jurisprudență, într-o speță în care s-a pus problema asimilării actului de dare în plată cu actul de vânzare, pentru a se putea aprecia asupra incidenței dispozițiilor art. 4 şi 16 din Legea nr. 17/2014, s-a reținut că, strict juridic, cele două acte (de dare în plată și de vânzare) sunt vădit diferite, având efecte juridice şi reglementări distincte (art. 1492 Cod civ. definește darea în plată ca o modalitate contractuală de stingere a obligației, putând include ca efect transferul dreptului de proprietate / art. 1650 Cod civ. prevede ca principal efect al vânzării transmiterea dreptului de proprietate)[5].

Mai mult, printr-un proiect de lege din 2018[6], s-a propus modificarea Legii nr. 17/2014 în sensul aplicării acestea și actelor de dare în plată, proiect de lege care a primit aviz negativ și care nu a fost promulgat. Prin urmare, dacă legiuitorul ar fi dorit să includă actele de dare în plată în sfera de aplicarea a Legii nr. 17/2014, ar fi putut să o facă, dar a ales în sens contrar.

În consecință, opinăm că, în absența unei prevederi exprese în sensul aplicării Legii nr. 17/2014 și a sancțiunii nulității absolute conținute de art. 16 din aceasta, nu sunt necesare procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014 și obținerea avizul final în cazul actelor de dare în plată.

C. În cazul fraudei la lege

Cu toate acestea, atunci când intenția părților este aceea de a eluda prevederile Legii nr. 17/2014, devin incidente alte prevederi legale, care afectează valabilitatea actelor de dare în plată astfel încheiate.

Astfel, conform art. 1238 alin.(2) Cod civ., cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. Iar conform art. 1237 Cod civ., cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, structural, frauda la lege conține două elemente: un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate și un element subiectiv, constând în intenția de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă. Astfel, frauda la lege reprezintă acea operațiune prin care, la întocmirea unui act juridic, în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor. În acest sens, prin fraudarea legii nu este încălcată litera legii de ordine publică, dar este nesocotit spiritul acesteia[7].

Prin urmare, atunci când părțile actului de dare în plată a unui teren arabil extravilan urmăresc sustragerea de la obligațiile prevăzute de Legea nr. 17/2014, actul de dare în plată poate fi lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege.

D. În cazul simulației

În altă ordine de idei, conform art. 1289 Cod civ., contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi, dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Este vorba despre sancționarea simulației, care a fost definită ca o operație juridică complex, care constă în aceea că părțile unui contract secret, ascuns privirilor celorlalți participanți la circuitul civil, confecționează o convenție aparentă, ostensibilă acestora din urmă, cu unicul scop de a le ascunde efectele actului secret[8].

Într-o asemenea situație, în jurisprudență s-a statuat că darea în plată dintr-o speță în care s-a solicitat constatarea simulației și nulității absolute a unui contract de dare în plată, în care în schimbul restituirii unui împrumut fictiv de 16.000 de euro, debitorul a dat în plată un teren arabil extravilan de 50.600 mp, fără respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 17/2014, instanța de recurs a reținut că darea în plată din speță se înfățișează ca un contract de vânzare-cumpărare, având natura juridică a acestuia din urmă, dat fiind obiectul obligaţiei părţilor şi regimul juridic al bunului dat în plată, motiv pentru care prevederile Legii nr. 17/2014 se aplică actului de dare în plată[9].

IV. Concluzii

 Darea în plată a terenurilor arabile extravilane este o problemă spinoasă, care trebuie tratată cu atenție sporită și cu precauție. Astfel, în principiu, Legea nr. 17/2014 nu este aplicabilă contractelor de dare în plată a terenurilor arabile extravilane, cu condiția ca acestea să aibă caracter licit și sincer.    

---

[1] L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, 2020, p. 571.
[2] L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, 2020, p. 571.
[3] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă, Decizia nr. 780/2024, publicată pe www.scj.ro la 20 martie 2024.
[4] A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, Editura Hamangiu, 2018, p. 413.
[5] Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă  şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 3776/2018.
[6] https://www.cdep.ro/caseta/2018/11/19/pl18704_se.pdf
[7] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1386/2014.
[8] I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 2, Editura C.H. Beck, 2014, p. 201.
[9] Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, Decizia nr. 271/2019.

---

Sursa: https://www.juridice.ro/783146/darea-in-plata-a-terenurilor-agricole.html

Prescriptibilitatea din perspectiva CEDO – cauza Sanofi Pasteur contra Franței

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea” sau „CEDO”) a subliniat în numeroase rânduri că principiul securității raporturilor juridice, care, în special, garantează o anumită stabilitate a situațiilor juridice și contribuie la încrederea publicului în instanțe, constituie unul dintre fundamentele statului de drept.

Prescriptibilitatea, adică stingerea dreptului material la acțiune, poate fi văzută drept o componentă a principiului securității raporturilor juridice care, în esență, limitează posibilitatea de a iniția acțiuni legale după trecerea unei anumite perioade de timp. În jurisprudența Curții, acest principiu este analizat în contextul dreptului la un proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[1], ocazie cu care s-a reținut că termenele de prescripție trebuie să fie rezonabile și să nu creeze un dezechilibru între drepturile reclamanților și necesitatea asigurării securității juridice pentru părțile pârâte.

Un exemplu relevant al jurisprudenței CEDO în materie îl constituie cauza Sanofi Pasteur c. Franța (Cererea nr. 25137/16, hotărârea din 13 februarie 2020), în care Curtea a analizat modul în care termenele de prescripție a acțiunii în despăgubiri (în special modul în care acestea încep să curgă) pot influența accesul la justiție și echilibrul dintre drepturile părților.

