RIL admis: Întrunirea condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 - Decizia nr. 14/2022 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi ce formează obiectul Dosarului nr. 893/1/2022.

Obiectul recursului în interesul legii:

Prin Hotărârea nr. 12 din 19 aprilie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept:

„i) În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele şi actele financiar-contabile practicianului în insolvenţă, prezumţia legală se întinde şi asupra condiţiilor răspunderii delictuale privind existenţa faptei ilicite şi asupra prejudiciului?;

ii) În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în ipoteza în care pârâtul nu predă documentele şi actele financiar-contabile practicianului în insolvenţă, reclamantul are sarcina de a dovedi o legătură de cauzalitate între fapta pârâtului şi intrarea debitorului în insolvenţă?”.

Soluţia ÎCCJ:

”128. În concluzie, potrivit argumentelor arătate, care ţin de natura juridică a acţiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale, de raţiunea instituirii prezumţiei legale relative, de interpretarea logică şi teleologică a textului legal şi de regimul juridic al prezumţiei legale, este corectă prima orientare jurisprudenţială, care a stabilit că prezumţia relativă exonerează subiectul activ al acţiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale de obligaţia dovedirii condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, şi anume: existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, înţeles atât ca stare de insolvenţă a patrimoniului, cât şi ca pasiv neacoperit, precum şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

129. Interpretarea şi aplicarea legii în această modalitate nu lipsesc pârâţii de orice apărare. Aceştia se pot apăra şi pot dovedi lipsa de fundament a prezumţiei, în sensul că nu au fost notificaţi pentru a pune la dispoziţia practicianului în insolvenţă documentele contabile sau că nepredarea documentelor contabile este consecinţa unor împrejurări obiective independente de voinţa lor sau că există orice alte aspecte de natură să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea subiecţilor activi ai acţiunii.”

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului în interesul legii, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 iunie 2022.”

CJUE. C-80/21 D.B.P. (Crédit ipotecar exprimat într-o monedă străină). Jud. dr. Octavia Spineanu-Matei, membru al completului de judecată

Cererile de decizie preliminară în cauzele conexate C-80/21, C-81/21 și C-82/21, introduse de Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Śródmieście, privesc interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13[1], fiind formulate în cadrul unor litigii dintre mai mulți consumatori și instituții bancare, având ca obiect anularea unor contracte de credit pentru motivul că aceste contracte ar cuprinde clauze abuzive.

Prin hotărârea pronunțată la data de 8 septembrie 2022[2], Curtea a interpretat articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 în sensul că:

– se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională poate constata caracterul abuziv nu al ansamblului clauzei dintr‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist, ci numai al anumitor elemente ale acesteia care îi conferă un caracter abuziv, astfel încât clauza menționată să rămână, după eliminarea unor asemenea elemente, parțial efectivă, atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu revizuirea conținutului clauzei menționate, afectând substanța acesteia, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere;

– se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională, după ce a constatat nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist care nu determină nulitatea acestui contract în ansamblul său, poate să substituie această clauză cu o dispoziție de drept național supletivă;

– se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională, după ce a constatat nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist care determină nulitatea acestui contract în ansamblul său, poate să substituie clauza anulată fie cu o interpretare a voinței părților pentru a evita anularea contractului menționat, fie cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, chiar dacă consumatorul a fost informat cu privire la consecințele nulității aceluiași contract și le‑a acceptat.

Prin aceeași hotărâre, Directiva 93/13, citită în lumina principiului efectivității, a fost interpretată în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție de 10 ani al acțiunii consumatorului având ca obiect restituirea sumelor plătite în mod nejustificat unui profesionist în executarea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract de credit începe să curgă la data fiecărei prestații executate de consumator, chiar dacă acesta din urmă nu era în măsură, la acea dată, să aprecieze el însuși caracterul abuziv al clauzei contractuale sau nu a avut cunoștință de caracterul abuziv al clauzei menționate și fără a ține seama de faptul că acest contract avea o durată de rambursare, în speță de 30 de ani, cu mult mai mare decât termenul legal de prescripție de 10 ani.

Atac direct asupra pieţei băncilor: Revolut intră pe piaţa de creditare prin lansarea unui credit de nevoi personale cu o sumă maximă de 125.000 lei, acordat în câteva minute, cu dobândă fixă de 6,99-15,59%

Revolut, aplicaţia financiară cu peste 2 milioane de clienţi în România, a anunţat, joi, intrarea pe piaţa de creditare prin lansarea unui credit de nevoi personale negarantat, cu o sumă maximă de 125.000 lei, care poate fi acordat în câteva minute.