În concret, Curtea a analizat problema începutului termenului de prescripție în raport cu articolul 6 § 1 din Convenție, punându-se astfel în antiteză două drepturi ocrotite de aceasta: pe de o parte, dreptul societății Sanofi Pasteur la securitate juridică, iar, pe de altă parte, dreptul lui X de a se adresa unei instanțe.

În fapt, în calitatea sa de infirmieră medicală stagiară, X, născută în 1972, a fost supusă vaccinării obligatorii împotriva hepatitei B. Între 1992 și 1994, ea a primit mai multe injecții cu un vaccin fabricat de societatea Sanofi Pasteur. Infirmiera X a fost diagnosticată cu scleroză multiplă în 1993, cu boala Crohn în 1999, și de polimiozită în 2004.

În 2002, X a introdus o acțiune în despăgubiri împotriva statului în fața instanțelor administrative, în temeiul articolului L. 3111-9 din Codul sănătății publice, care prevedea la momentul litigiului că „Fără a aduce atingere acțiunilor posibile exercitate în temeiul dreptului comun, despăgubirea pentru prejudiciile direct imputabile unei vaccinări obligatorii administrate în condițiile menționate în prezentul capitol este datorată de către stat. Statul este subrogat, pentru o sumă care nu poate fi mai mare decât sumele plătite, în drepturile victimei împotriva persoanei răspunzătoare pentru prejudiciu.”.  Acțiunea a fost admisă, iar statul a fost astfel obligat să îi plătească 656.803,83 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile corporale și, totodată, să îi plătească o pensie anuală de 10.950 de euro.

În 2005, X a introdus o nouă acțiune civilă, de data aceasta împotriva Sanofi Pasteur, solicitând despăgubiri pentru agravarea vătămării corporale pentru care i s-au acordat despăgubiri în primul litigiu. Temeiul acțiunii l-a reprezentat răspunderea producătorului pentru prejudiciile cauzate de defectele produsului său.

Acțiunea a fost declarată admisibilă de Tribunalul Regional din Toulouse și apoi de Curtea de Apel din Toulouse, iar sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, apărare ridicată de Sanofi Pasteur, instanțele au reținut că în cazul unei acțiuni în despăgubiri pentru vătămarea corporală, termenul de prescripție nu poate începe să curgă decât de la data la care afecțiunea medicală este stabilizată, adică atunci când își pierde caracterul evolutiv, deoarece numai atunci reclamantul poate să evalueze întinderea întregului prejudiciu.

Pe fond, instanțele au reținut că Sanofi Pasteur a fost răspunzătoare pentru prejudiciul suferit de X. Constatând că instanța de contencios administrativ a obligat statul la plata despăgubiri pentru vătămarea corporală, instanța civilă a dispus efectuarea unei expertize în scopul de a verifica în special dacă starea actuală a victimei indică o agravare a prejudiciului deja acoperit prin despăgubirile la care statul fusese obligat anterior. La 17 noiembrie 2015, în acord cu cele constatate prin expertiză, Tribunalul Regional din Toulouse a dispus ca Sanofi Pasteur să plătească lui X următoarele sume: 8 050 EUR cu titlu de deficiență permanentă, 8 050 EUR cu titlu de deficit funcțional permanent, 1 500 EUR cu titlu de suferințe îndurate și de desfigurare, o pensie anuală de 5 475 euro pentru asistența unei terțe persoane și 2000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

În plângerea sa adresată CEDO, Sanofi Pasteur a susținut că modul de stabilire a începutului curgerii termenului de prescripție a acțiunii lui X ca fiind data definitivării prejudiciului ar fi avut drept consecință faptul că această acțiune nu ar mai fi fost de facto supusă unui termen de prescripție, deci imprescriptibilă, dat fiind că boala care a cauzat prejudiciul nu a fost susceptibilă de stabilizare, afecțiunea medicală având un permanent caracter evolutiv. Sanofi Pasteur a considerat că astfel a fost încălcat principiul securității juridice garantat de articolul 6 § 1 din Convenție, precum și dreptul său de proprietate, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

În considerentele deciziei sale, CEDO a reiterat faptul că termenele legale de prescripție, care constituie una dintre limitele legitime ale dreptului de a avea acces la justiție, servesc mai multor scopuri importante, și anume asigurarea securității juridice, protejarea potențialilor pârâți împotriva pretențiilor învechite care ar putea fi dificil de contracarat și prevenirea oricărei nedreptăți care ar putea apărea dacă instanțele ar fi obligate să se pronunțe asupra unor evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat pe baza unor probe care ar fi putut deveni nesigure și incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea, de exemplu, Stubbings și alții c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 51-52, Repots of Judgments and Decisions 1996-IV; Stagno v. Belgium, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009; și Howald Moor și alții v. Switzerland, nr. 52067/10 și 41072/11, §§ 71-72, 11 martie 2014).

Bazându-se pe această concluzie, în cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei (cererea nr. 21722/11, §§ 138-140), Curtea a examinat situația unui judecător care fusese demis pentru încălcarea jurământului și care și-a întemeiat cererea pe absența termenelor de prescripție prevăzute de dreptul intern în acest tip de proceduri. Curtea a observat că reclamantul s-a aflat într-o poziție dificilă, fiind nevoit să își susțină apărarea cu privire la evenimente care, în parte, au avut loc într-un trecut îndepărtat. Subliniind că o astfel de abordare deschisă a cauzelor disciplinare care implică magistrații reprezintă o amenințare gravă la adresa principiului securității juridice, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 ca urmare a încălcării principiului securității juridice, cauzate de lipsa unui termen de prescripție.

Curtea a statuat, de asemenea, că, în cauzele privind despăgubirea victimelor vătămărilor corporale, persoanele în cauză ar trebui să aibă dreptul de a acționa în justiție atunci când sunt efectiv capabile să evalueze prejudiciul suferit și că a le supune unei prescripții care ar expira înainte de data la care prejudiciul a fost evaluat ar fi putut încălca dreptul de a avea acces la justiție.

Prin raportare la datele speței, Curtea a reținut că prin stabilirea momentului de început al prescripției dreptului de a solicita despăgubiri la data la care boala s-a stabilizat, legea franceză a urmărit să permită victimei să obțină repararea integrală a prejudiciului, care putea fi realizată numai după stabilizarea stării sale. Rezultă că alegerea făcută în sistemul juridic francez a fost aceea de a acorda prioritate dreptului persoanelor care au suferit un prejudiciu fizic de a avea acces la o instanță față de dreptul la securitate juridică al persoanelor responsabile de acest prejudiciu.

În cazul de față, Curtea a afirmat că dreptul de a avea acces la justiție este afectat atunci când o acțiune prin care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul suferit, în ipoteza unei vătămări corporale, devine prescrisă înainte ca persoana respectivă să își poată evalua în mod real și integral prejudiciul. Aceasta este situația în care s-a aflat X: având în vedere caracterul evolutiv al bolii sale și în absența stabilizării, aceasta nu a putut să-și evalueze prejudiciul în mod integral și, prin urmare, nu a putut chema în judecată societatea care a fabricat vaccinul la o dată anterioară acestei stabilizări, pentru a obține o despăgubire integrală. În astfel de cazuri, punerea în balanță a intereselor individuale, care pot fi contradictorii, devine o problemă deosebit de dificilă, însă statele contractante trebuie să dispună de o marjă largă de apreciere în această privință.

Curtea a reiterat importanța acordată de Convenție protecției integrității fizice și a constatat că acest mod de calcul permitea luarea în luarea în considerare a faptului că nevoile persoanelor care suferă de o boală progresivă precum scleroza multiplă puteau cresc odată cu evoluția afecțiunii lor, de exemplu în ceea ce privește asistența necesară. Față de aceste aspecte, Curtea a conchis că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 prin prisma modului de stabilire a momentului de început al termenului de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire împotriva celui care a cauzat prejudiciul.

Motivarea Curții reafirmă importanța principiului securității juridice prin instituirea unor termene de prescripție, însă evidențiază și faptul că, în cazurile de boli evolutive, trebuie luat în considerare caracterul progresiv al afecțiunilor, iar termenele de prescripție trebuie să fie aplicate în mod echitabil, fără a pune reclamanții într-o situație de dezavantaj nerezonabil, mai ales atunci când există dificultăți în a stabili cu exactitate momentul de stabilizare a bolii.

Deși Curtea susține necesitatea unor momente de început clare pentru termenele de prescripție, aceasta recunoaște că, în cazuri de boli degenerative, cum este scleroza multiplă, momentul efectiv al stabilizării afecțiunii medicale poate fi dificil de identificat. Astfel, termenele de prescripție nu trebuie să fie aplicate într-o manieră rigidă care ar putea nega accesul la justiție, fiind necesar să fie compatibile cu dreptul la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție. În acest sens, Curtea a evidențiat că regimul prescripției nu ar trebui să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului reclamanților de a obține despăgubiri, în special în cazuri de boli evolutive unde simptomele și deteriorarea pot apărea în mod gradual.

Totodată, Curtea a arătat că, în cazul bolilor evolutive, termenele de prescripție ar trebui să reflecte faptul că deteriorarea stării de sănătate poate avea loc în etape. Astfel, reclamantul ar trebui să aibă posibilitatea de a formula acțiuni când există o deteriorare substanțială a stării sale, fără a risca ca termenul de prescripție să se împlinească și în consecință să nu mai aibă posibilitatea de a se adresa instanței de judecată.

În concluzie, din perspectiva CEDO, prescriptibilitatea trebuie să fie aplicată cu o anumită flexibilitate în cazurile de boli evolutive, pentru a asigura un echilibru just între protecția securității juridice a pârâtului și dreptul reclamantului de a avea acces efectiv la justiție, echilibru pe care normele din dreptul francez l-au respectat prin stabilirea momentului de început a curgerii termenului de prescripție la momentul în care afecțiunea medicală este stabilizată, adică atunci când își pierde caracterul evolutiv, nefiind astfel contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

---

[1] ARTICOLUL 6
Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

---

 Sursa: https://www.juridice.ro/759912/prescriptibilitatea-din-perspectiva-cedo-cauza-sanofi-pasteur-contra-frantei.html

Violarea art. 8 din Convenție – dreptul la viață privată (Hotărârea CEDO în cauza Italgomme P. Srl c. Italia)

Inspecțiile au avut ca obiect verificarea, copierea și sechestrarea registrelor contabile, a conturilor, a facturilor și a altor documente obligatorii în materie de contabilitate, ca și mai multe tipuri de alte documente pertinente pentru aprecierea stării fiscale, toate preluate de agenții de poliție fiscala (Guarda di Finanza).

Curtea a reținut, în esență, că, deși, există în dreptul italian o bază legală generală pentru măsurile luate în cauză, legea în discuție nu răspunde exigenței de ”calitate a legii”, în raport cu art. 8 din Convenție, oferind autorităților interne, latitudine nelimitată în materia măsurilor adoptate și a manierei în care acestea puteau să le aplice.