Rata dobânzii este fixă pe toată perioada de creditare şi variază între 6,99% şi 15,59%, în funcţie de profilul clientului, iar perioadă de rambursare de maximum 60 de luni.

Clienţii pot aplica direct în aplicaţie, iar contractul de credit este semnat cu o semnătură electronică calificată. Fondurile sunt puse la dispoziţie instant în contul clientului. Clienţii vor putea să modifice data de rambursare lunară, să efectueze rambursări parţiale sau totale direct din aplicaţie şi să-şi verifice extrasul de credit în orice moment.

”Creditul de nevoi personale – în stilul Revolut, este uşor de obţinut, direct din aplicaţie, în câţiva paşi simpli, şi foarte transparent în privinţa costurilor - singurul cost care se percepe fiind dobânda. Nu există comisioane de emitere şi pentru rambursare anticipată şi nici alte costuri ascunse. Împrumutul se adresează, pentru moment, clienţilor Revolut cu istoric de creditare al căror venit poate fi verificat online, însă este un proces etapizat şi, în curând, vom fi în măsură să adăugăm şi alte categorii acceptate. Produsul este oferit doar în moneda locală RON, cu dobândă fixă pe toată perioada creditului, ​​şi o durată de maxim 60 de luni. Ca şi în cazul altor produse Revolut, ne gândim mai întâi la clienţi şi ne străduim să le oferim o experienţă de management al finanţelor personale complet diferită. Produsul nostru este disponibil 24/7 în aplicaţie. Clienţii au libertatea de a accesa creditul cu uşurinţă oricând au nevoie de bani şi pentru suma de care au nevoie, fără bătăi de cap sau comisioane suplimentare, atunci când obţin un împrumut sau îl rambursează”, a declarat Gabriela Simion, Director General al sucursalei Revolut din România.

Cu peste 2 milioane de clienţi persoane fizice, România este cea de-a patra piaţă europeană unde Revolut Bank lansează creditul de nevoi personale, după Polonia, Lituania şi Irlanda.

Conform unui studiu realizat de o companie independentă pentru Revolut, 27% dintre participanţii din România au declarat că ar fi interesaţi să acceseze, în următoarele 12 luni, carduri de credit, 20% credite de nevoi personale şi 11%, produse de tipul Buy Now Pay Later (BNPL).

Cel puţin 58% dintre respondenţi au indicat costurile mai scăzute drept principalul motiv pentru preferinţa lor faţă de soluţii de tipul fintech, cum sunt aplicaţiile financiare, viteza (57%), siguranţa serviciilor (37%) şi diversitatea operaţiunilor bancare (22%).

Acesta este doar începutul, intenţia fiind să adăugăm, în viitorul apropiat, şi alte produse de creditare cu costuri reduse care să ajute milioane de români să-şi gestioneze mai eficient cheltuielile de zi cu zi”, a adăugat Gabriela Simion.

 

Din 2018, Revolut a obţinut licenţa bancară pentru a opera în UE, emisă de Banca Lituaniei şi Banca Centrală Europeană (BCE).Compania a ajuns în prezent la 30 de pieţe din Spaţiul Economic European (SEE), unde are peste 15 milioane de clienţi (retail şi business).

Sursa: https://www.zf.ro/banci-si-asigurari/atac-direct-asupra-pietei-bancilor-revolut-intra-piata-creditare-21094957?fbclid=IwAR2MQ_Eqr0ZgpfzLkpqeHdVJsNSQ4rTUEmEnbt0V868r9s6c979yaJdioHk

Despăgubiri de 150.000 de lei. Răspunderea statului pentru durata și legalitatea procesului penal

Instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost implicat într-o procedură penală desfăşurată împotriva sa şi finalizată prin pronunţarea unei soluţii de achitare la aproape 12 ani după demararea cercetărilor.

(…)

Corelativ dreptului oricărei persoane la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil, statului îi revine obligația pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru respectarea acestui drept, răspunderea sa într-o atare situație putând fi antrenată în baza răspunderii civile delictuale (art.998-999 Cod civil 1864), în cadru obiectiv, iar nu subiectiv, iar legitimitatea demersului reclamantului are drept temei prevederile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plan intern nefiind reglementată la acest moment o procedură specială care să permită analizarea pretențiilor având acest obiect, recurgerea la dispozițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale este justificată, prin aplicarea lor garantându-se dreptul la un recurs efectiv în plan intern.