Acest cadru legal nu prevedea garanții procedurale suficiente, relative la legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurilor privind controalele suficiente, iar, per ansamblu, nu s-a acordat reclamanților nivelul minimal de protecție la care aveau dreptul garantat de Convenție.

Curtea a decis violarea art. 8 din Convenție și a cerut Italiei să-și adapteze legislația și practica acestor exigențe, conformându-se parametrilor jurisprudenței CEDO în materie.

 

1. Sinteza faptelor

Treisprezece reclamanți, persoane juridice și o persoană fizică, proprietarul unei societăți, au introdus cererile conexate la Curte, susținând că la diferite date între 2018-2022, agenții Poliției fiscale sau ai Autorității fiscale (Agenzia delle Entrate) au intrat în localurile profesionale ale societăților lor, în sediile acestora și în alte spații utilizate în activitatea lor profesională, pentru a le  verifica îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Aceștia au pretins și preluat registrele contabile, livrarea conturilor, facturilor, și alte documente care nu intrau în baza de evaluare fiscală, precum cele referitoare la tranzacțiile efectuate, la activele și pasivele societăților, deși acești agenți erau supuși dispozițiilor legale relative la secretul profesional relativ la informațiile primite și garanțiilor și măsurilor de protecție prevăzute de Legea nr. 212/27.07.2020.

Documentele au fost copiate și transpuse în format electronic, unele au fost supuse sechestrului, iar altele plasate sub sigilii, antrepozite și conservate la dispoziția autorităților fiscale și a poliției, în vederea unui examen mai profund.

2. Decizia Curții

2.1. Art. 8 din Convenție – dreptul la viață privată, la familie și la secretul corespondenței.

Curtea notează că vizita-control a inspectorilor fiscali nu echivalează cu o percheziție și sechestru, contribuabilii fiind, astfel, constrânși să participe la stabilirea corectă și completată a situației lor fiscale.

Drept urmare, Curtea consideră că situația în litigiu se analizează ca o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea ”domiciliului” lor și a corespondenței, în sensul art. 8 din Convenție.

Relativ la primul element, acela de a ști dacă această ingerință era justificată, Curtea a decis că, deși se poate admite că a existat în dreptul italian o bază legală generală pentru măsuri de natura celor aplicare în cauză, legea în discuție nu răspundea exigenței de ”calitate a legii”, decurgând din criteriile prevăzute în art. 8 din Convenție.

În același timp, Curtea consideră că, chiar ținând cont de ampla marjă de apreciere a Statelor în materie, de caracterul relativ  moderat al ingerinței și de contextul fiscal, cadrul juridic intern conferea autorităților o latitudine nelimitată în adoptarea măsurilor și în maniera în care puteai să fie aplicate.

De exemplu, în cazul localurilor profesionale, nicio justificare specifică, nu era cerută pentru autorizarea măsurilor și aplicarea lor de către agenții Poliției fiscale, nefiind necesară o autorizație scrisă, iar, autoritățile fiscale aveau puterea de a decide asupra necesității inspecțiilor, a numărului acestora, a duratei lor și a domeniului de aplicare, dar și a informațiilor pe care le solicitau, apoi le copiau ori sechestrau, nefiind supuși absolut niciunei reglementări.

În acest context, Curtea reține că dreptul italian nu prevedea garații procedurale suficiente, iar legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurilor nu făceau obiectul unor controale suficiente, recursul, invocat de Guvern, înaintea jurisdicțiilor fiscale, a celor civile și la Apărătorul contribuabililor nefiind o cale de atac efectivă, astfel că excepția preliminară a neepuizării căilor de atac este  nefondata.

În ansamblu, cadrul juridic nu a asigurat reclamanților nivelul minimal de protecție la care avea dreptul, conform art. 8 din Convenție.

2.2. Art. 46 din Convenție – forța obligatorie și executarea hotărârilor.

Curtea decide că este esențial ca Italia să adopte măsurile generale adecvate în scopul de a adapta legislația și practica în materia concluziilor din hotărâre:

– în primul rând, cadrul juridic intern trebuie să indice clar, dacă este necesar și prin instrucțiuni administrative practice pertinente, situațiile, în care, autoritățile sunt autorizate să pătrundă în localurile profesionale și în celelalte localuri utilizate în activitatea profesională a societăților și să procedeze la controale și verificări fiscale pe loc, cât și la condițiile în care ele sunt autorizate;

– garanțiile trebuie să fie puse în practică în vederea evitării unor accese nediferențiate sau de a preveni conservarea și utilizarea documentelor și a elementelor nepertinente;

– contribuabilul trebuie să aibă dreptul de a fi informat, în prealabil, asupra domeniului de aplicare al controlului, a motivelor acestui control, a dreptului său de a fi asistat de un profesionist și asupra consecințelor de a nu permite efectuarea controlului;

– cadrul juridic trebuie să prevadă clar un control jurisdicțional efectiv asupra  tuturor măsurilor contestate și, în special, un control al respectării de către autorități a criteriilor aplicabile, a domeniului măsurilor și a condițiilor cerute pentru adoptarea lor, spre a-l convinge pe contribuabil că toți cei care procedează la control respectă prevederile art. 13 din Legea nr. 212/27.07.2000 și că trebuie să aibă acces la o formă de control provizoriu, simplificat și constrângător, înainte ca inspecția să fie terminată.

2.3. Art. 41 – Satisfacția echitabilă

Curtea a decis că Italia să achite reclamanților suma de 3.200 euro pentru prejudiciul moral suferit de aceștia.