Așadar, răspunderea statului intervine independent de existența unei culpe în sarcina sa, iar „fapta ilicită” este reprezentată de întârzierile imputabile, identificate în urma aplicării criteriilor desprinse din analiza jurisprudenței CEDO, în special complexitatea cauzei, comportamentul autorităților statului, comportamentul reclamantului. Prejudiciul se repară „în echitate”.

Ca atare, excepția de inadmisibilitate invocată de pârât în ce privește temeiul de drept art. 998-999 Cod civil 1864 a fost respinsă, fiind de reținut şi constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Brudan c. România.

(…)

În ceea ce privește critica potrivit căreia reclamantul putea să uzeze de prevederile art. 488 ind 1 Cod de procedură penală potrivit cărora ”Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, se poate face contestație solicitându-se accelerarea procedurii”, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală” Dispozițiile art. 4881-4886 din Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestația privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoarea Legii nr. 135/2010” adică 1 februarie 2014, ori procesul penal în cauza de față începuse în anul 2006, astfel că aceste dispoziții nu îi erau aplicabile.

Față de considerentele mai sus invocate, practica CEDO și a instanţei supreme, Curtea apreciază că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 219-224 Cod civil referitoare la răspunderea statului și persoanelor juridice de drept public, întrucât suntem în prezenţa unei răspunderi obiective directe a statului român, pentru care în dreptul intern nu există o procedură efectivă, partea putând uza doar de dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, urmând a fi avute în vedere şi considerentele anterioare referitoare la cele două speţe CEDO analizate.

(…)

Raportat la considerentele mai sus invocate, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 Cod de procedură civilă va admite în parte apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1157/25.11.2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş pe care o schimbă în parte în sensul va obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 lei ca urmare a arestării în perioada 4.01.2007 – 1.02.2007.

Totodată va obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 lei cu titlu de daune pentru durata procesului penal şi nerespectarea drepturilor, a sumei de _____ lei cheltuieli de transport, 12.600 lei cheltuieli de cazare şi 11.475 lei cheltuieli cu masa efectuate cu ocazia deplasării la termenele de judecată în perioada procesului penal, precum şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 8675,62 lei la fond. (Hotărârea nr. 44/A/2022 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă).

Sursa: juridice.ro

Emiterea unui ordin de protecție pentru violențe verbale și psihologice

Decizia civilă nr. 11 A/2022 - Tribunalul Bacău, soluție de respingere a apelului:

Tribunalul a apreciat că argumentele apelantului sunt neîntemeiate pentru că din cuprinsul mesajelor dintre părți rezultă fără dubiu amenințările și jignirile care îi sunt aduse în mod constant reclamantei, iar ceea ce este mai grav este faptul că agresorul consideră că un astfel de comportament este justificat și nu conștientizează caracterul ilicit al unei astfel de conduite. Mai mult, chiar după soluționarea cauzei în primă instanță, neînțelegând gravitatea faptelor sale, întrucât deși hotărârea primei instanțe era executorie, a încercat să o contacteze telefonic pe reclamantă, în disprețul interdicției impuse.

Existența unor neînțelegeri nu pot justifica sub nicio formă abuzul, imixtiunea și controlul vieții reclamantei. În atare condiții, obligațiile stabilite în sarcina apelantului și limitarea libertății de circulație în preajma victime sunt măsuri necesare în scopul protejării victimei.

Prima instanță a admis solicitarea reclamantei F.C. și a dispus emiterea unui ordin de protecție și restricție și a apreciat că, față de conduita agresivă a pârâtului D.L., se impune interdicția de a se apropia la o distanță mai mică de 50 m față de victimă, de locul de muncă al acesteia, precum și interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, cu dumneaei.

Prin Decizia nr. 13/06.06.2022 , ÎCCJ a stabilit care este termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil de la 1864

Decizia nr. 13/06.06.2022 a ÎCCJ: ”Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de apel Galaţi şi, în consecinţă, în interpretarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, prin raportare la art. 405 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, art. 706 alin. (l) din Codul de procedură civilă, art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (1), (4) şi (5) din Codul civil, coroborat cu art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2504 alin. (1) din Codul civil, stabileşte că:

1. Regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii este guvernat de normele de drept substanţial în vigoare la momentul naşterii dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea creanţei garantate, fiind lipsită de relevanţă norma procesuală aplicabilă procedurii de executare silită.