---

 

Modificarea Codului Penal ref. EVADARE - M.O. I nr. 230-1 din 14.03.2025

Persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii care nu se predau în termen de 7 zile vor fi considerate în stare de evadare (pedeapsa 6 luni - 3 ani), pedeapsa pentru noua infracțiune adăugându-se aritmetic la pedeapsa inițială.

Obligația se aplică și tuturor persoanelor condamnate definitiv dar care se sustrag și care, după 7 zile de la întrarea în vigoare a legii, dacă nu se predau, se considera ca săvârșesc și ei infracțiunea de evadare.

 

CCR motivează: de ce a fost respins Georgescu

 Text prelua integral de pe :

https://www.juridice.ro/775240/ccr-motiveaza-de-ce-a-fost-respins-georgescu.html?fbclid=IwY2xjawJF461leHRuA2FlbQIxMAABHXE-4Q-pSdGt-zVPHENEBVwZTQxbQ3s8MI_YvLGSL-xcorO_tOLtkZgNsA_aem_dEYjV0BEuSm1ykfbFeb2vg 

 

A. CCR a publicat motivarea hotărârii nr. 7/2025 prin care a fost confirmată decizia 18D/2025 a BEC prin care s-a respins candidatura lui Georgescu la Președinția statului. Iată un sumar a acestei motivări:

1. BEC și CCR verifică trei tipuri de condiții pentru candidații la președinția României:

– de formă: cerere scrisă, mențiuni obligatorii, declarații de avere-interese-securitate;

– de fond generale: care țin de respectarea Constituției;

– de fond speciale: vârstă, cetățenie, drept la vot, absența condamnării, absența unui mandat dublu anterior de Președinte.

2. Prin hotărârea 2/2024 (cazul Șoșoacă) CCR a stabilit la modul general că încă de la momentul depunerii candidaturii, persoana trebuie să respecte elementele ce țin de jurământul Președintelui, adică respectarea Constituției și apărarea democrației, iar acestea sunt verificate doar de CCR.

3. Prin hotărârea din 32/2024 CCR (de anulare a alegerilor) CCR a constatat că procesul electoral din toamna lui 2024 a fost viciat pe toată durata desfăşurării lui şi în toate etapele sale, încălcându-se astfel principii și valori constituționale. Ca urmare, alegerile din 2025 nu sunt noi, ci sunt o reluare a procesului electoral din 2024. De aceea, în mod corect BEC a ținut cont de cele stabilite anterior de CCR, adică BEC a aplicat direct Constituția, ceea ce pentru următoarele alegeri nu mai este valabil.

4. Dacă se constată că un candidat încălcă principiile și valorile constituționale el nu este exclus pe viață din a candida, ci se poate prezenta la următoarele alegeri noi.

5. În fața BEC și a CCR părțile vizate nu participă, ci pot depune doar susțineri scrise. Asta nu înseamnă că li se încalcă dreptul la apărare.

B. Așadar, de ce a fost respins Georgescu? Din moment ce hotărârea 7/2025 a CCR menține decizia BEC, înseamă că răspunsul îl aflăm în aceasta din urmă. Astfel, decizia 18D/2025 a BEC spune că:

1. CCR a anulat alegerile din 2024 pentru că Georgescu nu a respectat regulile procedurilor electorale, încălcând astfel obligația de a respecta democrația.

2. Din moment ce CCR a stabilit Georgescu a încălcat procedurile electorale din 2024, la reluarea în anul 2025 a acestor alegeri nu se poate considera că el le-ar fi respectat.

3. Georgescu este respins în a candida pentru că a încălcat norme constituționale la alegerile în curs.

C. Concret, ce a făcut Georgescu de a fost respins? Ar trebui să găsim răspunsul în hotărârea nr. 32/2024 prin care s-au anulat alegerile din anul 2024. Din cuprinsul său rezultă că:

1. În notele a patru servicii de informații românești se spune că a fost viciat procesul electoral în toate etapele.

2. Prin tehnologia digitală și inteligența artificială a fost manipulat votul alegătorilor, iar prin finanțarea din surse nedeclarate a campaniei electorale s-a afectat egalitatea de șanse a competitorilor electorali.

3. Alegătorii au fost dezinformați prin intermediul unei campanii agresive în online.

4. Un candidat a încălcat legislația electorală referitoare la finanțarea campaniei pentru alegerile prezidențiale.

D. Până la urmă, ce a făcut Georgescu?

1. Din cele trei hotărâri citate mai sus, eu nu am înțeles ce anume i se impută. Hotărârea 7/2025 a CCR respinge contestația împotriva Deciziei BEC pe motiv că a aplicat corect hotărârea 32/2024 a CCR.

2. Păi, decizia BEC spune că Georgescu este cel vinovat de anularea alegerilor și că acest aspect e stabilit de CCR. Eu am citit bine acea hotărâre, nr. 32/2024, și am constatat că nu apar cuvinte precum „Georgescu”, „Rusia”, „TikTok”.

3. Să presupunem totuși că acea hotărâre, de anulare a alegerilor, se referă la Georgescu. Atunci, ar fi trebui să indice expres ce a făcut, când a făcut, care sunt dovezile din care rezultă. Nu regăsim așa ceva. Este o referire la niște note ale serviciilor de informații, dar nu e detaliat nimic cu privire la susțineri. În plus, informațiile de la serviciile secrete nu pot constitui motiv de anulare a alegerilor, cum a spus recent Comisia de la Veneția.

E. Concluzii:

1. CCR a greșit de la bun început cu decizia Șoșoacă, care o sancționează pentru libertate de exprimare. Apoi a greșit când a primit contestația lui Terheș care se referea la nereguli la trei secții de votare, iar CCR a dispus renumărarea voturilor la toate secțiile. Apoi a greșit când a renunțat la renumărarea voturilor din Diaspora. Apoi a greșit când a validat turul întâi al alegerilor chiar în ziua când se convocase CSAT pentru nereguli la alegeri. Apoi a greșit când a anulat alegerile sesizându-se din oficiu pentru aceasta și bazându-se exclusiv pe informații de la servicii. Acum a greșit când a confirmat respingerea candidaturii lui Georgescu, un personaj detestabil pe care nu l-aș alege nici măcar președinte de scară de bloc comunist.

2. Singurul lucru bun la această nouă hotărâre a CCR este că a lămurit cazul Șoșoacă: dacă inițial părea că cine a încălcat Constituția odată nu mai poate candida la Președinția României, acum se spune că această interdicție privește doar un ciclu electoral.

Lector univ. dr. Cristi Danileț, Universitatea „Petre Andrei” Iași

 

Analiza Hotărârii 7/2025 CCR (candidatura lui Călin Georgescu)

Text preluat integral de pe : https://www.juridice.ro/775452/analiza-hotararii-7-2025-ccr-candidatura-lui-calin-georgescu.html

Curtea Constituțională a publicat motivele respingerii contestației lui Călin Georgescu la decizia Biroului Electoral Central de respingere a înregistrării candidaturii acestuia la alegerile prezidențiale din 2025. Nici un cunoscător al cadrului constituțional nu se putea aștepta ca d-l Georgescu să aibă câștig de cauză la CCR (judecând după calitatea surprinzător de slabă a contestației depuse, probabil că nici domnul Georgescu însuși nu a crezut că ar avea vreo șansă). Asta însă nu înseamnă că argumentația hotărârii Curții este irelevantă. Din contră, cauza Georgescu este prima în care judecătorii constituționali aplică controversata cauză Șoșoacă (Hotărârea 2/2024), prin care CCR își arogă competența de a verifica legalitatea (sau constituționalitatea, în exprimarea Curții) candidaturilor depuse la funcția de Președinte din perspectiva îndeplinirii condițiilor constituționale generale de fond (respectul față de Constituție și apărarea democrației). Exercitarea abuzivă a acestei competențe, unice în dreptul constituțional comparat, ar avea efecte devastatoare pentru democrația românească. Este prin urmare extrem de important ca această competență în materie electorală să fie exercitată cu responsabilitatea de rigoare.

Privită din această perspectivă, Hotărârea 7/2025 se remarcă prin natura la primă vedere tehnică, Curtea evident încercând a limita impactul politic al intervenției sale în contextul efector politice majore ale hotărârilor pe care le-a adoptat deja în acest ciclu electoral. Hotărârea CCR elucidează aspecte instituționale importante ce derivă din cauza Șoșoacă, în principal în ce privește relația dintre BEC și CCR. Însă judecătorii constituționali au evitat să dezvolte regulile constituționale necesare pentru limitarea riscului exercitării abuzive, în acest ciclu electoral sau pe viitor, a noii competențe de verificare a îndeplinirii condițiilor constituționale generale de fond ale candidaturilor la funcția prezidențială. Dat fiind că această competență este o inovație a Curții Constituționale, articulată și exercitată pentru prima dată în 2024, este de datoria Curții să definească cât mai exact parametrii de exercițiu. Probabil pentru a contracara caracterul tehnic al Hotărârii 7/2025, președintele Marian Enache a publicat, în mod excepțional, un comunicat pe marginea acestei hotărâri. Deși în principiu binevenit, acest comunicat nu face decât să repete argumentele principale ale hotărârii, conectându-le cu principiile generale constituționale (supremația Constituției, statul de drept, identitate națională), fără însă a face legăturile necesare între analiza de detaliu și principiile generale.

Hotărârea 7/2025 confirmă că îi aparține Biroului Central Electoral competența de a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor de fond și de formă ale candidaturilor prezidențiale. Această interpretare este evident corectă, după cum argumentează BEC în decizia de respingere a candidaturii lui Călin Georgescu. La pagina 3 a acelei decizii, BEC arată clar riscul ca alegerile prezidențiale să fie câștigate de un candidat a cărui candidatură a fost validată de BEC, fără verificarea îndeplinirii condițiilor constituționale de fond, dacă validarea nu a făcut obiectul unei constații la CCR. Exact acesta este scenariul candidaturii din 2024 a lui Călin Georgescu. Decizia BEC ridică problema situației în care s-ar găsi Curtea Constituțională într-un asemenea caz de a infirma rezultatele scrutinului prezidențial (BEC uită a menționa că CCR a validat rezultatele primului tur de scrutin la alegerile din decembrie 2024, deși candidatura unuia dintre candidații calificați în turul doi era afectată de carențe fundamentale, după cum decizia BEC din data de 9 martie însăși o confirmă). Dacă o candidatură la funcția prezidențială trebuie să îndeplinească atât condiții de formă cât și de fond, generale și speciale, după cum a decis CCR în Hotărârea 2/2024 (cauza Șoșoacă), este evident că toate candidaturile trebuie să fie verificate, nu doar cele ale căror decizii BEC de înregistrare sau neînregistrare sunt ulterior contestate la CER.