2. Dreptul de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă se stinge, pe cale accesorie, prin efectul prescripţiei executării silite a creanţei întemeiate pe contractul de credit, dacă aceasta din urmă începe să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011.

3. În cazul în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate începe să curgă după 1 octombrie 2011 (inclusiv), executarea silită a ipotecii nu se stinge, pe cale accesorie, chiar dacă dreptul de a obţine executarea silită a creanţei principale este prescris, situaţie în care termenul de prescripţie aplicabil este de: - 3 ani, potrivit art. 405 alin.(1) teza I din Codul de procedură civilă din 1865, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă în intervalul 01 octombrie 2011-14 februarie 2013. - 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă după 15 februarie 2013 (inclusiv).

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 iunie 2022.”

Sursa: https://www.iccj.ro/2022/06/06/minuta-deciziei-nr-13-din-6-iunie-2022/

Potrivit legii, contractele de credit nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfășoară activități de recuperare creanțe

Dacă ești pus în executare silită de firma de recuperări creanțe în baza contractului de credit încheiat cu creditorul inițial și în baza contractului de cesiune, fără ca înainte să fi fost chemat în judecată și fără o hotărâre definitivă în acest sens, executarea silită este nelegală.
Potrivit art. 58 alin. (5) din OUG nr. 52/2016, contractele de credit nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfășoară activități de recuperare creanțe.
”(5) Contractele de credit, contractele de ipotecă, precum și orice alte înscrisuri care au caracter de instrumente de garantare a respectivelor credite, încheiate la solicitarea creditorilor, nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfășoară activități de recuperare creanțe.”
Cu alte cuvinte, potrivit acestor prev.legale, firma de recuperări creanțe nu te poate executa silit decât dacă obține o hotărâre judecătorească definitivă prin care să fii obligat la plata debitului. 
Astfel, dacă după ce își îndeplinește toate obligațiile prevăzute de lege (notificarea declarării scadenței anticipate, declararea scadenței anticipate de către creditor, informarea debitorului,  cu 30 de zile înainte, că va cesiona creanța ta către o firmă de recuperări creanțe, notificarea debitorului în termen de 10 zile de la încheierea cesiunii, de către cedent, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, oferirea de soluții de către recuperatorul de creanțe în vederea achitării ratelor restante, prin elaborarea unui plan comun) tu nu achiți debitul, firma te cheamă în judecată și, dacă reușește, obține o hotărâre judecătorească în baza căreia te poate executa silit.

În contextul în care natura executorie a unui înscris este conferită sine die de lege (precum convențiile de credit bancar sau actele notariale, cărora le-a fost atribuită forță executorie de către dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 și respectiv de normele procedural civile), un simplu contract de cesiune nu poate constitui titlu executoriu în vederea executării silite a debitorului cedat.

În sprijinul acestui raționament, unele instanțe de judecată sesizate cu acțiuni având ca obiect contestații la executare au apreciat că „cesiunea de creanță reprezintă un contract care poate comporta transformări în planul întinderii dreptului de creanță și care trebuie să fie supus analizei judecătorului în ceea ce privește întinderea creanței pretinse, pe calea unei acțiuni de drept comun, debitorul cedat având, la rândul său, posibilitatea invocării unor apărări, precum inopozabilitatea cesiunii de creanță, aspecte care privesc fondul dreptului, abia ulterior obținerii unui titlu executoriu, cesionarul creditor putându-se adresa executorului judecătoresc în vederea executării silite” (1*).

De cele mai multe ori, firmele de recuperări pun în executare contractul de credit fără să te mai cheme în judecată, rezultând o executare silită nelegală, dar care nu este contestată de mulți dintre debitori datorită faptului că nu își cunosc drepturile.
Este important să reții faptul că, urmare a cesiunii de creanță nu se transmite caracterul executoriu al contractului de credit, și, deci, nu poți fi pus în executare silită de către firma de recuperări înainte de a fi chemat în judecată de aceasta, după cum spuneam anterior.

(1*)Decizia nr. 146/19.01.2016, pronunțată de Tribunalul Argeș în soluționarea unei contestații la executare – apel.