Un impediment în fața acestei concluzii este o teză a CCR în Hotărârea 2/2024 (paragraful 48) potrivit căreia îi revine Curții Constituționale competența exclusivă de verificare a îndeplinirii condițiilor de formă generale. Însă acum, în Hotărârea 7/2025 (paragraful 118), Curtea interpretează retroactiv competența BEC în ciclul electoral 2024-2025 ca fiind denotată, în mod excepțional, prin Hotărârea 32/2024 privind anularea alegerilor (paragraful 20:

„Prin urmare, procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare. Toate aceste aspecte presupun inclusiv constituirea unor noi birouri electorale, depunerea din nou de candidaturi care urmează a fi evaluate de noul Birou Electoral Central și derularea unei noi campanii electorale corecte și transparente, prin raportare la principiile și valorile constituționale.”

Această teză finală este, prin această interpretare retrospectivă ușor forțată gramatical însă la limită rezonabilă, baza investirii BEC de către CCR cu atribuția de verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate de fond ale candidaților la funcția prezidențială. Deși exercitarea acestei atribuții contrazice textul articolului 29 (1) din Legea 370/2004 privind alegerea Președintelui României (“Biroul Electoral Central verifică îndeplinirea condițiilor de fond și de formă prevăzute de prezenta lege pentru candidaturi, înregistrează candidaturile care îndeplinesc aceste condiții și respinge înregistrarea candidaturilor care nu îndeplinesc condițiile legale”), CCR consideră – corect – că are competența de a trasa sarcini suplimentare autorităților statului. Jurisprudența invocată de judecătorii constituționali pentru a justifica atribuirea către BEC a acestei competențe suplimentare de către CCR (vezi deciziile CCR la care se face referință în paragraful 119) indică faptul că CCR ințelege suplimentarea atribuțiilor BEC ca având un caracter temporar, până când va interveni o modificare a Legii 370 în sensul indicat de CCR.

Prin urmare, Decizia 18D/9 martie 2025, prin care BEC s-a pronunțat în ce privește condițiile de formă și fond (inclusiv generale) ale candidaturii lui Călin Georgescu, se încadrează în cadrul atribuțiilor BEC. Acum însă apare problema cea mai importantă a Hotărârii 7/2025: din punctul de vedere al CCR, este corectă decizia BEC privind neîndeplinirea condițiilor de formă generale a candidaturii lui Georgescu? Întrebarea se pune pentru că CCR nu își stinge prin delegare, si nici nu își declină in favoarea BEC, competența de verificare a îndeplinirii acestor condiții. CCR rămâne prin urmare competentă să se pronunțe în ce privește corectitudinea modului în care BEC și-a exercitat noile atribuții trasate de către CCR, în numele Constituției.

Aici intervine un punct nevralgic al Hotărârii 7/2025, reiterat și în comunicatul Președintelui Enache. CCR consideră că membrii BEC au avut în vedere considerentele generale trasate de CCR prin Hotărârea 32/2004 (anularea alegerilor) însă au dezvoltat un raționament propriu pe baza căruia au luat decizia neîndeplinirii de către Călin Georgescu a condițiilor de fond generale. Pe scurt, din perspectiva CCR, motivele deciziei de invalidare aparțin BEC. Judecătorii constituționali se limitează la a califica această decizie drept „judicioasă“. Problema însă este că decizia BEC arată clar faptul că, din perspectiva BEC, decizia de respingere a înregistrării candidaturii lui Georgescu se bazează pe considerentele Hotărârii CCR 32/2004 (anularea alegerilor). Pe scurt, din perspectiva BEC, motivele deciziei de invalidare aparțin CCR. BEC nu consideră a fi luat această concluzie pe baza unui raționament propriu, așa cum susține CCR și președintele Enache, ci prin aplicarea considerentelor hotărârii CCR de anulare a alegerilor.

Acesta este un joc al oglinzilor între CCR și BEC. Iar BEC are, fără îndoială, dreptate. Chiar dacă Hotărârea CCR 32/2004 nu menționează candidatul Georgescu pe nume, doar un formalism patologic poate duce la concluzia că CCR nu reține în sarcina acestui candidat motivele pentru care a dispus măsura radicală a anulării alegerilor. Paragraful 14 din Hotărârea CCR 32/2004 se referă la “unul dintre candidați“ care a beneficiat de o promovare agresivă, la manipularea votului in favoarea “unuia dintre candidați“, același care a beneficiat de tratament preferențial mass-media. Paragrafele 16 și 18 rețin și alte motive în ce privește acest candidat, precum încălcarea regulilor privind finanțarea alegerilor. Prin urmare, este de înțeles de ce BEC a concluzionat că, prin Hotărârea CCR 32/2004, “Curtea Constituțională a tranșat implicit și general obligatoriu și cu privire la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru înregistrarea candidaturii depuse de către candidatul Georgescu Călin” (Decizia 18D/9 martie 2025, pagina 3). În mod evident, acesta nu este un raționament propriu al BEC. Ca să fie și mai clar că BEC se consideră obligat să ia concluzia de respingere, Decizia BEC dispune: “statuările Curții Constituționale din Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, statuări obligatorii și pentru Biroul Electoral Central, conduc la concluzia că, în ceea ce privește candidatura domnului Georgescu Călin, aceasta nu întrunește condițiile de legalitate.“

Cineva se poate întreba de ce ar conta, până la urmă, dacă excluderea candidatului Georgescu din procesul electoral s-a luat prin urmare a unui raționament al CCR sau BEC. Răspunsul este că excluderea unui candidat din cursa prezidențială pe motivul lipsei respectului față de Constituție și a apărării democrației este o măsură cu caracter excepțional care trebuie justificată temeinic – de către o instituție a statului care răspunde pentru luarea acelei măsuri. Or, în cazul de față, BEC și-a justificat măsura prin referința la CCR, care nu face mai mult decât să considere decizia BEC ca fiind “judicioasă“ (paragraful 125, Hotărârea 7/2025). Excluderea de către instituțiile statului a candidaturii lui Călin Georgescu este mai sumar justificată chiar decât excluderea candidaturii Dianei Șoșoacă, o decizie la rândul ei criticată de comentatori pentru slaba argumentare. Evident, asta nu înseamnă că excluderea lui Călin Georgescu nu ar putea fi justificată satisfăcător, ci doar că, prin jocul oglinzilor între CCR și BEC, această justificare nu se regăsește în deciziile instituțiilor statului.

O posibilă explicație a acestei situații ar putea fi că, la fel ca hotărârea de anulare a alegerilor, și Hotărârea 7/2025 este una unanimă. Caracterul unanim reflectă influența președintelui Enache și faptul că judecătorii înțeleg cât este de important ca, în momentul politic pe care îl traversăm, CCR să adreseze un mesaj unitar. Caracterul unanim este cu atât mai important cu cât hotărârea Șoșoacă a fost luată de un complet de doar 7 judecători dintr-un total de 9, și cu o opinie separată bine argumentată a judecătoarei Scântei. Prin urmare, cei 9 judecători CCR nu au putut sa cadă de acord cu o justificare mai temeinică decât calificativul “judicios“ aplicat deciziei BEC.

Trei consecințe se cuvin menționate. Prima este că, la jocul oglinzilor BEC-CCR, un candidat și-a văzut limitat dreptul de a fi ales, fără o justificare adecvată din partea instituțiilor statului. Nici faptul că această limitare este temporară, aplicându-se doar acestui ciclu electoral (vezi paragraful 126, Hotărârea 7/2025), nici faptul că d-l Georgescu ar prezenta un pericol de prim rang la adresa statului român, nu justifică limitarea drepturilor sale fără o justificare adecvată. În plus, nu poate fi trecut cu vederea faptul că această limitare a unor drepturi fundamentale intervine în lipsa unor garanții procesuale de bază. Paragraful 128 al Hotărârii 7/2025 și comunicatul președintelui Enache încearcă să răspundă acestui argument, explicând faptul că procedura in fața CCR este una de contencios electoral abstract. Cadrul de referință invocat este format din Legea 47/1992 și Legea 370/2004. Greu de explicat, însă, este absența textului constituțional din acest cadru de referință (a se vedea articolele 24, 37, 53 din Constituție), mai ales dintr-o hotărâre CCR care explică de ce prevederile Legii 370/2004 nu pot prevala în fața Constituției în ce privește atribuțiile BEC. Nu oare aceeași concluzie se impune când prevederile legilor în vigoare privind procedura în fața CCR intră în conflict cu drepturile individuale?

Ultima consecință, probabil cea mai importantă, este aceea a abuzului competenței de verificare a îndeplinirii condițiilor generale de fond a candidaturilor pentru funcția de Președinte. Hotărârii 7/2025 nu aduce nici o clarificare de substanță în această privință. CCR va avea posibilitatea de explica, chiar în acest ciclu electoral, cum poate fi evitat un asemenea abuz. Așteptăm motivarea hotărârii în cazul George Simion, unde judecătorii CCR au admis candidatura acestuia, respingând astfel o contestație substanțială a constituționalității candidaturii domnului Simion la alegerile prezidențiale.

Dr. Vlad Perju

* Mulțumim Contributors

𝐎𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭̗𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐞𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̗𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐟. 𝐦𝐨𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐂𝐨𝐝𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐜𝐢𝐯𝐢𝐥 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐫𝐞𝐧𝐝𝐚𝐫𝐞

Marți, 25 februarie 2025, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori, cu unanimitate de voturi, a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că Legea pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil este neconstituțională, în ansamblul său, potrivit unui comunicat. 

În esență, Curtea a reținut că instituirea unei durate de minim 7 ani a contractului de arendare, respectiv 14 ani, în situația reînnoirii de drept, fără posibilitatea negocierii valorii arendei, nu îndeplinește exigențele constituționale referitoare la proporționalitatea restrângerii exercițiului dreptului de proprietate privată, prin limitarea dreptului de dispoziție al proprietarilor, precum și a principiului constituțional a libertății economice, aspecte ce sunt de natură să contravină prevederilor art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică și art. 136 alin. (5) privind proprietatea, raportate la art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Curtea a mai reținut că introducerea unei noțiuni nedefinite și neclare, respectiv „schimbul de utilizare între arendași”, în condițiile în care nu sunt reglementate niciun fel de garanții pentru proprietarii terenurilor, este o soluție legislativă de natură să conducă la eludarea interdicției absolute a subarendării, cuprinsă în prezent în art. 1847 alin. (2) teza întâi din Codul civil, în situațiile în care schimbul de utilizare a terenului ar fi făcut între bunuri neaflate în raport de egalitate a valorii lor. Astfel, Curtea a reținut că este încălcat dreptul de proprietate al arendatorilor, prin eludarea voinței inițiale a părților – arendator și arendaș – în privința modului în care vor fi exploatate bunurile agricole, precum și dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, prin prisma încălcării cerințelor de claritate și previzibilitate a legii, astfel cum au fost consacrate în jurisprudența Curții Constituționale.

Curtea a mai reținut că introducerea unei reguli derogatorii, respectiv a obligației moștenitorilor proprietarului de a menține contractul de arendare, spre deosebire de norma generală din materie de locațiune, reprezentată de art. 1820 alin. (2) din Codul civil, instituie un tratament diferențiat în cadrul aceleiași categorii juridice, respectiv a moștenitorilor părților unui contract de arendare, ceea ce contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, reglementat în art.16 din Legea fundamentală.